Autor 3688 vizualizări


Monotonia iernii 1915-1916 a fost întreruptă de moartea reginei Elisabeta. Bătrâna regină avea de mult obiceiul să trăiască în apartamente îngheţate, regimul acesta omorând deja cu doi ani înainte pe cea mai veche şi cea mai credincioasă din doamnele ei de onoare, pe Dna Zoe Bengescu. Acuma trebuia să cadă ea însăşi victimă maniei sale nenorocite.

Pe la începutul lui februarie a contractat o gripă. Peste puţin gripa a degenerat în congestie pulmonară şi, în zorii zilei de 18 Februarie (stil vechi), o zi mohorâtă şi ceţoasă de iarnă, tovarăşa vieţii regelui Carol I şi-a dat obştescul sfârşit. În jurul ei, regele Ferdinand, regina Maria, copiii şi câţiva servitori credincioşi. Rudele ei, chemate în grabă, nu au putut veni la timp ca să-i închidă ochii.

Când am intrat în modesta cameră de culcare pe care regina Elisabeta şi-o alesese sus în Palatul Regal, aproape sub acoperiş, nu trecuse nici o jumătate de oră de când murise. Era în pat, neschimbată, legată numai sub fălci, ca să i se închidă gura contractată încă de spasmul morţii. Un preot ortodox citea rugăciunile la căpătâiul acestei protestante. Am avut o groaznică impresie de părăsire şi de singurătate, această femeie părăsea singură pământul pe care fusese regină, singură de tot, ca cea mai desmoştenită dintre muritoare. Fără bărbat, fără copii, fără preoţii legii ei, departe de rudele, de ţara ei. Da, departe de ţara ei, căci de când tunurile bubuiau dincolo de graniţele germane, tot sângele german al acestei fiice a Rhinului se răscolise într-însa. Din toate adâncurile firii şi ale sufletului ei se ridica germanca care striga răzbunare şi izbândă pentru neamul ei înconjurat de duşmani. Parcă şirul de Principi de Wied, care [...], vegheaseră de-a lungul fluviului naţional şi apăraseră hotarele germanismului, parcă ei toţi, sculaţi din mormintele lor, vorbeau şi simţeau prin bătrâna pe care o soartă ciudată o desrădăcinase dintre ai săi pentru a-i aşeza pe cap coroana unei Românii îndepărtate.

Această coroană o purtase mai bine de 40 de ani cu toată cinstea pentru ţara ce i-o încredinţase, şi cu toate aparenţele unei bune românce, şi totuşi, când patria strămoşilor ei a fost în primejdie, acolo s-au îndreptat toate gândurile şi toate speranţele reginei de pe malurile dunărene. Deodată s-a adeverit pentru toţi că această coroană fusese un simplu incident în viaţa acestei femei, care de altminteri dispreţuia măririle lumeşti, şi că, aproape o jumătate de veac de vieţuire printre noi, de amintiri, de prietenii, de legături, de muncă, de bucurii, de suferinţe, de devotament şi de onoruri, nu fuseseră în stare să schimbe un suflet rămas străin, un suflet până la capăt german şi numai german. De altminteri, regina Elisabeta avea ea însăşi conştiinţa singurătăţii ei tragice. Cât timp trăise regele, a cărui soartă o împărtăşise având un reazim în viaţă, se socotise datoare să asculte poruncile inimii ei şi să lupte cu tot focul naturii sale entuziaste pentru a împiedeca România de a intra în război împotriva Puterilor Centrale. De când Carol I îşi dormea sub lespedea de la Argeş somnul de veci, renunţase şi la această luptă. Din vreme în vreme câte o povaţă sfioasă, dată în treacăt regelui Ferdinand, şi atâta tot. Acuma se simţea singură şi străină în mijlocul poporului peste care domnise, precum şi în patria scumpă a sufletului ei. […].

Aici, instinctul ei îi spunea că se petrec mari lucruri, pentru care sufletul ei nu era pregătit, pe care mintea ei nu le pricepea. Înţelegea că România zilelor ei dispărea, că alta nouă se înălţa pe ruinele ei, o Românie a altor oameni şi a altor credinţi. În lumea aceasta i se părea că este o rămăşită fără rost a vremurilor duse, mândria ei suferea de această supravieţuire, simţul ei estetic era jignit de acest anacronism, o îndemna să plece mai repede dintr-o lume în care nu mai avea ce căuta. Şi simtămintele ei creştineşti, credinţa ei într-o viaţă viitoare şi în fericirile ei, o făceau să privească moartea fără teamă, cu o seninătate împinsă aproape până la voluptate. Ai fi zis că nici nu mai trăieşte printre vii, că pe jumătate s-a rupt de viaţa pământească. Nu-i mai plăcea să stea decât la Curtea de Argeş, să rămână ceasuri întregi lângă mormântul regelui, pe lespezile înseşi sub care ştia că va odihni şi ea.

