Elisabeta. Portretul unei foarte bizare principese

Autor 58761 vizualizări


Despre principesa Elisabeta s-ar putea spune că a fost cel mai enigmatic dintre copiii regelui Ferdinand și ai reginei Maria. Tăcută din fire, distantă și egoistă, pasionată de muzică înainte de toate, Elisabeta a fost o persoană pe care puțini au înțeles-o. Căsătorită mai mult din obligație cu un om care o iubea sincer, a devenit regină a Greciei, dar a preferat să se întoarcă în România, unde a dus o viață retrasă. A murit în exil, departe de țară, și rămâne în continuare o personalitate prea puțin cunoscută.

Copilăria 

Născută în ziua de 12 octombrie 1894, la Sinaia, principesa Elisabeta a României a fost al doilea copil al cuplului princiar Ferdinand și Maria și cea mai mare dintre fiicele acestora.

Copila a fost botezată înainte de a împlini două luni, fiind numită după regina Elisabeta, soția regelui Carol I, dar în familie i se spunea Lisabeta. Copilăria și-a petrecut-o alături de familie, la Sinaia, într-o locuință idilică, de care se atașaseră toți foarte tare, cu „mici balcoane joase, de-a lungul fațadei, și uși ce se deschideau direct în pădure” .

Sinaia a fost tărâmul de basm al Elisabetei, care a fost profund legată de acest loc, la fel cum au fost și frații și mama sa. Maria amintește cu drag de locuința lor, plăcută și confortabilă, de munții din apropiere, de brazii dimprejur, de aerul rece și curat de munte care le făcea atât de bine, de plimbările lungi, pe jos, făcute într-o veselă gălăgie, în poieni pline de flori și iarbă înaltă din care, aproape, cei mici nu se mai vedeau, precum și de plimbările copiilor pe cai vânjoși de munte cu coamele și cozile fluturând în vânt, alături de ea călărindu-l pe „Airship”; toate acestea au rămas profund imprimate în memoria lor.


Foișorul, încântătoarea casă ascunsă printre brazi uriași, sus în marginea pădurii, a devenit, cu timpul, neîncăpătoare pentru atâtea suflete, așa încât, la nașterea lui Nicolae, cel de-al patrulea copil al familiei princiare, Regele Carol I a pregătit o nouă locuință, mult mai încăpătoare, Pelișorul.

Principesa Elisabeta era un copil cu o fire curioasă, fiind destul de tăcută, rece și distantă. Principesa Maria scria despre fiica sa, care avea abia 3 ani, că „rar dădea pe față ce simțea sau ce dorea, iar mișcările ei erau hotărâte și precise. Fața ei era foarte rotundă, trăsăturile mici, regulate și de un clasicism cât se poate de pur, iar privirea ei era pătrunzătoare, uneori foarte severă, gurița mică și strâns închisă. De fapt, era o ciudată bucățică de om, însă foarte atrăgătoare în felul ei copilăresc” . Mica principesă a fost un copil cât se poate de frumos și, cu toate că era tăcută, avea o fire plină de fantezie și de imaginație. „Când era cuprinsă de însuflețire ochii ei se aprindeau, însă rareori rostea în cuvinte ceea ce gândea. Privirea ei țintea drept pe oricine, fiind aproape sfidătoare sub sprâncenele bine desenate” .

 Principesa Maria amintea în Povestea vieții sale despre micuța Elisabeta care, într-una din zile, l-a urmărit peste tot pe bunicul său, Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh, venit în vizită în România pentru a-și vedea fiica și nepoții. Încântător îmbrăcată într-un costum popular și cu o basma portocalie legată sub bărbie, micuța pășea tăcută după duce, trăgând un scaun minuscul după ea. După ce bătrânul s-a așezat pe un fotoliu pentru a citi jurnalul, și Elisabeta s-a așezat pe scăunelul ei, lângă el, fără ca vreunul dintre ei să spună vreun cuvânt. Cât timp bunicul ei a citit jurnalul, ea a stat liniștită și mulțumită lângă el, ca apoi să plece din nou cu scaunul după ea, atunci când el s-a ridicat. Cei din casă au făcut mare haz, deoarece Elisabeta rar se atașa de cineva .

