Autor 1145 vizualizări


Ștefan Cicio-Pop, președintele Consiliului Național Român Central, s-a născut în 1865 în apropierea Dejului, la Șigău (județul Cluj), dar este arădean prin adopție, pentru că, după absolvirea studiilor universitare la Viena și Budapesta, la propunerea liderilor arădeni s-a stabilit în Arad pentru tot restul vieții.

În anul 1889 a devenit doctor în drept, iar doi ani mai târziu a obținut titlul de avocat și tot atunci a început să profeseze avocatura (și-a deschis și un birou avocațial la Șiria), fiind cunoscut drept „avocatul românilor”, mai ales după ce s-a făcut remarcat în procesul memorandiștilor (în care erau inculpați și arădenii Mihai Veliciu, Aurel Suciu, Nicolae Lăzărescu etc.) desfășurat în 1894 la Cluj.

 Tot în 1894 a participat la Conferința Uniunii Interparlamentare de la Haga, unde a susținut, alături de V.A. Urechia, cauza românilor ardeleni, dezvăluind politica guvernanților față de naționalitățile din Ungaria. Ca urmare a prestației sale excepționale, a fost din nou delegat în anul următor, când Uniunea s-a întrunit la Bruxelles. Acolo, rechizitoriul lui Ștefan Cicio-Pop a primit o replică palidă din partea contelui Apponyi, incapabil să-i combată argumentația („poporul maghiar nu poate fi făcut răspunzător de actele guvernelor sale”).

Tot atunci a participat și la Congresul naționalităților asuprite din Austro-Ungaria, desfășurat la Budapesta, unde propunerea sa, adoptată de Congres, a consolidat alianța românilor, sârbilor și slovacilor în lupta de emancipare națională, pentru reprezentare echitabilă în Parlamentul maghiar.

 La începutul secolului XX, tineri din cadrul PNR, între care Ștefan Cicio-Pop și Aurel Lazăr, au convins conducerea partidului să abandoneze tactica pasivismului și să treacă la activismul politic, fapt decis de Conferința Națională din 1905. Ca urmare, dr. Ștefan Cicio-Pop a devenit membru în noul comitet executiv și candidat în cercul electoral Șiria.

A fost ales în 1905, reales în 1910 (când, din opt deputați români în parlamentul de la Budapesta, trei reprezentau comitatul Aradului: Ioan Russu-Șirianu [Chișineu Criș], Ioan Slavici [Ineu] și dr. Ștefan Cicio-Pop [Șiria]). În cei 13 ani cât a fost deputat român în Parlamentul de la Budapesta, Ștefan Cicio-Pop s-a impus prin importanța și numărul intervențiilor, desfășurând o intensă activitate parlamentară în sprijinul naționalităților din Austro-Ungaria. A acționat permanent pentru colaborarea dintre PNR și PSD, iar când s-a reușit constituirea Consiliului Național Român Central (30 octombrie 1918), Ștefan Cicio-Pop a fost ales președinte și casa sa a devenit sediul acestui „guvern provizoriu al națiunii române”.

A participat la tratativele din 13-14 noiembrie 1918 și s-a preocupat de organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. În acest sens a trimis o scrisoare feldmareșalului Mackensen solicitându-i ca „în vederea adunării constituante a poporului român transilvănean” să oprească trecerea trupelor pentru a evita orice conflict între soldații germani și românii adunați la Alba Iulia.

La Marea Adunare Națională a avut cuvântul de deschidere, după care a fost ales vicepreședinte alături de Ioan Flueraș și Teodor Mihalyi. După Unire, Ștefan Cicio-Pop a fost membru în Consiliul Dirigent, ministru în mai multe guverne (Ion I.C. Brătianu, Văitoianu, Vaida-Voevod), președinte ad interim al Consiliului de Miniștri (1919-1920). A fost ales de mai multe ori în Parlamentul României, fiind și președinte al Camerei Deputaților în anii 1928-1931 și 1932-1933.

La moartea sa, în 1934, guvernul a hotărât funeralii naționale. Cursurile școlilor primare și secundare din Arad au fost suspendate, iar în restul țării profesorii au omagiat, la ultima oră de curs, personalitatea marelui om de stat. A fost înmormântat în Cimitirul „Eternitatea” din Arad, în cavoul familiei, aproape de Vasile Goldiș.

""