Skanderbeg, erou al Albaniei și Europei

Autor 7806 vizualizări


Gjergj Kastrioti - Skanderbeg (1405-1468) unul dintre cei patru băieți ai lui Gjon Kastrioti, feudal albanez ce avea în stăpânire teritorii din nordul Albaniei cu centrul în cetatea Krujei, căzute sub ocupația Imperiului Otoman în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în conformitate cu obligațiile impuse de sultan, împreună cu frații săi, a fost trimis ostatic la Înalta Poartă. Aici, se va evidenția ca elev la școala ienicerilor prin inteligență, iscusință ca luptător, calități ce l-au impus pentru o înaltă carieră militară. În această situație nouă, tânărul albanez a trebuit să treacă la islamism, dându-i-se numele de Skander și funcție de comandant în armata turcă, evidențiindu-se în luptele purtate de Imperiu în Asia.

Strateg, diplomat, om de stat

Gjergj Kastrioti-Skanderbeg, cunoscut în scrierile românești ca Gheorghe Castriota, în momentul în care a trebuit să participe la campaniile otomane din Balcani, neuitându-și rădăcinile, a intrat în legătură cu unii conducători militari antiotomani din spațiul balcano-danubian, îndeosebi cu puternicul comandant al armatei ungare Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, devenit regent al Ungariei și comandant al armatei în care, alături de oștenii maghiari, făceau parte români, polonezi, sârbi, cehi, albanezi, austrieci, în vederea unor conlucrări comune de apărare antiotomană, ajungându- se la o preconizată joncțiune ce ar fi trebuit să aibă loc în marea confruntare de la Niș din anul 1443.

Precipitarea evenimentelor a împiedicat realizarea joncțiunii forțelor aflate sub comanda lui Skanderbeg cu armata condusă de Iancu de Hunedoara, dar în acest moment se face ruptura dintre Skanderbeg și Imperiul Otoman. După bătălia de la Niș, Iancu de Hunedoara își continuă Campania lungă în fruntea unei armate de 35.000 de oameni, între care se afla și un contingent de trupe ale lui Vlad Țepeș, domnul Țării Românești, înaintând în Valea Moraviei cucerind Nișul și Sofia, iar Skanderbeg în fruntea unui detașament de 300 de călăreți, însoțit de fratele său Staniski și nepotul Hamza, pleacă prin Dibra cu un firman fals în care se dădea ordin guvernatorului Krujiei să-i predea cetatea lui Skanderbeg.

În taină, locuitorii sunt înștiințați de intențiile lui Skanderbeg și cu ajutorul locuitorilor din Dibra va fi atacată și distrusă garnizoana turcă, fiind proclamată Independența Albaniei la 28 Noiembrie 1443, iar în martie 1444 convocată o adunare a seniorilor albanezi stăpânitori de feude, constituindu- se Liga de la Lezha, prima uniune panalbaneză, Gjergj Kastrioti- Skanderbeg fiind ales președinte al acesteia și comandant al armatei, în fapt un „primus inter pares” cu obligația de a concentra toate forțele în apărarea libertății și independenței Albaniei.

În această calitate va începe ascensiunea pe toate planurile a strategului, diplomatului, omului de stat renascentist Skanderbeg ce avea să devină unul dintre cei mai străluciți strategi militari ai timpului său înfruntând în luptă pentru apărarea țării sale, a spațiului balcano-danubian și chiar a Peninsulei Italice pe cei mai importanți sultani ai veacului XV Murat II și Mahomet II Fatih-cuceritorul Constantinopolului.

El va face din Munții Albaniei o redută inexpugnabilă în intenția lui Mahomet II de a traversa Marea Adriatică și a cuceri Roma, așa cum procedase și cu Constantinopolul, pentru a înfige steagul Islamului pe Catedrala Sf. Petru. Astfel, avea să fie numit căpitan al Sfântului Scaun, Athleta Cristi onorat pe Papa Calist III și succesorii săi ce aveau să-l primească în triumf la Roma. Voltaire avea să afirme că, „dacă împărăția grecilor (bizantini) ar fi avut oameni de talia lui Skanderbeg, Imperiul de răsărit ar fi existat și astăzi”.

Participarea la campaniile antiotomane

Dintre marile acțiuni militare ale lui Skanderbeg, amintim că încă din iunie 1444, la câteva luni de la proclamarea Independenței Albaniei în cetatea Kruja și formarea Ligii de la Lezha, o armată otomană de 25.000 de oameni, condusă de Ali-pașa, pătrunde în defileul râului Drin în Albania, fiind înfrântă de Skanderbeg la Torviol, turcii lăsând pe câmpul de luptă peste 7.000 de morți și 500 de prizonieri, pierderile albanezilor fiind de 3.800 morți și răniți.