Lecţii de muzică de la George Enescu 

La Curtea unchiului său, tânăra principesă Maria simțea că nimic nu-i aparține, nici viața, nici casa, nici servitorii și nici măcar copiii, puternic motiv de frustrare și durere. Cu toate acestea, a reușit să accepte, într-o anumită măsură, ceea ce i se impunea. Regele Carol credea că el, și nu principele Ferdinand şi principesa Maria, trebuie să aleagă cine și cum să le crească acestora copiii, mai ales punând în balanță faptul că Maria avea doar 19 ani când a devenit mamă pentru a doua oară. În acest sens, nici Regina Elisabeta nu a stat deoparte, îngrijindu-se și ea de formarea celor doi copii, cu deosebire a micuței Elisabeta, marea ei favorită . Totuși, principesa Maria a reușit să o angajeze guvernantă pe Leile Milne – venită de la familia ducelui de Connaught, unde avusese același rol – pentru Elisabeta. Leile Milne a avut multă grijă de mica principesă, în ciuda faptului că nu i-a fost ușor să comunice cu aceasta, fiindu-i, în același timp, apropiată principesei Maria .

Chiar dacă educația celor mici nu ținea de principesa Maria, totuși aranjarea camerei copiilor a fost rodul imaginației sale, iar timpul liber îl petrecea adesea împreună cu ei. Maria, în însemnările făcute, recunoaște că nu avea talent pedagogic. Cum ei nu-i plăcuse niciodată să fie certată, nu putea suferi să-și certe copiii, chiar dacă știa că dojenile, într-o anumită măsură, se impuneau. Conștientă de acest lucru, considera că dezamăgirile din viața ei legate de copii puteau fi evitate dacă ar fi știut să fie mai fermă .

Regina Elisabeta, fire boemă și considerată de unii puțin excentrică, a avut o mare influență în dezvoltarea tinerei care-i purta numele. Ea a fost și cea care i-a transmis și pasiunea pentru artă. Deseori Enescu era invitat la Castelul Peleş din Sinaia de către regină pentru a susţine concerte şi recitaluri de vioară, iar când mica principesă Elisabeta a împlinit vârsta de 5 ani a luat lecții de pian și de vioară chiar de la marele maestru. A studiat și pictura şi a învăţat la vârsta adolescenţei patru limbi străine. Principesa Elisabeta a fost singurul din cei șase copii ai Regelui Ferdinand și ai Reginei Maria care a studiat doar particular și nu a urmat nicio școală oficială. Toată viața a fost o mare melomană și o pasionată pianistă. Avea, de asemenea, o voce frumoasă și era o încântare să fie ascultată atunci când dorea să cânte.

Cu toate acestea, mama sa a privit-o mereu ca pe un copil ciudat, care nu dăruia nici dragoste, nici timp şi nici atenţie, iar mai târziu ca pe o tânără ce se voia neînțeleasă și de multe ori reușea asta.

Tinerețea 

Sfârșitul anului 1914 a adus mari schimbări în viața principesei Elisabeta. Moartea Regelui Carol I și urcarea pe tron a tatălui său, Ferdinand I, au dus la mutarea întreagii familii de la Sinaia la București, în palatul de la Cotroceni. Elisabeta s-a acomodat repede în Capitală, chiar dacă păstra încă nostalgia vieții de la Pelișor. Nevoită să facă față obligațiilor oficiale care s-au tot înmulțit, Elisabeta lua parte împreună cu părinții săi la diferite evenimente, fiind implicată și în diverse acțiuni filantropice, de care s-a achitat cu bine, dar fără prea mult entuziasm.

