Autor 4438 vizualizări


Alfred Russel Wallace este unul dintre cei mai însemnaţi biologi din istorie. A descoperit numeorase specii şi este cofondatorul teoriei evoluţioniste, alături de Darwin. Puţină lume însă ştie acest lucru.

Succesul lui Alfred Russel Wallaces a fost în acelaşi timp şi cea mai dureroasă înfrângere a sa:împreună cu Darwin elaborează teoria evoluţionistă, doar ca să fie uitat aproape complet timp de 100 de ani. Pe 7 noiembrie 2013 s-a împlinit veacul de la moartea sa, ocazie cu care Wallace îşi va revendica locul în cărţile de specialitate. Numele acestui om va aminti de ceea ce putea să devină un mare scandal al lumii ştiinţifice.

Apogeul acestui scandal va fi atins în iulie 1858 graţie unei minciuni. Wallace şi Darwin şi-au încredintat cercetarea în mâinile noastre, iar noi credem că este în interesul ştiinţei ca părţi din ele să fie publicate” – cu aceste cuvinte dau la iveală descoperirea renumiţii cercetători Charles Lyell şi Joseph Hooker. Sub forma mai multor eseuri, cei doi publică şi pun pe primul loc contribuţia prietenului lor Charles Darwin.

Altfel decât se declara la început, lui Alfred Russel Wallace i-a fost ascunsă intenţia de publicare. A fost o înşelăciune care avea să-l bântuie pe omul de ştiinţă mult timp de acum încolo.

Wallace abandonase şcoala la vârsta de 14 ani. Ca al optulea copil dintr-o familie săracă, trebuie să îşi asigure subzistenţa. Nu ajunge să se înscrie la universitate. Dar băiatul devine autodidact, acumulând singur o importantă bază de cunoaştere ştiinţifică. Asemenea exploratorilor contemporani cu el, şi Wallace visează să plece în lume. Aşa că va călători în ciuda grijii banilor şi în spiritul ştiinţific de două ori în zona tropicală, o aventură extrem de periculoasă în acea vreme.

Wallace, rebelul

De altfel prima călătorie a liber-cugetătorului se termină cu o tragedie. La 25 de ani, Wallace explorează jungla amazoniană, adunând felurite plante şi animale, printre care papagali, maimuţe şi altele. Numai că la întoarcere corabia se scufundă şi cercetătorul apucă să-şi salveze doar câteva din noţitele sale.

Cu toate acestea, spiritul ştiinţific nu i se frânge, observând cerul şi meteoriţii care îl străbat în timp ce pluteşte pe o barcă de salvare în mijlocul Atlanticului. În 1854 Wallace îşi începe a doua călătorie, care îl poartă în Indonezia, de unde dobândeşte spre analiză nu mai puţinde 125.000 de gândaci, păsări sau mamifere. Totul cu un singur scop:de a descoperi originea speciilor.

Un rol aparte va juca aici şi geologul Charles Lyell, care mai târziu îl va priva de gloria binemeritată. În cartea sa, Principiile geologiei, Lyell critica tezele lui Lamarck, care postulau modificările din cadrul speciilor şi propuneau ideea că moştenirea caracterelor dobândite poate duce la variaţia din specii. Era un motiv suficient pentru Wallace să se preocupe mai mult de temă. Aşa că în 1855 ia atitudine şi se declară şi el împotriva lamarckismului, deşi nici Lyell nu îi prea convenea din pricina încrederii prea mare în Biblie. Wallace recunoştea legătura dintre transformările geologice ale pământului, răspândirea lor geografică şi variaţia speciilor. Dar eseul care aborda problema era cam haotic şi puţin convingător.  

