Autor 75888 vizualizări


Cunoscutul critic de film Viorica Bucur a încetat din viaţă în anul 2011, la vârsta de 65 de ani. În conştiinţa cinefililor, numele filmologului Viorica Bucur rămâne asociat cu emisiunea „Gala desenului animat“, o mică oază de frumuseţe în anii cenuşii ai epocii comuniste. Despre această perioada Historia a realizat un interviu cu doamna Viorica Bucur chiar pentru numărul din luna august 2011 al revistei ”Historia”.

Viorica Bucur:„Am avut probleme mari cu Popeye Marinarul, pentru că Olive semăna cu Tovarăşa”

O voce memorabilă. Care atrage după sine un car de amintiri şi nostalgii. „Şi la piaţă dacă mă duc, cum scot un cuvânt, lumea începe:«Ah, dar vă ştiu, staţi să mă gândesc...»”. Nu se poate să-i fi uitat timbrul, nuanţele, culoarea. S-a întipărit fără drept de apel în memoria copilului de altădată. O auzeai şi zbârnâiai. „Tanti cu desenele”. Viorica Bucur. Realizatoare a „Galei desenului animat” la Televiziunea Română din 1974 până în 1992.

Înainte de toate, spuneţi-mi câte ceva despre dumneavoastră...

Sunt Vărsător, pentru că sunt născută pe 14 februarie, în secolul şi în mileniul trecut, în 1946, la Bucureşti. Mama era născută la Odessa, venită în anii ’20-’30 în România, iar tata era din zona Buzău. S-au cunoscut, se pare, fiecare lăudându-şi strugurii:mama mea zicând că-s mai buni cei de la Şaba, o regiune, o podgorie celebră, tatăl meu, că-s mai buni cei din zona Buzăului. Am un frate mai mare cu 7 ani şi, când eram mici, ni se spunea „război şi pace”. Eu eram cea agresivă... Ştiţi cum e, când e o diferenţă atât de mare... Şi mai e şi chestia asta, că el, băiat fiind, nu-şi punea mintea cu-o fată. Oricum, eu dac-aş fi avut aşa o soră cred că o strângeam de mult de gât.

Cum aşa?

Eu m-am născut în 1946, când el era în clasa a I-a. Şi, prin ianuarie-februarie, se trecea la scrisul cu cerneală – şi acolo e cea mai mai dramă, când începi să faci porcuşori... Şi pe mine m-au adus atunci de la maternitate şi făceam un scandal îngrozitor. Tata, săracu’, îşi începuse studiile înainte şi a venit războiul şi n-a ajuns să-şi dea licenţa, aşa că în 1946 învăţa şi el pentru licenţă. Şi tata studia într-un colţ, frate-miu se căznea să scrie toţi porcuşorii ăia şi frate-miu cică i-ar fi spus tatei o dată – din ce povestea mai târziu tata:„Tată, ce ne facem cu asta? Că nu ne lasă să studiem.. S-o aruncăm pe fereastră?” Nu s-a întâmplat acest lucru şi după aceea, l-am tot terorizat. Când era mic, el avea mai multe talente decât mine. El vorbea cu toată lumea, recita poezii, era foarte isteţ, în timp ce eu dacă scoteam trei cuvinte, spre disperarea familiei.

Ştiţi întrebarea aceea cu care te bate toată lumea la cap când eşti mic, „ce vrei se te faci când o sa fii mare?”... Dumneavoastră cum răspundeaţi?

Când eram foarte, foarte mică îmi doream să fiu astronom. Când eram eu în clasa a I-a, a II-a, fratele meu cumpăra nişte cărţi de 1 leu 50. Şi citeam şi eu „Meteoritul de aur”, cărţi din-astea de SF, absolut minunate, citeam şi-mi plăceau. Dar când am văzut eu mai târziu că astronomia e culmea matematicii – şi eu chiar nu m-am descurcat deloc la matematică – s-a dus totul, s-a dus treaba cu astronomia. Dar mie îmi plăcea să merg şi la film, aşa făceau toţi copiii pe vremea aia. Chiuleam toată clasa şi mergeam la filme. Şi aşa au început să-mi placă filmele, eram în clasa a VI-a, a VII-a... Tocmai intrase pe ecrane filmul românesc „Alo, aţi greşit numărul”, un film absolut superb cu Iurie Darie, cu Rodica Tapalagă, cu multe melodii care au devenit repede şlagăre. Am mers şi l-am văzut de nu ştiu câte ori. Au venit apoi anii de liceu, eu am învăţat la liceul„Dimitrie Cantemir”. Şi acolo era în apropiere cinematograful „Mihai Eminescu” şi toată ziua ne duceam, mai ales că erau filme celebre, precum „Carmen de la Ronda”, cu Sarita Montiel... Şi tot la acest cinematograf am vazut şi „Rocco şi fraţii săi” al lui Luchino Visconti. Şi am avut o revelaţie:am înţeles ce înseamnă cu adevărat un Film!