Intrarea României în Primul Război Mondial și evenimentele ce au urmat au dus la noi prefaceri în existența Elisabetei. În vara anului 1916 și-a însoțit familia care se retrăgea din fața ocupației germane în Moldova, la Iași. Cum la Bicaz fusese construită o casă destinată familiei regale pentru petrecerea vacanțelor, ale cărei lucrări fuseseră finalizate încă din 1912, Guvernul a propus Regelui Ferdinand să meargă acolo cu întreaga sa familie și suită. Imobilul a făcut parte din domeniul Coroanei Regale, fiind ridicat în timpul domniei lui Carol I .

Încă din prima zi de ședere, Regina Maria, impresionată de frumusețea zonei de pe valea Bistriței, împreună cu fiicele sale și cu mai multe doamne din suită, s-a implicat în acțiuni caritabile pentru ajutorarea țăranilor nevoiași. Doi ani au petrecut la Bicaz, iar la terminarea războiului familia regală s-a întors în București.

În căutarea unui soț 

Începutul Primului Război Mondial, în august 1914, a înlăturat pentru moment aranjarea unei viitoare căsătorii pentru principesa Elisabeta, ajunsă la vârsta de 20 de ani. Odată cu sfârșitul conflictului și după ce lucrurile s-au liniștit în țară, Regina Maria s-a gândit că este timpul să găsească un soț pentru Elisabeta. Dar nu era chiar o sarcină ușoară, având în vedere firea fiicei sale.

Pe când avea 16 ani, în 1911, principesa Elisabeta l-a cunoscut pe tânărul prinț moștenitor George, fiul cel mare al Regelui Constantin I al Greciei. Trei ani mai târziu, acesta a cerut-o de soție. Cererea însă nu a fost pe placul Reginei Elisabeta, care a considerat că Lisabeta ar putea face o partidă mai bună decât cu un prinț moștenitor în exil. Principesa a acceptat punctul de vedere al reginei, mai ales că George nu lăsase asupra ei o prea mare impresie.

Când Elisabeta a împlinit 18 ani, împăratul Wilhelm al II-lea s-a gândit să o căsătorească cu unul dintre fiii săi. Principele Adalbert, pe care împăratul îl viza, a întâlnit-o pe Elisabeta la München și nu a fost deloc de acord cu planul părinților .

Caracterul Elisabetei și relațiile cu ceilalți 

Elisabeta, de obicei o fire retrasă și tristă, avea și neajunsul de a fi destul de capricioasă. Nemulțumirile ei tensionau adeseori relațiile cu membrii familiei, relații care se dovedeau a fi extrem de sinuoase. Proasta dispoziție permanentă și indiferența față de cei apropiați o necăjeau adesea pe Regina Maria, care spera ca Elisabeta să-și găsească fericirea, pentru că, de ani de zile, spunea ea, nu era fericită. Mama sa a fost însă destul de dură și de categorică referitor la caracterul fiicei sale, fapt care genera și stările ei atât de dificile.


„Cred că secretul ei stă în egoismul ei total și absolut, nu dăruiește niciodată nimănui nimic, nici dragoste, nici timp, nici atenție. Trăiește numai pentru ea, și totuși se ascunde în ea un fond foarte bun, atât că se amăgește în permanență. Trăiește ruptă de realitate și aleargă după himere, vrea să fie întotdeauna admirată și compătimită ca o neînțeleasă. Are la dispoziție tot ce și-ar putea dori și nicăieri nu se simte bine. Nu putem înțelege ce vrea cu adevărat, sau, mai degrabă nu putem să-i dăm ceea ce dorește ea cu adevărat: o libertate totală de acțiune. […] Nu este posibil să o lași să se îndepărteze de familie și să facă ce vrea, ar fi un dezastru; să o ții acasă nemăritată, ar fi o stare de tensiune și pentru ea și pentru noi, pentru că ar însemna constrângeri și ea ne-a arătat clar că nu le suportă. Cei care au grijă de ea, care sunt răspunzători de comportamentul său, sfârșesc prin a obosi. N-ai cum s-o faci fericită, orice ai face, pentru că nu e nici urmă de fericire în sufletul ei. Ea ne iubește, în felul ei, dar nu este o dragoste activă, ei nu-i oferă nici un fel de bucurie și nouă foarte puțină, pentru că nu se manifestă niciodată. Cred că doar viața însăși o poate vindeca, ea trebuie să fie încercată de viață, să se izbească de realitate, să înțeleagă că trăiește într-o lume falsă, pe care și-a țesut-o în jurul ei și care nu poate dura” .