Sultanul Murat al IIlea se vede nevoit să ceară pace cu Ungaria, semnată la Szeged în 12 iulie 1444, prin care se înapoia Serbia lui Gheorghe Brancovici, acesta devenind vasal sultanului. La numai câteva săptămâni, la îndemnul Papei, Ladislau regele Ungariei și Poloniei, reia lupta, cerând colaborarea lui Skanderbeg. Ladislau trece Dunărea și ajunge în apropierea orașului Varna, iar importante forțe albaneze conduse de Gjer-Gji Arianiti pătrund în Macedonia. Murat al II-lea strângând importante trupe din Asia Mică trece Bosforul cu ajutorul unor vase genoveze și apare în fața taberei de la Varna, zdrobind, în ziua de 10 noiembrie 1444 trupele creștine, Ladislau căzând în luptă.

Armata cruciaților din care făceau parte și români din Transilvania și Țara Românească sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, la care participă și fiul lui Vlad Dracul, va fi înfrântă de iscusitul sultan Murat al II-lea. În anul următor turcii se îndreaptă împotriva Albaniei, dar nu reușesc să pătrundă în interior, ciocnindu-se cu albanezii în podișul Mokrei și fiind nevoiți să se retragă, așa cum avea să se întâmple în mai multe rânduri. În iunie 1448 o puternică armată turcă, condusă de Murat al II-lea asediază cetatea Sfetigrad apropiindu-se de Albania.

Skanderbeg, deși era atacat de venețieni, fără a renunța la lupta cu aceștia, pleacă în fruntea a 10.000 de oșteni în direcția Shkodrei înfruntând o armată de 15.000 de venețieni obținând o strălucită victorie, după care se îndreaptă spre Sfetigradul încercuit de turci. Murat al II-lea primind vești despre pregătirile de luptă ale lui Iancu de Hunedoara își întrerupe marșul spre Kruja pentru a se îndrepta spre Sofia în direcția ofensivei ungare.

Skanderbeg se va alătura expediției lui Iancu îndreptându- se spre câmpia Kosovei dar va fi oprit din drum de despotul Serbiei Gheorghe Brancovici care nu voia să riște o ruptură a relațiilor cu Sultanul, având o atitudine ostilă și față de unguri, înștiințându-l pe sultan de mișcările lui Iancu de Hunedoara. Astfel, forțele albaneze erau în drum când la 10 octombrie 1448 în câmpia Kosovei, în apropierea orașului Prishtina de astăzi, armatele creștine au suferit o grea înfrângere, iar în timpul retragerii Iancu de Hunedoara va fi luat prizonier de Brancovici.

Înfrângerile suferite în Albania și participarea lui Skanderbeg la campania lui Iancu l-au înfuriat pe Sultanul Murat și, așa cum relatează cronicarul bizantin Laonicos Chalcocondylas, a adunat toate armatele din Asia și Europa, aproximativ 100.000 de oameni și luând și pe fiul său experimentatul luptător Mahomet al II-lea, în luna mai 1450 a pornit spre Albania. Armata otomană străbătând Macedonia a ajuns la Ohrid, iar de acolo, de-a lungul râului Shkumbini s-a îndreptat spre Kruja, capitala Albaniei.

Imensa superioritate a armatei otomane în oameni și armament, l-a determinat pe Skanderbeg să aplice tactica pământul pârjolit cu hărțuirea permanentă a inamicului. La 14 mai 1450 turcii ajung la zidurile cetății Kruja. Skanderbeg lăsase o garnizoană în cetate, iar el, cu circa 8.000 de oameni a rămas în afara zidurilor hărțuind dușmanul tot timpul verii. La venirea iernii, Murat al II-lea a fost obligat să se retragă la Adrianopol, unde a și murit ca urmare a înfrângerii de la Kruja. La începutul anului 1451, în locul lui Murat a venit fiul său Mahomet al II-lea cu ambiția de a supune sub sceptrul Islamului atât Orientul cât și Occidentul, teritoriile ce aparținuseră Imperiilor roman și bizantin.

Skanderbeg și Mahomet al II-lea

Autoritatea lui Skanderbeg a crescut atât în plan intern, cât și extern, fiind perceput ca unul dintre cei mai străluciți comandanți militari, dar și om politic. A intrat în relații cu Papalitatea, a întreținut raporturi prietenești cu Republica Raguza, cu Regatul Neapolelui condus de Alfons al V-lea aflat în conflict cu Veneția. Cu despotul Serbiei Gheorghe Brancovici care își căsătorise fiica cu Murat al II-lea, devenit vasal al turcilor, a avut numai o alianță militară împotriva Veneției care continua să stăpânească unele orașe albaneze de la Adriatică. Însă, singura relație constantă a avut-o cu Iancu de Hunedoara, începută încă din anul 1443 și până la moartea acestuia în 1456 sub zidurile Belgradului.