Cu vreo două săptămâni înainte de-a muri am fost în audienţă la dânsa. M-a izbit insistenţa cu care mi-a vorbit de moarte, de fericirea cu care aşteapta trecerea ei în lumea cea de veci, iar când, în ajunul morţii, doctorii se căzneau să o smulgă din ghearele ei, ea spunea necontenit:“De ce nu mă lăsaţi să mor, nu vedeţi că pe lumea acesta nu mai am nici loc, nici rost!?…” Şi astfel, soarta va fi voit ca prima regină, ca şi primul rege al României, să fie deopotrivă de singuri în splendoarea fastului lor regal. El, părăsit de o ţară unde prin munca răbdătoare a unei jumătăţi de veac îşi închipuise că pusese stăpânire. Ea, străină într-o ţară şi într-o lume de care nimic nu o mai lega.

Cu toate acestea, am fi nedrepţi faţă de memoria reginei Elisabeta dacă am judeca-o regină numai după sentimentele ei germane şi dacă am judeca femeia numai după manifestările ultimilor ei ani. Ca regină, Elisabeta de Wied, şi-a îndeplinit datoriile către patria ei adoptivă, iar în politică nu s-a amestecat niciodată. Fie din nepricepere, fie din nepăsare, fie de teama soţului ei, căruia nu-i plăcea să împartă cu nimeni puterea. Fapt este că prin atitudinea ei rezervată a scutit coroana română de spectacolul pe care atâtea curţi le-au oferit şi anume a lipsei de unitate de vedere, a ciocnirii de influenţe contradictorii în sânul însuşi al palatului regal.

O singură dată în patruzeci şi cinci de ani influenţa ei s-a exercitat, altfel în chipul cel mai funest, când a voit să însoare pe principele Ferdinand cu Dra Văcărescu. Proiectul era absurd, în contradicţie vădită cu rostul însuşi la noi al unei dinastii străine. Suverana a plătit dealtminteri scump această unică incursiune în domeniul politicii, enunţarea însăşi a unui atare proiect a stârnit în toate cercurile şi în toate partidele o furtună de protestări. Căsătoria a fost împiedicată şi regele, cumplit în asemenea împrejurări, a trimis-o la Neuwied, ca printr-un exil de peste doi ani să se pocăiască de greşeala ei şi de încurcăturile pe care le pricinuise.

În schimb, de toate atribuţiunile fireşti ale unei regine s-a ocupat nu numai dintr-un simţământ de datorie, dar cu inimă şi cu pasiune. Operele de binefacere nu au avut o protectoare mai devotată, nu a fost suferinţă omenească spre care să nu se încline compătimirea şi sprijinul ei. Nobilimea scăpătată, surorile de caritate, spitalurile, orfanii, văduvele, infirmii, tuberculoşii, orbii, peste toţi s-a întins cu o regală dărnicie nesfârşita ei caritate. Faţă de răniţi şi-a făcut datoria la 1877 mai presus de orice laudă, a reuşit chiar să-şi asigure în popor o reală popularitate, care făcea din porecla “Mama Regină” mai mult decât un nume izvorât din retorica oficială, sau din linguşirea curtezanilor. Dorinţa ei de alinare a durerilor ce le vedea în jur împingea sufletul ei nobil să nu cunoască nici hotare, nici măsură. Era în stare să dea tot ce avea şi ce nu avea, nu o dată oameni fără scrupule au abuzat de acest exces de bunătate pentru a îi exploata fără ruşine naivitatea şi generozitatea.

De asemenea, literile şi artele române au găsit pururea sprijin în regina Elisabeta, saloanele ei la Bucureşti, ca şi la Sinaia, erau neîncetat pline de artişti bătrâni, tineri talentati şi netalentaţi, pe care îi proteja şi îi ajuta. Numărul bisericilor ce au beneficiat de stipendiile ei a fost infinit. În cea mai mare parte ei i se datorează dezvoltarea talentului lui George Enescu, de îndată ce a descoperit neobişnuitele sale daruri muzicale, nu numai că l-a trimis în străinătate şi că a vegheat să nu ducă lipsuri, dar l-a adoptat ca un fel de copil al casei. La Peleş, ca şi la Bucureşti, Enescu avea odaia lui, când venea era o sărbătoare. Îl încuraja, îl răsfăţa, îl admira.