Pe frații săi – cu excepția lui Carol, cu care se înțelegea de regulă bine – Elisabeta nu îi prea simpatiza.

Mama sa nota în jurnal: „Sub fața ei frumoasă se ascunde o oarecare nemulțumire, resentiment, invidie. Ea nu se poate bucura de norocul cuiva.[...] Ea găsește cuvinte dure cu care să spună lucruri neplăcute, care-i ating pe ceilalți în cele mai sensibile puncte. Când este cu Carol și ceilalți, eu întotdeauna sunt grijulie. Ceilalți se tem de ea și-i înghit mojiciile, dar Carol ripostează și atunci sar scântei, și eu trebuie să intervin să joc rolul de pacificator” .

Chiar dacă au avut și unele fricțiuni, Elisabeta făcea front comun cu fratele său mai mare (amândoi fiind copiii incontestabili ai regelui Ferdinand, după părerea lui Constantin Argetoianu), tratându-i cu indiferență pe Marioara și pe Nicolae (al căror statut era socotit incert – tot după Argetoianu) și cu dispreț pe mezina familiei, Ileana (considerată fata prințului Barbu Știrbey), preferata reginei. Constantin Argetoianu relatează în memoriile sale și anecdota „cu frageda Elisabeta chemând-o pe mica Ileana la fereastră cu cuvintele: «Vino iute să vezi pe tatăl tău», ca să vadă pe prințul Barbu (Știrbey) coborând din automobil, care a făcut pe vremuri înconjurul Bucureștilor” .

De regulă, Elisabeta obișnuia să disprețuiască compania familiei ei, dar uneori era încântată de ea . Participa rar la distracțiile organizate de ei, preferând de cele mai multe ori să rămână singură cu câinele său și să citească. Deseori refuza chiar să ia masa cu familia, găsind întotdeauna diferite pretexte pentru a-și motiva absența.

Cu toate acestea, Elisabetei îi plăcea compania tinerilor. Maria nota în însemnările ei că, „la Cotroceni, de ziua de naștere a Ilenei (duminică 23 decembrie 1918/5 ianuarie 1919), seara, fiind multă lume la ceai și mulți tineri interesanți, Lisabeta și-a îmbrăcat o rochie foarte atrăgătoare și a fost fericită ”.

Elisabeta știa și să cânte minunat, iar atunci când era în toane bune, se îmbrăca splendid, încântând și emoționând invitații cu vocea și prezența sa .

Îi plăcea să flirteze cu diferiți bărbați din anturaj și chiar din cadrul familiei și nu conta dacă aceștia erau căsătoriți sau nu. În 1919, Regina Maria scria despre ea: „Lisabeta îi face ochi dulci soțului lui Marie [n.a.: mai tânăra verișoară a reginei, abia căsătorită]. Sper că nu va merge mai departe. Pentru moment, Marie râde, dar se poate ca în final să o plictisească” .

La tratament la Paris 

Elisabeta avea puține momente bune, în care părea că se bucură de viață. De regulă, se considera o neînțeleasă, fiind mai mereu prost dispusă, fapt care o supăra pe mama ei, căreia îi era greu s-o ajute cu ceva . Totuși, regina nu închidea ochii la manifestările ei și, atunci când socotea potrivit, îi sancționa comportamentul, pe care îl eticheta ca fiind „ciudat și imposibil”, născând drame acolo unde nu existau . Elisabeta nu prea avea motive de a fi nefericită, dar era, și fiecare bărbat se pare că o punea în această situație . De altfel, spunea mama ei, ea „nu este niciodată cu adevărat mulțumită sau fericită, nu se bucură de niciunul din darurile pe care le are de la natură, vede mereu doar partea întunecată a lucrurilor” .

