Autor 5157 vizualizări


 

Primul rege al Italiei, Victor Emmanuel al II-lea, provenea din vechea şi binecunoscuta Casă de Savoia. Dar nu arăta şi nici nu se purta ca un aristocrat. Să fi fost el, de fapt, copilul nelegitim al unui negustor, substituind pruncul regal mort într-un incendiu?

La sfârşitul verii anului 1822, Carol Albert, prinţ de Savoia-Carignano, locuia împreună cu familia la Villa del Poggio Imperiale, în apropiere de Florenţa. În seara de 16 septembrie, o bonă a intrat în camera fiului în vârstă de doi ani al prinţului, Victor Emmanuel, cu o lumânare aprinsă cu care spera să poată alunga ţânţarii. Când s-a aplecat deasupra leagănului, dantela baldachinului a atins flacăra lumânării şi a izbucnit un incendiu. Încercând din răsputeri să salveze copilul, femeia s-a ales cu arsuri atât de grave, încât peste câteva săptămâni a murit.

Dar micul prinţ a fost salvat. Jurnalul oficial al Marii Curţi Ducale din Florenţa consemna scrupulos fiecare eveniment din viaţa prinţului Carol Albert şi a soţiei lui, Maria Theresa. La 16 septembrie anunţa că fiul lor, Victor Emmanuel, suferise arsuri în trei părţi ale corpului, dar că se va însănătoşi. Timp de aproape o lună nu s-a mai spus nimic despre prinţ şi familia lui. La 10 octombrie Carol Albert şi-a reluat îndatoririle la Curtea din Florenţa, deşi din corespondenţa sa reiese că revenise în oraş la 20 septembrie – la patru zile după nefericitul accident de la reşedinţa de la ţară.

În scrisori, Carol Albert îşi exprima bucuria că fiul său trăia, în ciuda rănilor grave şi, cel puţin la început, nu menţiona că rănile bonei ar fi fost atât de grave încât să-i pună viaţa în pericol. La 3 octombrie, o doamnă de onoare a Mariei Theresa a anunţat că bona, Teresa Zanotti Racca, se simţea bine şi urma să se întoarcă la Florenţa împreună cu familia prinţului a doua zi. Aşa cum era obiceiul, primarul din Santo Spirito – satul în care se afla reşedinţa de vară – a informat departamentul de poliţie că prinţul şi familia lui îşi încheiaseră şederea în localitate la 4 octombrie. Două zile mai târziu, Teresa Zanotti Racca, deja în comă, murea la Florenţa.

De cc există o discrepanţă între datele privind întoarcerea lui Carol Albert la Florenţa? Şi de ce cu numai trei zile înainte se spusese că bona se simţea bine? A fost Teresa Zanotti Racca singura victimă a incendiului de la vilă?

Copilul înlocuit

În săptămânile de după accident, la Florenţa şi în împrejurimi s-a zvonit că fiul prinţului murise în incendiu şi că alt copil îi luase locul în leagănul regal. Înlocuitorul, şopteau oamenii, era băiatul nelegitim al măcelarului Gaetano Tiburzi – poreclit Maciaccia – şi al amantei acestuia, Regina Bettini.

Curând după incendiu Tiburzi s-a căsătorit cu altă femeie şi şi-a construit o casă cu trei etaje în Florenţa, lângă Porta Romana, pe unde trecea drumul spre Villa del Poggio Imperiale. La parterul noii locuinţe măcelarul a deschis un magazin. Iubita lui din tinereţe, Regina Bettini, s-a căsătorit cu Pasquale, fratele mai mic al lui Tiburzi. În scurt timp măcelarul avea destui bani să mai construiască o casă, începând o adevărată afacere de investiţii imobiliare, care avea să numere în 1888, la moartea lui, 43 de case închiriate. Întreţinuse confortabil în tot acest timp o familie de 17 persoane. Să fi avut o sursă secretă de venituri? Îi făcuse oare Tiburzi un serviciu deosebit lui Carol Albert şi fusese recompensat pentru tăcerea lui?

În ce o priveşte pe bona care probabil că îşi pierduse viaţa încercând să 0 salveze pe aceea a fiului lui Carol Albert, familia acesteia nu a primit nici o recompensă şi nu a existat niciun fel de recunoaştere a sacrificiului ei. Groaznicul accident a fost curând trecut sub tăcere. Villa del Poggio Imperiale a fost considerată nepotrivită pentru viitoarele vacanţe regale şi transformată într-o mănăstire-şcoală pentru fiicele de aristocraţi.

