Un politician simpatizat de presă: Alexandru Lahovari

Aşa cum se vede şi din fragmentele desprinse din „Ce-am văzut în România Mică“, Alexandru Lahovari e unul dintre politicienii simpatizaţi de presă. Fondator al Partidului Conservator, de mai multe ori ministru, Alexandru Lahovari e un orator remarcabil şi un poet discret. Nu de asta se bucură el de simpatia publiciştilor, ci pentru că e un politician care acordă atenţie truditorilor condeiului. La moartea sa, survenită în 4 martie 1897, la Paris, I.L. Caragiale şi Anton Bacalbaşa publică în „Epoca“, respectiv în „Dreptatea“, texte emoţionante. Redăm din ele unele fragmente.

I.L. Caragiale:„Era un român mare“

„Acum, când nu mai este, acum vedem cât era de mare. Acum ştim măsura înălţimea muntelui după grămada surpăturii, după largul ce se deschide în locul acelui masiv. După golul ce-l lasă, măsurăm locul ce-l împlinea acest mare om în mica noastră lume, şi, tocmai acum, i-aducem laude cari nu-i mai trebuiesc lui, fiindcă ieri era mai presus de ele şi astăzi nu le mai aude, dar cari ne trebuiesc nouă, spre lauda noastră înşine. (…)

Da;e o pierdere incalculabilă;căci, între alte ilustraţiuni ale neamului nostru, el era un om cu deosebire preţios. Pe câtă vreme atâţia bărbaţi politici, bine înzestraţi şi bine inspiraţi, au în vedere ridicarea stării materiale şi intelectuale a poporului, la Alexandru Lahovari preocuparea de căpetenie era cu totul alta. Scăderea nivelului moral, pierderea credinţii şi marilor avânturi, alături cu ridicarea stării materiale şi intelectuale, iată ce-l preocupa şi-l revolta;şi asta era pentru el sorgintea celor mai înalte inspiraţiuni. El era incapabil de vederile strâmte ale unei politici de succes material, şi de aceea, poate, era impopular. Dar, el nici nu se gândea la popularitate. Stâlp puternic al partidului conservator şi măreaţă podoabă a parlamentului român, el, în momentele sale de revoltă contra micimilor politicei utilitare, el nu combătea, ci fulgera;nu critica, ci înfiera. Discursul lui era biciul răzbunător al judecăţii drepte şi al dreptului sentiment. (…)

Dar nu era numai un mare orator;era un român mare. Pentru el nu exista altă cauză decât cauza publică:un caracter de senator antic din glorioşii timpi ai Republicii romane – rectitudine nemlădioasă, intransigenţă faţă cu opinia vulgară, patriotism îndărătnic, respingând orice umbră de paradă personală“.Anton Bacalbaşa:„Apune sărbătorit de o ţară“

„Om al generaţiei noastre, l-am văzut lucrând – astăzi când reputaţiile nu se mai fabrică instantaneu, când critica este o putere în Stat, când suntem mai sceptici faţă cu proorocii şi cu vracii, – şi admiraţia noastră pentru el este cu atât mai mare, cu cât noi înşine ne-am făcut-o, iar nu am primit-o ca pe o legendă din cărţi.Prin doctrina lui politică, Alex. Lahovari ţine de un partid;ca putere însă, ca organizaţie sufletească şi ca fond general de cunoştinţe şi de virtute, a fost al ţărei.Un neam întreg îl plânge, nu pentru ideile ce a profesat, – căci diferenţierea principiilor politice este cel mai puţin însemnat lucru într-o natură genială, – dar îl plânge o Românie, pentru că ştie, pentru că simte că piere o forţă ce nu se poate înlocui. (…)

S-o spunem.Dacă la partidul conservator aleargă astăzi atâtea elemente tinere, oneste şi pline de entuziasm, aceasta nu puţin se datoreşte corectitudinei omului pe care-l înmormântează azi ţara. Căci lui Alex. Lahovari i se vor găsi poate şi lipsuri de formă, în fulgerătoarele lui discursuri, şi lipsuri de logică, în momentele-i de amărăciune sufletească, – dar nu se va găsi acestui soare nici-o pată.

… Apune sărbătorit de o ţară şi are să se uite mult înapoi.Şi mult are să lumineze încă…“