Regina era convinsă că are nevoie de tratament și de o mână fermă, care să o poată ajuta și îndruma, având, după părerea ei, atât probleme cu nervii, cât și cu greutatea, căci se îngrășase în ultimul timp. În acest scop, Regina Maria împreună cu ea și cu Marioara au plecat la Paris, la 16 februarie/1 martie 1919. Odată ajunse acolo, Maria a avut o întrevedere cu Devaux despre Elisabeta, el fiind cel care urma să preia cazul ei . După un timp petrecut în capitala Franței, Regina Maria și Marioara au plecat mai departe, spre Londra, lăsând-o pe Elisabeta la Paris, în grija Elisei Brătianu. Principesa Elisabeta a dorit să rămână o perioadă în capitala Franței pentru a urma un curs la o școală de artă . Ea mergea la un atelier pentru artă decorativă, unde lucra sub îndrumarea unui pictor pe nume Rupin .

Întoarsă din Londra, Regina Maria a avut o discuție cu Devaux, care era plin de speranță în privința Elisabetei. Plimbarea făcută la Paris se pare că a fost de bun augur, Elisabeta fiind remontată nervos, după spusa reginei, și într-o excelentă stare de spirit, cu adevărat agreabilă . Uneori regina constata că fata ei putea deveni foarte drăguță .

Reîntâlnirea cu prințul grec 

Întoarse în țară, Elisabeta și Regina Maria au stat un timp aici, apoi au plecat din nou, în octombrie același an, cu destinația Italia, ajungând prima dată la Lausanne. Planul reginei viza, pe lângă întâlnirea la Lugano cu mama și surorile sale, și o nouă tentativă de căsătorie a Elisabetei cu fiul cel mare al ducelui Genevei. Cum tânărul, care era ofițer de marină pe vapor, nu reușise să primească permisie, întâlnirea a fost amânată pentru altă dată . Elisabeta și-a serbat pe 12 octombrie 1919, la Stresa, cei 25 de ani, regina realizând, încă odată, că trebuie s-o mărite cât de curând .

La Lugano, pe lângă întâlnirea cu bunica și mătușile sale, Elisabeta l-a revăzut și pe George al Greciei. Acesta trăia în exil împreună cu familia, fiind alungat din țara sa în timpul marii conflagrații. Principele grec s-a bucurat revăzând-o pe Elisabeta și a însoțit-o apoi în Elveția, unde principesa a mers împreună cu bunica sa la reședința acesteia de la Zürich.

La 7 decembrie 1919, Regele Ferdinand și Regina Maria (ce se întorsese acasă fără Elisabeta, rămasă la bunica ei) au primit o scrisoare de la Regina Sofia a Greciei, rugându-i să-i permită Elisabetei să se căsătorească cu fiul ei, George. Regina Maria era convinsă că era inevitabilă căsătoria, după semnalele trimise de familia și prietenii săi din străinătate, martori ai evoluției relației celor doi.

George al Greciei dorea foarte mult s-o ia de soție, dar Elisabeta nu se putea decide. Regina Maria a constatat, din scrisorile fiicei ei, că ea nu era deloc îndrăgostită de George, doar el de ea. Între timp, bunica principesei, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, și părinții lui George făceau presiuni asupra ei să se căsătorească.


De altfel, cochetă incorigibilă, Elisabeta flirta scandalos cu Ludicar, un bariton ceh, motiv pentru care, mama sa, extrem de supărată pe purtarea de care dădea dovadă, a numit-o „fată ușuratică” . Elisabetei îi plăcea mai mult să flirteze cu bărbații decât să aibă relații serioase cu vreunul dintre ei . „Ceea ce este mai rău – continua regina Maria – este că ea admite că este așa și că atunci când i se întâmplă își pierde orice simț al proporției și devine inconștientă de modul ei de comportare și, deși acesta pare absurd, este fără îndoială adevărat” .