Lupta pentru tron

Presupunând că zvonurile despre substituirea copilului erau adevărate, ce motive ar fi avut Carol Albert să ascundă moartea fiului său? Ca să răspundem la această întrebare este nevoie să aruncăm o privire la încâlcita situaţie politică a Italiei în primele decenii ale secolului al XIX-lea.

Ca urmare a prăbuşirii în 1814-1815 a imperiului lui Napoleon, multe dintre statele Peninsulei Italice ajunseseră sub dominaţie austriacă. Unul dintre acestea era regatul Sardiniei, care însemna nu munai insula cu acelaşi nume, ci şi teritoriul Piemontului. Deşi o revoltă din 1821 împotriva Austriei eşuase, Victor Emmanuel I, regele Sardiniei, a fost silit să abdice în favoarea fratelui său Carol Felix. Întrucât acesta era ultimul descendent al Casei de Savoia, a avut loc la Verona o întrunire a reprezentanţilor statului şi ai Bisericii, care urma să-i desemneze moştenitorul. Printre candidaţi se număra şi Carol Albert, văr îndepărtat cu regele pe ramura Savoia-Carignano. Având un copil mic, pe Victor Emmanuel, Carol Albert putea oferi regatului în continuă efervescenţă o succesiune sigură.

În această situaţie tensionată avusese loc incendiul de la Villa del Poggio Imperiale. Fără un moştenitor de sex masculin, Carol Albert nu mai avea la fel de multe şanse să-i urmeze vărului său pe tronul regatului Sardiniei. Un motiv întemeiat pentru prinţ să ascundă moartea fiului său şi să îl înlocuiască repede cu alt copil.

Prinţ dificil,   rege original

Carol Albert şi Maria Theresa nu păreau deloc satisfăcuţi de evoluţia intelectuală şi socială a primului lor băiat. Într-o scrisoare adresată tatălui ei, prinţesa se plângea că Victor Emmanuel îi exasperează pe toţi ai casei. Violent şi fără interes pentru învăţătură, moştenitorul tronului era exact opusul lui Ferdinand, fratele sau mai mic. Născut după tragedia de la Villa del Poggio Imperiale, Ferdinand era liniştit, sensibil, pios şi cu un puternic simţ al datoriei – copia fidelă a tatălui, Carol Albert. După cum spunea mama sa, Victor Emmanuel nu semăna câtuşi de puţin cu niciun membru al familiei regale. În timp ce Ferdinand avea o constituţie delicată (a murit de tuberculoză la 32 de ani), Victor Emmanuel era un tânăr puternic, musculos, cu trăsături aspre, lipsit de maniere şi – se spune – cu predilecţie pentru legături amoroase care vor produce în timp mai mulţi copii nelegitimi.

În 1831 Carol Albert îi urma vărului său pe tronul regatului Sardinia-Piemont. Administrator priceput, a reformat sistemul financiar al regatului, a întărit armata şi a adoptat o constituţie liberală. Când a încercat, însă, obţinerea independenţei, austriecii l-au învins în luptă şi i-au impus o pace umilitoare. Convins că nu mai putea fi util regatului, Carol Albert a abdicat la 23 martie 1849 în favoarea fiului său în vârstă de 29 de ani. După câteva luni a murit în exil, la o mănăstire din Portugalia. Dificilul prinţ a urcat pe tron, devenind regele Victor Emmanuel al II-lea.

Viteaz în bătălie – chiar dacă nu şi conducător inspirat – Victor Emmanuel şi-a manifestat curând curajul politic refuzând cererea Austriei de a renunţa la Constituţia adoptată de tatăl său, chiar dacă din această cauză regatul a pierdut teritorii considerabile. Când a cerut ca toţi italienii care se răsculaseră împotriva austriecilor să fie amnistiaţi, el a devenit eroul poporului său. Dar cea mai înţeleaptă mişcare a lui a fost atragerea la guvernare a contelui Camillo Benso di Cavour, folosind geniul politic al acestuia şi desemnându-l prim-ministru în 1852.

Dar existau destui care nu priveau cu ochi buni comportarea originală a tânărului rege. Printre cei care îl criticau era şi regina Victoria a Marii Britanii, cu un an mai în vârstă decât Victor Emmanuel. „Călare, regele arată ca un sălbatic, la fel ca în orice moment al vieţii lui“, scria ea, dominată fiind de prejudecăţi. „Trebuie să mă obişnuiesc cu obiceiurile lui ciudate şi grosolane, la fel şi cu ochii lui, pe care îi roteşte furios… Un tip foarte excentric!“ Evident, îl considera un nechemat printre capetele încoronate ale Europei.