De altfel, faţă de toate manifestaţiunile artistice, avea aceeaşi vie solicitudine. Nu se poate spune că a protejat vreuna în dauna celorlalte, poate că literatura era cea pentru care a făcut mai puţin. Învăţase bine româneşte şi cu talentul pe care îl avea pentru limbile străine, i-a fost repede uşor să vorbească limba noastră foarte bine şi aproape fără de accent. Literatura nu o cunoştea toată, o prietenie intimă cu Vasile Alecsandri îi dezvăluise toate tainele poeziei noastre populare, însă după moartea lui Alecsandri a pierdut contactul cu literatura noastră mai nouă. O vreme, Maiorescu mai întreţinea legăturile între Carmen Sylva şi confraţii ei români, şi dânsul domnea însă de câtva timp în mijlocul unui cenaclu restrâns şi cam special. Cei iniţiaţi afirmau că dacă între regină şi Eminescu nu a fost mai multă simpatie, vina trebuie căutată în firea ciudată a marelui nostru cugetător-poet, decât în reaua voinţă sau în lipsa de interes a suveranei. Ultimii noştri poeţi şi prozatori au urcat rar şi întâmplător scările palatului, dar putem oare învinui pe regina Elisabeta de-a nu se mai fi simţit la bătrâneţe atrasă de noile curente literare şi puteam să îi cerem mai mult decât să fi dat toată prietenia ei lui Vasile Alecsandri şi să fi întreţinut cu Eminescu, cu Haşdeu, cu Odobescu, cu Titu Maiorescu cele mai bune raporturi?

Pictura a încurajat-o mult, se poate spune că pânzele nici unuia din pictorii noştri mai de seamă nu au lipsit din colecţiile ei şi că arareori se făcea o expoziţie în care să nu se găsească vreun tablou purtând inscripţia “Cumpărat de M.S. Regina”. Meritul ei era cu atât mai mare, cu cât regele Carol care, nepriceput în ale artei, dispreţuind tânăra, dar atât de talentata noastră şcoală de pictură, desigur mai mult a împiedicat-o, decât a încurajat-o să acorde regala ei protecţie unor manifestaţiuni artistice ce, după părerea lui, nu meritau nici un sprijin. Cel mai de seamă pictor al României din zilele ei, Grigorescu, nu s-a putut plânge de regina Elisabeta, ea i-a fost neclintit o prietenă înţelegătoare şi o admiratoare entuziastă. În vremuri în care latifundiarii României cenzitare arătau pentru artă atâta nepăsare, în care expoziţiile erau pustii şi un Grigorescu osândit să-şi vândă operele pe câteva sute de lei, regina Elisabeta considera ca o datorie să cumpere pe preţuri, atunci excepţionale, cele mai de seamă pânze ale marelui nostru pictor şi colecţia ei, ieşită dintr-un amestec de sinceră admiraţiune şi dintr-o regească grijă de ajutoare, conţine astfel, într-adevăr, cele mai bune bucăţi cu care Grigorescu şi-a asigurat în arta română o glorie nepieritoare.

Muzica, care poate că îi era mai dragă decât artele plastice, s-a dezvoltat la noi sub directa ei înrâurire. Concertele simfonice le-a patronat cu cel mai viu interes, cel din urmă cântăreţ, ca şi cea din urmă cântăreaţă găsea la ea o vorbă bună, o bursă pentru străinătate, sau ajutorul pentru a organiza un concert reuşit. Wachman întâi, Dinicu pe urmă, erau toată ziua la dânsa, de Enescu nici nu mai vorbesc. În genere, îi plăcea să trăiască în mijlocul muzicienilor, cânta bine din pian şi la orgă, în fiecare zi o dată, mai târziu şi de două ori, se făcea muzică în apartamentele ei, operele lui Bach, Beethoven, Mozart, Schumann, ca şi ale compozitorilor moderni germani, francezi, ruşi şi poloni, erau executate de ea şi de cercul de artişti ce o întovărăşeau pretutindeni. Se poate spune că nimeni mai mult decât dânsa nu a contribuit la dezvoltarea gustului muzical în societatea românească. Neapărat felul cum şi-a înţeles regina Elisabeta rolul ei de Mecena al artelor poate fi supus criticii, iubitorii de artă pot discuta gusturile şi contesta preferinţele ei, nemulţumiţii pot susţine că i-ar fi stat în putinţă să facă mai mult. Când o regină, însă, a ştiut, sub domnia ei, să fie în literatură prietena intimă a lui Alecsandri, în pictură marea admiratoare a lui Grigorescu şi în muzică aproape a doua mamă pentru George Enescu, nu se poate tăgădui că faţă de artă şi-a făcut larg şi cu prisosinţă datoria […].