Regele și regina României au primit o altă scrisoare de la Regele Constantin și Regina Sofia ai Greciei prin care aceștia cereau oficial mâna Elisabetei, dar și o emoționantă scrisoare de la George. Acesta o iubea din toată inima și dorea cu ardoare să-i fie soț. Elisabeta știa că e om onorabil și minunat, dar tot îi era teamă să facă acest pas, devenind foarte nervoasă și începând a avea crize de plâns. Mama ei scria că „Lisabeta, deși a promis că se va căsători cu el simte că nu-l iubește cu adevărat, dar cu toate astea își dă seama că trebuie să se căsătorească .

După o discuție sinceră între ei, paradoxal, lucrurile s-au detensionat și amândoi păreau foarte afectuoși. Totuși, chiar și alături de George, Elisabeta continua să flirteze cu alți bărbați, fără nicio reținere, așa încât regina scria abătută: „Reala compătimire pe care aș fi putut-o avea pentru ea e sufocată de extrema ei inconsecvență. Își schimbă «iubirile» atât de rapid încât noi nu știm niciodată prea bine de cine este captivată în clipa prezentă, câteodată sunt chiar mai mulți în același timp ”.

Într-un final, pe 13 octombrie 1920, principesa a acceptat ca logodna să fie anunțată oficial. Era impresionată de George și chiar dacă ideea căsătoriei nu-i provoca nicio bucurie, nu voia să rupă logodna, deoarece nu avea o altă perspectivă și știa că era la o vârstă când ar fi trebuit să fie deja măritată .

Principele Carol își găsise și el ursita în persoana fiicei Regelui Constantin I al Greciei, sora lui George. Următorul pas a fost căsătoria, dar în cazul celor două perechi de miri existau probleme de ordin religios. După preceptele Bisericii Ortodoxe, când un frate și o soră se căsătoresc cu o soră și un frate, ceremoniile trebuie oficiate aproape simultan. S-a obținut însă o dispensă specială datorită stării de sănătate a Elisabetei, în urma căreia George și Elisabeta au primit sfânta Împărtășanie a cununiei în România, la 27 februarie 1921, urmând ca la două săptămâni să facă același lucru și Carol cu Elena .

Căsătoria 

Nunta principesei Elisabeta cu principele George a reprezentat un eveniment important, sărbătorit ca atare. Căsătoria civilă a avut loc în dimineața zilei de 27 februarie 1921, la orele 11, fiind oficiată în biblioteca mare a Palatului Regal din Calea Victoriei, în prezența familiei regale și a ministrului Justiției, care a îndeplinit funcția de ofițer al Stării Civile. Două ore mai târziu, mirii și familia regală s-au urcat în două trăsuri, ce urmau să se îndrepte spre Mitropolie, urmând ca acolo să se întâlnească cu ceilalți membri ai familiei, cu membrii Caselor Civilă și Militară ale regelui și reginei, precum și cu restul invitaților. Trăsurile au fost flancate de ofițeri din Regimentul de Escortă Regală și s-a pornit spre lăcașul sfânt.

La Mitropolie, ceremonia religioasă a fost oficiată de Mitropolitul Primat, asistat de Mitropolitul Bucovinei, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Mitropolitul Ardealului și Arhiepiscopul Chișinăului și Hotinului, alături de ei aflându-se și alți prelați.

Nași au fost principele Nicolae al Greciei și principesa Marioara a României. Regina Maria scria în însemnările sale: „Cineva i-a dat miresei un buchet imens de garoafe roșii și, cu acest buchet roșu ca focul în brațe, mi s-a părut că n-a arătat niciodată mai bine. Era aproape în lacrimi atunci și, când s-a întors să arunce o ultimă privire la prietenii ei, se putea înțelege că își dădea seama, pe deplin, că era sfârșitul vieții vechi, că începea acum responsabilitatea” .


După ceremonie, toți cei adunați, în frunte cu tinerii căsătoriți, s-au întors la Palatul Regal, unde a avut loc un dejun de gală . Ca dar de nuntă, principesa a primit de la părinții săi un șirag de diamante având ca pandantiv un safir uriaș, lucru care a bucurat-o nespus, știută fiind pasiunea Elisabetei pentru bijuterii .

