William Marshal, cel mai faimos cavaler
William Marshal a prestat servicii mai multor suverani englezi. Cel care a rămas în istorie drept “cavalerul cel mai de succes” al evului mediu a reuşit chiar să devină regentul teritoriului britanic.
Ascensiunea aparent de neoprit a lui Richard Inimă-de-Leu spre stăpânirea Angliei aproape că este definitiv zădărnicită în ziua de 12 iunie 1189. Fără cămaşa lui de zale greoaie şi însoţit doar de câţiva călăreţi, Richard îl hăituieşte pe drumul care ducea de la Le Mans la Fresnaj pe tatăl său fugar, Henric al II-lea, pe care voia să-l detroneze. Curând oamenii lui Richard ajung din urmă ariergarda regelui. Li se împotrivesc doi exponenţi ai cavaleriei grele. Unul dintre aceştia îl atacă pe însuşi Richard, care nu avea nicio şansă cu armura sa uşoară. Pretendentul la tron cere îndurare.
Paznicul lui Henric îi răspunde că nu îi va lua viaţa, ci îl lasă pe diavol să o facă. El se multumeşte doar să-I străpungă calul cu lancea. Astfel Henric al II-lea reuşeşte să scape, iar ambiţiosului său fiu îi rămâne onoarea de a fi fost înfruntat de nimeni altul decât William Marshal, pe care odinioară arhiepiscopul de Canterbury îl numise “cel mai bun cavaler al tuturor timpurilor”.
Dar la numai o lună după această întâmplare moare Henric şi în sfârşit Richard se poate aşeza pe tronul Angliei. Acesta, în loc să se răzbune pe Marshal, îl include în cercul persoanelor sale de nădejde. Marshal devine unul dintre regenţii care trebuie să se ocupe de administrarea ţinutului, atâta vreme cât regele este plecat în cruciadă. Totodată i se promite şi o soţie de rang înalt, Isabela de Striguil. “Mareşalul”, cum i se mai spunea, a ştiut încă o dată cum să intre în graţiile unui monarh prin intermediul virtuţilor sale militare şi diplomatice, un talent care mereu i-a garantat suprevieţuirea şi succesul.
Primul monrah englez care cedează farmecului cavalerului fără frică şi fără pată este Stephan de Blois. În anul 1152 acesta asediază în timpul unui război civil cetatea din Newbury. Se ajunge la un armistiţiu, şi pnetru a-l asigura pe rege că îşi va îndeplini obligaţiile, castelanul John Marshal îşi lasă fiul, pe William, drept gaj regelui. Dar John nu avea deloc de gând să-şi respecte promisiunile, iar când regele aude despre planurile sale de rebeliune îl ameninţă cu executarea lui William. Nici de data aceasta castelanul nu pare a fi impresionat, declarând că poate zămisli fii mai buni decât el. Spre marele noroc al copilului, regele prinsese drag de el şi îl lăsă în viaţă.
Fiind al patrulea fiu al lui John Marshall, William nu moşteneşte nicio bucată de pământ şi este nevoit să se facă remarcat prin virtuţile cavalereşti. În ierarhia nobiliară se află pe un loc codaş. După o perioadă petrecută pe la curţile din Franţa, William îşi descoperă o pasiune care îi va aduce o glorie şi o avere de neînchipuit:turnirul. Turnirurile medievale erau un fel de amestec între sport, amuzament şi exerciţii militare. Destul de des deznodământul putea fi fatal. Ţelul principal consta însă în capturarea de prizonieri, care apoi se răscumpărau – o activitate pe care William Marshal a transformat-o într-o veritabilă artă, învingând se pare undeva pe la 500 de oponenţi în cadrul turnirurilor.
Promiţătorul şi perseverentul tânăr luptător atrage şi atenţia casei regale. Henric al II-lea îl angajează în 1170 ca profesor pentru prinţul Henric. Când acesta moare 13 ani mai târziu, cei dpoi deja dezvoltaseră o amiciţie foarte strânsă, de altfel atât de strânsă încât cavalerul se oferă să ducă la bun sfârşit jurământul prinţului de a lua parte la războaiele sfinte din orient. Nu se ştiu foarte multe despre campaniile lui William din Tara Sfântă, dar oricum, este unul dintre ultimii vizitatori ai acestor ţinuturi înainte ca statele latine să fie anihilate de către armatele lui Saladin.
Fie că este vorba de Henric, Richard sau urmaşul său, John, William reuşeşte să se facă indispensabil fiecărui monarh. Dificultăţile politice şi intrigile de la curte îl aduc nu doar o dată în situaţii problematice. Graţie însă personalităţii sale şi talentului său diplomatic, care îi pun în umbră chiar rezultatele excelente de la turniruri, el izbuteşte să depăşească orice criză.
Steaua norocoasă a lui William îi străluceşte cel mai puternic când acesta se află deja în cel de-al şaptelea deceniu al vieţii sale. In noaptea lui 19 octombrie 1216 moare regele John, care îi lasă fiului său Henric o ţară sfâşiată de războaie civile. Nobilimea regalistă cade de acord să-l numească pe William regent. Cavalerul sărac şi rătăcitor de altădată este acum vârful de lance al statului englez – şi are grijă de poziţia sa. Chiar în anul următor acesta învinge o coaliţie de lorzi rebeli şi pe aliaţii lor francezi. Cu această ocazie îşi etalează iarăşi talentul militar, în pofida vârstei inaintate. Urmează un tratat de pace foarte favorabil, care îi asigură lui Henric al III-lea coroana.
În timpul care îi mai rămâne, William încearcă să stabilizeze relaţiile politice ale Angliei. Astfel confirmă şi prelucrează Magna Charta, prin care în 1215 regele John le acordă unele privilegii nobililor locali. Documentul este considerat un fundament al monarhiei constituţionale. În altă cinjuctură însă, William pare mai puţin liberal. Nimeni nu se aştepta ca tocmai el, celebritatea luptelor medievale, să interzică jocurile care i-au adus faima. Dar în atmosfera tensionată a conflictelor civile lui William i se părea că turnirurile ar fi amplificat violenţele.
“Cavalerul rătăcitor era acum supus omului de stat”, comenta biograful său, Sidney Painter. A fost printre ultimele măsuri luate de către regent. William Marshal, a cărui traiectorie tumultoasă îl purtase prin focul a zeci de bătălii, moare paşnic pe 14 mai 1219, în sânul familei sale.
Sursa:g-geschichte.de