Ca femeie, Elisabeta de Wied era fără îndoială o personalitate care merită să fie judecată în toată complexitatea manifestaţiunilor ei de o viaţă întreagă, nu după crâmpeie mai mult sau puţin antipatice, din rătăcirile bătrâneţilor sale. Dealtminteri, de ce am învinui pe regina Elisabeta de-a se fi arătat la sfârşitul vieţii atât de germană prin toate simţămintele ei? Putea ea să se arate altfel decât era de fapt, adică o figură minunat reprezentativă a Germaniei [...], a Germaniei care dăduse lumii pe Goethe, pe Kant, pe Beethoven şi pe Wagner, a acelei Germanii iubitoare de artă şi de cultură, dispreţuitoare de bani, demodat sentimentală, în goană veşnic după dreptate, înfrăţire şi frumos.

Cercetând cu de-amănuntul personalitatea reginei Elisabeta, vom regăsi în ea toate trăsăturile caracteristice ale acelei Germanii. Ca şi aceasta, avea o nespusă poezie, şi în întreaga viaţă a reginei era într-adevăr multă poezie! În lumea de luptă, de concurenţă, de ambiţie, să putem întâlni o fiinţă pe care toate aceste frământări nu o ating, care trăieşte într-o lume aparte de iluzii, de gânduri, de visuri izvorâte din imaginaţia ei bogată, din nevoia ei de-a idealiza totul, aceasta este de fapt adevărata poezie. Şi aşa a trăit regina Elisabeta. Coroană, tron, negoţ, politică, curente speciale, ce a ştiut ea vreodată despre toate acestea? Frumos şi urât, bunătate şi răutate, milă şi dreptate, împilare şi ură, ciocniri între forţele distrugerii şi năzuinţele progresului, avântul sufletului omenesc către perfecţia morală şi perfecţia estetică, aceasta stăpânea viaţa reginei Elisabeta, cum stăpânise Germania ce nu mai e.

La amândouă, aceeaşi lipsă de simţ al realităţilor. Când regina vorbea de viaţa reală, nu te puteai împiedeca să nu râzi, un copil de cinci ani ar fi dat dovadă de mai multă pricepere, de mai mult simţ practic. După moartea regelui Carol era foarte îngrijorată, fiind cu desăvârşire incapabilă să-şi dea seamă ce se poate face cu sumele ce le primea anual de la stat şi cu marele venit pe care regele Carol îl lăsase moştenire. O vedeam des pe atunci şi mereu mă întreba:“Crezi că am să am cu ce trăi?” Şi nu doară că se îngrijea de ea, sau că avea gusturi luxoase. Pentru dânsa nu cheltuia nimic, îmbrăca rochiile pe care i le cumpărase slujitoarele ei şi dacă nu i-ar fi reîmprospătat garderoba, ar fi umblat în zdrenţe. Dar săracii ei, protejaţii ei, să nu cumva să piardă subsidiile pe care le primiseră în trecut. Considera că are faţă de toţi aceşti desmoşteniţi, obligaţiunea morală să îi susţie ca pe vremea regelui.

Pe lângă acestea mai avea atâtea alte planuri:îi spuneam de cantinele şcolare ce funcţionau atât de greu în capitală, imediat îmi spune:“Cum le pot scăpa de greutăţile financiare în mijlocul cărora se sbat? De câte mii de lei ai trebuinţă?” Se ducea la Curtea de Argeş, primarul se plângea că oraşul nu are ape, a doua zi îi dona 300.000 de lei pentru aducerea apei;sau şcoala de meserii din preajma mănăstirii – avea un buget restrâns şi nevoi multiple:să i se întocmească lista tuturor acestor nevoi, de aici înainte o privesc pe dânsa – şi aşa mai încolo, pretutindeni şi tot anul de-a rândul.