După căsătorie, Elisabeta și-a urmat soțul în țara lui, unde socrul său se afla deja instalat pe tron, devenind astfel prințesă moștenitoare a Greciei. După mulți ani de exil, familia regală se întorsese în palatul ei, dar situația din țară nu era însă una de invidiat, căci populația era încă divizată, chiar dacă cei ce doriseră venirea regelui erau mai numeroși decât ceilalți.

În ianuarie 1922, principesa Elisabeta a revenit la București împreună cu soțul său pentru prima oară de la căsătorie. Întoarsă în Grecia, s-a îmbolnăvit acolo de febră tifoidă, motiv pentru care i s-au făcut mai multe intervenții chirurgicale, starea ei fiind destul de gravă. În aceste condiții, Regina Maria s-a deplasat la Atena pentru a avea grijă de ea. La sfârșitul verii, în același an, Elisabeta, slăbită încă de boală, a revenit în România, unde a fost prezentă la încoronarea părinților săi la Alba Iulia ca regi ai României Mari

În acest timp, situația în Grecia a devenit instabilă, iar socrul său, Regele Constantin I, a fost obligat în septembrie 1922 să abdice în favoarea fiului său, George. Acesta a fost uns ca rege sub numele de George al II-lea, iar Elisabeta a devenit regină a Greciei.

O regină izolată 

Viața în Grecia nu a fost deloc ușoară pentru Elisabeta, care nu s-a putut adapta deloc în noua ei patrie. Cum nu avea prea multe simțăminte pentru soțul său, nu avea nici pentru familia acestuia și nici pentru țara lui, în care era nevoită să trăiască. Relațiile cu ceilalți membri ai familiei regale elene nu erau nici ele apropiate, chiar dacă soacra sa nu se plângea Reginei Maria decât de indolența principesei, lucru pe care mama sa îl știa . Limba greacă era și ea o problemă, căci Elisabeta nu o cunoștea deloc, așa încât îndatoririle sale au avut și ele de suferit. De altfel, ea a refuzat tot mai des să participe la recepții, primiri oficiale sau dineuri diplomatice, preferând să citească ori să asculte muzică. Dar cel mai acut a resimțit Elisabeta lipsa banilor, deoarece Regele George primea o subvenție prea mică din partea statului elen, și mult prea multe lucruri pe care și le putea permite odată, acum îi erau refuzate . Îi era dor de traiul ei de altădată, de România și de mama ei, căreia îi scria des. Ca să-i treacă timpul altfel, a început să cultive flori și plante exotice. De asemenea, citea ore în șir, picta, cânta la pian, reușind în ciuda banilor puțini să călătorească la Viena, Florența, Paris și Londra.

Domnia celor doi nu a durat decât până în 1924, când Grecia, în urma unui plebiscit, a devenit republică. Astfel, Elisabeta și George au fost nevoiți să părăsească țara, lucru care nu i-a displăcut reginei, care s-a întors acasă în România, la Cotroceni.

Elisabeta nu și-a schimbat nici la București atitudinea față de soțul său, pe care aproape nu-l mai suporta, căutând orice prilej să fie cât mai departe de el. Nu ținea deloc la George, nu și-a dorit nici copii de la el, dar iubea la nebunie bijuteriile, ajungând să le însușească și pe cele ale surorii sale Ileana și pe ale cumnatei sale Elena, care se plâng de acest lucru Reginei Maria .

Înapoi în România, apoi exilul 

Cum viața ei cu George era una tot mai împovărătoare, chiar dacă el tot o iubea și ar fi preferat să stea împreună cu ea și în aceste condiții, Elisabeta a făcut totul să pună capăt relației. Din 1933 soțul său a plecat la Londra, fiind mai tot timpul departe de ea, așa cum de altfel își dorea. Nu a interesat-o deloc coroana de regină atunci când soțul său și-a reluat tronul în 1935. În același an a fost pronunțat și divorțul. Motivul despărțirii a fost faptul că regele George a plecat în străinătate timp de doi ani și nu s-a mai întors, părăsindu-și astfel soția .