După moartea tatălui său, Mohamet al II-lea a fost ocupat în Asia Mică dând astfel răgaz lui Skanderbeg să repare cetatea Kruja și chiar să construiască o nouă cetate în defileul râului Drin pe unde pătrundeau armatele turcești în Albania. Dar după ce Mahomet al II-lea a lichidat tulburările din Asia Mică și – a îndreptat din nou armatele împotriva Albaniei și în iulie 1451 va avea loc o nouă confruntare în care armata turcă va fi măcelărită. Skanderbeg avea să înapoieze sultanului ofițerii săi luați prizonieri în schimbul a 13.000 de ducați, ceea ce era o umilire pentru Imperiul Otoman. În anul următor sultanul Mahomet al II-lea reușește să cucerească Constantinopolul, la 29 mai 1453, mutând aici capitala Imperiului, producând o mare panică în întreaga Europă.

Skanderbeg își va mări eforturile în vederea unor noi alianțe politice și militare trimițând solii la Neapole, Roma, Veneția și Raguza, precum și coordonarea operațiilor de război dintre Albania cu Ungaria, Serbia și Țările Române aflat în avantpostul luptei împotriva înaintării trupelor otomane în Europa. Skanderbeg a trebuit să înfrunte pe cel de al doilea mare sultan al Imperiului Otoman, cunoscut și el ca strateg militar de excepție, având sub conducerea sa o mare armată și bine echipată.

Confruntările directe vor începe chiar din anul 1455 și vor continua aproape permanent până la moartea eroului albanez în ianuarie 1468. În această epopee eroică din toate punctele de vedere Skanderbeg va deveni cel mai cunoscut și elogiat conducător militar al Europei timpului său. Papa Calist al III-lea care proclamase ideea organizării unei cruciade împotriva turcilor îi acordă lui Skanderbeg titlul de Căpitan general al Sfântului Scaun, iar noul Papă Pius al II-lea a convocat în anul 1459 un congres la Mantova pentru o expediție contra turcilor frontul central fiind atribuit forțelor albaneze cu cele franceze ale ducelui de Burgundia, iar frontul de la Dunăre armatei ungare, în care indirect erau antrenate și forțe antiotomane din Țările Române, urmând ca în Grecia să acționeze flota statelor italiene.

Skanderbeg s-a aflat cu armata sa în permanență în avanpostul marilor confruntări, marcând astfel apogeul luptelor albano-turce cu imense sacrificii de vieți omenești și materiale, dar făcând din Albania punctul forte în apărarea Europei.

Skanderbeg și românii

Având în vedere condiționarea unor acțiuni militare de luptă împotriva înaintării în Europa a armatelor Imperiului Otoman cu toate consecințele, că aproape aceiași bei conducători ai ofensivelor acționau și în Munții Albaniei, dar și în văile Moldovei și Țării Românești sau asupra Transilvaniei și Ungariei, Skanderbeg era atent la inițiativele lui Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare, existând chiar și indirect o coordonare a luptei și interesul cunoașterii forțelor, încât personalitatea lui Skanderbeg era cunoscută și de români.

Istoricul Barbu Câmpina pomenește chiar de rolul unui „sclav albanez” din armata turcă în informarea lui Vlad Țepeș asupra efectivelor forțelor otomane, iar începând cu scrierile cronicarilor și până în vremea noastră sunt numeroase referiri, din păcate puțin cunoscute și studiate, referitoare la oglindirea personalității eroice a lui Skanderbeg în documente și scrieri din România, fapt ce ne îndreptățește cercetarea acestor aspecte atât în ce privește raporturile dintre țara noastră și Albania, cât și aspectele de ordin european referitoare la conlucrarea statelor din centrul și sud-estul European în decursul veacurilor.

Gheorghe Șincai în Hronicul românilor și a altor neamuri relevă astfel colaborarea dintre Skanderbeg și Iancu de Hunedoara, „…aflându-se în tabăra turcească, el nu numai că înștiințează pe Iancu de Hunedoara de mișcările turcilor, dar părăsește tabăra turcă cu un număr de ostași credincioși; face niște scrisori ca din partea sultanului și pe această cale, folosind vicleșugul, ocupă aproape întregul Epir și cetatea părintească Kruja”.

Aici cronicarul face referiri la anul 1443 și bătălia de la Niș când Skanderbeg a părăsit tabăra otomană plecând în Albania unde a ridicat steagul Independenței la 28 Noiembrie 1443. Istoricul Ion Nistor într-o comunicare la Academia Română ținută în anul 1943, concluziona:

„După căderea Constantinopolului (1453) Gheorghe Castriota rămăsese singurul principe creștin în peninsulă care mai reuși să țină piept turcilor nu numai în Albania, dar și în părțile de Nord ale Epirului, unde se menținu până în 1466”.

Dar cele mai multe referiri le întâlnim în scrierile lui Nicolae Iorga, cel mai bun cunoscător român al istoriei sud-estului european din toate timpurile, din care vom da câteva citate, înainte de a pomeni despre scrierile aflate pe teritoriul țării noastre începând cu secolul al XVI-lea, cu deosebire în secolul XIX și în parte în cercetările mai recente.

""