Noţiunea valorilor de schimb a obiectelor, tot ce constituia scheletul însuşi al vieţii practice, nu-i puteau intra în minte. Mărturisea cu o comică naivitate că nu ştie dacă cu o mie de lei poate hrăni un om sau dacă o femeie îşi poate cumpăra o pereche de mănuşi. Deosebirea între sute de mii şi mii era cam vagă în capul ei şi de aceea i le puteai lua cu aceeaşi uşurinţă, destul ca scopul pentru care le cereai să fi fost nobil, să fi fost uman.

Pe de altă parte, aceeaşi excluzivă dragoste pentru preocupările intelectuale. Regina Elisabeta era cea mai înaltă expresiune a culturii, ştia la perfecţie mai multe limbi moderne, le vorbea cu uşurinţă deosebită şi le ştia aproape ca limba ei maternă. Studiase şi limbile elenă, latină şi rusă. Literatura universală nu avea taine pentru ea, cunoştea cu de-amănuntul operele tuturor autorilor şi putea oricând recita mii şi mii de versuri. Ajutată de o memorie admirabilă, te surprindea până la adânci bătrâneţi prin multiplicitatea şi eclectismul cunoştinţelor ei. O convorbire cu dânsa era o adevărată plăcere intelectuală. Dacă concepţiile ei ar fi fost mai sistematizate, dacă ar fi fost în spiritul ei critic mai multă măsură şi mai puţină exuberanţă în entuziasmele ei, mai puţină înverşunare în antipatii şi mai cu seamă mai puţin abuz de superlative, conversaţia ar fi fost unică. Fiindcă era şi elocventă, îşi exprima ideile într-o formă literară cu un vocabular de ispititoare bogăţie şi, dacă nu cu spirit, întotdeauna însă cu căldură şi cu vervă. În muzică, pictură, sculptură, în filozofie, în istorie cunoştinţele ei erau tot atât de vaste ca şi în specialitatea ei, literatura. Nu vreau să discut valoarea operei ei literare, vorbesc aci de regina României, nu de Carmen Sylva. Cred totuşi că nu mă înşel când afirm că minunata ei cultură întinsă, adâncă, rafinată, acea cultură care din nefericire a dispărut odată cu ea, era cu mult superioară producţiunilor ei stilistice, menite să îi supravieţuiască.

Nu neg că este multă superficialitate într-o concepţie de viaţă bazată numai pe intelectualitate, recunosc că în timpurile noastre e anacronică […]. Dar dintr-însa se desprinde o atmosferă de cerebralitate şi un parfum de altă dată al cărei farmec mă pătrunde şi fără voie mă robeşte. Şi acestei femei, în mentalitatea căreia greşit convenţională, fără preciziune, fără rezultate practice, se oglindea însă atât de bine o epocă întreagă din dezvoltarea rasei germane, îi pretindem pentru trecătoare, pentru ea neînţelese consideraţiuni politice, să-şi renege sângele, să-şi calce în picioare credinţele, concepţiile, simţămintele, idealurile nedespărţite de însăşi fiinţa ei? Nu, pentru unitatea, armonia, pentru frumuseţea acestei vieţi prefer ca regina Elisabeta să nu-şi fi mânjit bătrâneţele cu o asemenea trădare! România Mare oricum se înfăptuia, cu şi fără dânsa. Se pare, dealtminteri, că soarta a judecat tot astfel şi că a socotit că regina Elisabeta, pentru tot binele pe care l-a făcut, pentru toată bunătatea pe care a revărsat-o în această lume de greşeli şi de păcate, nu merita să închidă ochii sub povara unei pedepse, ci, dimpotrivă, că femeia, dacă nu regina, merita un sfârşit compătimitor. Într-adevăr, soarta a răpit-o din mijlocul nostru înainte de-a fi scos nepotul ei spada împotriva Germaniei. S-a stins singură, părăsită, dar liniştită şi cu conştiinţa împăcată. De închipuit ce ar fi fost moartea ei după intrarea în război, după înfrângeri, după jalnica retragere în Moldova, după prăbuşirea Germaniei! De această tragedie sufletească cu drept Elisabeta de Wied, prima regină a României, a fost scutită.

Amintiri politice, vol.I, Jon Dumitru, Munchen, 1981, pag. 285-292

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/05/08/regina-elisabeta-portret-subiectiv/