Se pare însă că Elisabeta trăia încă de prin anii ’30 cu un mare afacerist grec, pe nume Alexandru Scanavi, cunoscut prin Levidis, aghiotant și om de încredere al regelui George. Scanavi făcea contrabandă cu diverse obiecte și mătăsuri importate cu scutiri de vamă ca fiind destinate Casei Regale . Îndrăgostită de el, Elisabeta l-a numit administrator al averii sale. După divorțul de regele George, cei doi s-au afișat mereu împreună.

Îndemnată de Scanavi, Elisabeta a obținut de la Banca Națională un foarte bun teren aflat lângă Arcul de Triumf, unde, în 1930, a început ridicarea unui palat terminat șase ani mai târziu, care i-a purtat numele. Întregul edificiu a fost proiectat de către arhitectul Duiliu Marcu, într-o combinație de stil maur și brâncovenesc.

Palatul nu a fost locuit prea multă vreme de către fosta regină a Greciei, deoarece aceasta s-a retras la reședința ei de la țară, Castelul Banloc din județul Timiș, cumpărat în 1934 de la contele Caracsony. Domeniul era amplasat în mijlocul unui frumos parc și era prevăzut cu un pavilion de vânătoare, grajduri monumentale pentru cai, tunuri la intrare și chiar cu gară. În aceste condiții, locuința sa din Calea Victoriei a devenit disponibilă, iar Elisabeta i-a vândut-o lui Nicolae Malaxa pe 18 milioane de lei, cu toate că ea o cumpărase cu 12 milioane de lei, prețul imobilelor bucureștene fiind atunci în accentuată scădere .


După bombardarea Palatului Regal de pe Calea Victoriei, la 24 august 1944, Regele Mihai I a cerut permisiunea mătușii sale de a-și muta Curtea, temporar, în Palatul Elisabeta. Într-unul dintre saloanele de la etaj, Regele Mihai a fost forțat să abdice, la 30 decembrie 1947 . Palatul s-a aflat în proprietatea principesei Elisabeta până la naționalizarea lui în 1948.

În primăvara anului 1947, principesa a primit o telegramă prin care era anunțată de moartea regelui George al II-lea, fostul ei soț. În cartea sa de memorii de mai târziu, prințul Nicolae își amintea că Elisabeta i-a contrariat din nou, povestind cât de mult a plâns la aflarea tristei vești.

 În urma venirii comuniștilor la putere, Elisabeta și frații ei au fost nevoiți să ia calea exilului. Principesa Ileana nota că guvernul a fost de acord să dea un tren în care urma să călătorească întreaga ei familie, împreună cu Elisabeta. Aceasta din urmă nu era în oraș, urmând să vină de la conacul ei de la țară . „Ni s-a dat voie să luăm numai lucruri personale, nota Ileana – adică haine, lenjerie de pat și tacâmuri de argint de opt persoane – dar nicio lucrare de artă, căci acestea erau «proprietatea poporului», nici covoare, nici bijuterii, cu excepția celor care erau indiscutabil «bijuterii de familie» nu dobândite în ultimii ani. O comisie de control a venit să ne supravegheze, cu grijă, să nu «furăm» ceva din proprietatea noastră – doi oameni din București și optsprezece oameni din Bran. Aceștia erau cu noi în permanență, astfel încât nu putea fi vorba de intimitate, nici măcar pentru discuții...” .

După urcarea lor în tren, acesta a pornit spre exil, care pentru Elisabeta avea să fie fără întoarcere. După o scurtă perioadă petrecută în castelul de la Sigmaringen al rudelor sale germane, fosta regină a Greciei s-a stabilit la Cannes, pe Coasta de Azur, unde a închiriat un apartament. Mai târziu a început să dea lecții de pian.

A murit la 15 noiembrie 1956, în vârstă de 62 de ani. Alte surse spun că Elisabeta și-ar fi sfârșit zilele într-un hotel parizian în brațele unui tânăr aventurier francez, pretins marchiz .

A fost înmormântată pe pământ francez.


""