Lucrurile se vor clarifica odată cu experienţa personală din 1858, când contractează în Indonezia o febră puternică şi se întreabă de ce unii supravieţuiesc, iar alţii pier. Şi răspunsul se luminează:supravieţuieşte cine se adaptează mai bine. Iar cu cât se gândea mai mult, cu atât devenea mai convins că a descoperit legea care guvernează toate speciile. Îi trimite manuscrisul cu teoria lui Lyell, folosindu-l pe Darwin ca intermediar. Cum Lyell era printre cele mai marcante personalităţi din domeniu, pe el voia cel mai tare să-l câştige, prin argumente pertinente. Dar Darwin nu a înaintat imediat manuscrisul, căci la rândul scrise mai demult o carte groasă care dezvolta cam aceleaşi idei, pe care o ţinea prăfuită la sertar. Ce era de făcut? Darwin se sfătuieşte cu prietenii lui apropiaţi, Lyell şi Hooker, şi abia după două săptămâni predau eseurile la Linnean Society. Acestea sunt publicate cu un cuvânt introductiv al lui Darwin şi teoria circulă rapid în toată lumea ştiintifică. Dar Wallace, care se afla tot pe tărâmuri străine, nu primeşte nicio veste în legătură cu aceste lucruri.

Outsider şi idol

Ce rămâne oarecum neclar este dacă Darwin nu cumva s-a servit de ideile competitorului său . zoologul Matthias Glaubrecht de la Muzeul Stiintelor Naturii din berlin este de părere că de pildă principiul divergenţei pe care Darwin îl invocă în Originea Speciilor l-ar fi preluat din eseurile lui Wallace. Ulrich Kutschera însă, biolog evoluţionist la Universitatea din Kassel, spune că acest lucru este puţin probabil. Wallace era prea puţin încordat din cauza situaţiei. Cartea sa principală, Arhipelagul malaezian, scrisă în 1869, îi este dedicată lui Darwin, idolul său. Ba mai mult, după moartea cercetătorului în 1882, a susţinut mereu că el a fost părintele principiului selecţiei naturale, pentru că a elaborat o teorie mai cuprinzătoare ca a sa. Wallace avusese o intuiţie, dar Darwin adunase mult mai mult material supus analizei cu 20 de ani mai devreme. Fără munca asiduă a lui Darwin, suspiciunile corecte ale lui wallace nu s-ar fi impus niciodată în lumea ştiinţei. Şi asta o recunoştea chiar Wallace.

Sau poate că pur şi simplu nu a vrut să îi confrunte pe marii savanţi din epocă. Poate că outsider-ul şi-a iertat idolul. Asta însă nu ar scuza comportamentul inadecvat al ambelor părţi. Dacă situaţia ar fi una contemporană, s-ar isca cu siguranta un mare scandal.

La moartea sa, Wallace dobândise faimă globală şi câştigase distincţii importante. Un necrolog scria că odată cu moartea sa marea generaţie oameni de ştiinţă ia sfârşit. Obţinuse în cele din urmă un loc printre numele cele mari. Numai că teoria evoluţionistă va intra într-un con de umbră, iar împreună cu ea şi cercetătorul.

20 de ani mai târziu comunitatea ştiinţfică recunoaşte meritele teoriei. Evoluţia devine cuvântul de ordine, iar odată cu ea iese la lumină şi glorioasa amintire a lui Darwin, care treptat va deveni cel mai faimos cercetător al naturii din istorie. Celălalt nume rămâne în acelaşi con de umbră. La sfatul lui Darwin, Wallace s-a ţinut departe de comunitatea ştiinţifică încă din timpul vieţii. Mai mult s-a preocupat de asectele practice, de explorare, de evidenţierea răspândirii speciilor, întemeind astfel zoogeografia. Iar publicarea materialelor celor doi, manipulată cum a fost, a condus către  uitarea sa.

Un interes renăscut

În anumite privinte Wallce îl devansase pe Darwin. S-a pronuntat mereu împotriva lamarckismului, împotriva moştenirii caracterelor dobândite, în vreme ce Darwin era un lamarckist. În ultimele două decenii a crescut interesul pentru cercetătorul uitat, care acum este recunoscut în cercurile de specialitate drept biolog evoluţionist, liber-cugetător, sistematizator, cofondator al principiului selecţiei naturale şi al teoriei neo-darwiniste, părinte al zoogeografiei şi astrobiologiei, dar şi un promotor ale ecologiei.

Wallace este un exemplu pentru oricine. Un exemplu că pasiunea pentru cunoaştere, autodidacticismul, perseverenţa, fascinaţia pentru descoperire sunt trăsături decisive pentru a realiza o contribuţie însemnată în lumea ştiinţei. Faptul că am ajuns la o cunoaştere aprofundată a funcţionării naturii i se datorează şi acestui om deosebit, care prea mult timp a stat în anonimat.

sursa:zeit.de