Drumul către suveranitatea Italiei

Fermier şi om de afaceri de succes înainte de a intra în politică, contele Cavour fusese în 1847 cofondator al ziarului Il Risorgimento -însemnând renaştere sau reînnoire – care va deveni organul de presă al mişcării naţionale italiene. Ca prim-ministru al regatului Sardinia-Piemont, a trebuit să lupte pe două fronturi. În Italia, trebuia să aplaneze diferendele dintre două facţiuni:dintre cei care se mulţumeau cu o federaţie a statelor deja existente şi cei care nu admiteau decât o Italie nouă, puternică. Pe plan extern, el trebuia să oonvingă celelalte guverne europene ca nu au de ce să se teamă de Italia unificată sub conducerea vechii şi respectatei Case de Savoia.

Cavour şi-a realizat ambiţiile printr-un amestec de război şi diplomaţie. La 17 martie 1861, a fost proclamat regatul Italiei, cu Victor Emmanuel al II-lea rege. Peste trei luni, Cavour a murit. Oare marea lui realizare fusese aducerea pe tronul Italiei unificate a fiului unui măcelar?

Îndoielile persistă

Victor Emmanuel ştia de zvonurile despre originea lui nearistocratică şi a luat măsuri extraordinare pentru a le pune capăt. În 1860, regele a vizitat Florenţa pentru a o câştiga de partea unificării. Înaintea vizitei regale, fiul Teresei Zanotti Racca – în acel moment administrator al proprietăţilor regelui din Piemont – i-a trimis guvernatorului-general al Toscanei scrisorile primite de prinţul Carol Albert în 1822, în timpul şederii sale la Villa del Poggio Imperiale. La 15 aprilie, cu o zi înaintea sosirii lui Victor Emmanuel la Florenţa, fragmente din aceste scrisori au apărut pe prima pagină a ziarului Monitore Toscani. Dupa 38 de ani de la groaznicul accident, bona eroină, supravieţuirea miraculoasă a copilului – toate erau din nou în actualitate.

Cum de ajunseseră scrisorile lui Carol Albert la fiul bonei? Probabil că i le dăduse regele. Înainte de a părăsi Florenţa, Victor Emmanuel a îndreptat un rău care dura de patru decenii. În semn de recunoştinţă pentru sacrificiul Teresei Zanotti Racca, el a dezvelit o placă comemorativă pusă în cinstea ei la vila transformată în mănăstire.

Dar zvonurile nu puteau fi înăbuşite atât de lesne şi unele l-au urmărit pe Victor Emmanuel al II-lea până în mormânt. De altminteri, cei care considerau presupusa origine umilă a regelui doar 0 bârfă a răuvoitorilor vor avea parte de un şoc în 1883, la cinci ani după moartea lui.

Printre primii susţinători ai lui Victor Emmanuel al II-lea se număra romancierul Massimo d’Azeglio. Ca prim-ministru al tânărului rege, între 1849-1852, îl călăuzise pe monarhul lipsit de experienţă prin hăţişurile guvernării şi îi trezise interesul pentru Risorgimento. Cu aproape 20 de ani mai în vârstă, d’Azeglio îi fusese confident şi sfătuitor valoros – până când ceva a intervenit între ei şi Victor Emmanuel l-a numit prim-ministru pe Cavour.

În 1866, cu şase luni înainte de a muri, d’Azeglio i-a mărturisit prietenului şi editorului său, Gaspero Barbera, că este ferm convins că regele era într-adevăr fiul măcelarului toscan. Barbera a inclus dezvăluirea în memoriile sale, publicate postum, în 1883. „Regii şi copiii regali sunt asemenea cailor englezeşti – au membre foarte delicate“, scria Barbera. „Dar Victor Emmanuel? El are braţe de măcelar.“ Să fi fost comentariul editorului o parafrază, sau chiar asta îi spusese d’Azeglio? Şi cum ar fi putut dovedi afirmaţia fostul prim-ministru? Să-i fi dezvăluit chiar regele secretul, într-un moment de sinceritate? Sau voia d’Azeglio să justifice cumva îndepărtarea de rege? Era îndeobşte cunoscut că, încă dinainte de a fi înlocuit, prim-ministrul începuse să considere lipsa de maniere şi modul de viaţă licenţios ale lui Victor Emmanuel al II-lea nepotrivite pentru regele unei Italii unificate.

Pentru majoritatea italienilor, originea primului lor rege este relativ lipsită de importanţă. În 1946, Italia a abolit monarhia şi strănepotul lui Victor Emmanuel al II-lea a fost înlăturat de la tron – acelaşi care fusese, poate, ocupat pentru prima oară de fiul unui măcelar. În orice caz, Victor Emmanuel al II-lea, omul potrivit la momentul potrivit, continuă să fie considerat părintele patriei.

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/02/03/regele-fiu-de-macelar/