Viorica Bucur, în vremea în care prezenta "Gala filmului de animaţie"

Şi la facultate?

Părinţii mei voiau ca eu să fac Medicina. Dar nu. Dacă nu-ţi place, nu te atrage... Şi voiam să dau la Limbi străine:italiană, spaniolă – asta mi se trăgea de la filmele cu Sarita Montiel. Şi era vară, terminasem cu BAC-ul şi vine tatăl meu cu un ziar în care erau publicate diverse specializări pentru examenul de admitere la facultate. Şi tata îmi tot zicea:„Ah, că tu numai la filme te uiţi, dac-ar fi o facultate din-asta la care să te oblige să te duci să te uiţi la filme, asta ar fi de tine...” Şi văd acolo:Teatrologie-Filmologie. Văzusem probe, gen „Analiza unui film”, aşa că am zis:„Asta-i de mine, hai să încerc”. Era în cadrul IATC – Institutul de Artă Teatrală şi Cineamtografică. M-am înscris, asta era în 1964, şi am reuşit. Erau foarte puţine locuri, vreo 7 numai;era o secţie „bisexuată”, adică noi făceam şi teatru, şi film, ieşeam şi critic de teatru, şi critic de film. Ceea ce n-a fost rău pentru că mai multe teorii din-astea de teatru ne-au ajutat să înţelegem mai bine filmul.

Olive avea o problemă:semăna cu Tovarăşa

În Televiziunea Română cum aţi intrat?

În Televiziune am intrat prin repartiţie guvernamentală, asa se proceda pe atunci. În mod obişnuit – şi la facultatea noastra era la fel – terminai cursurile curente în primul semestru al ultimului an şi aveai, apoi, jumătate de an, până in iunie, să pregăteşti licenţa. Numai că Mihnea Gheorghiu, care era şef de catedră, trebuia să plece câteva luni în străinătate şi aşa se face că noi am dat examenul prin decembrie şi, în ianuarie, am susţinut şi licenţa. Dar a fost extraordinar, că a avut grijă de promoţia noastră şi s-a ocupat să ne găsească locuri bune prin repartiţie guvernamentală. Practic, eu am fost angajată în Televiziunea Română la sfârşitul lui aprilie 1969. A fost într-un fel bine că am terminat mai devreme, că am putut să ne angajăm acolo. Că era o tanti la Personal care îşi aştepta pilele ei, de la Filologie, în vară. Şi noi am ajuns acolo înainte. Erau trei locuri la TVR şi am putut să optez eu, Doina Boeriu şi Ioana Ionescu-Prodan – am fost, de fapt, prima promoţie de teatrologi-filmologi de la IATC, căreia i s-a oferit şansa de a primi nişte locuri de muncă în televiziune. Dar, cum spuneam, şi ceilalţi colegi au primit prin reparţie locuri bune:unii la România Film, alţii la Arhiva Naţională de Filme.

Când am intrat în televiziune am fost întrebate de Tudor Vornicu – era director de Programe – în ce secţie vrem să lucrăm fiecare. Eu cu Doina Boeriu am optat pentru cea de film, iar Ioana, pentru cea de teatru. După inevitabila perioadă de acomodare şi de chibiţeală, în care făceam de toate şi mai nimic, odată cu venirea verii, pentru că era perioada de concedii şi grila de programe se mai aerase, s-a aprobat ca eu şi Doina Boeriu-noi avansaserăm mai multe proiecte-să facem împreună o emisiune de actualitate cinematografică;ea s-a numit mai întâi „A şaptea artă”, pe urmă s-a numit „Carnet cinematografic”. Era o emisiune de jumătate de oră în direct. Avea vreo şapte rubrici, invitaţii fiecărei rubrici nici n-aveau timp să se aseze pe scaun, să comenteze câteva minute, că şi trebuiau să iasă, ca să facă loc celor de la rubrica următoare... Parcă eram la maraton! Chiar şi acuma, într-o emisiune înregistrată şi montată, cred că şapte rubrici e prea mult. Apoi, toate secvenţele din filme se introduceau direct în emisie prin Telecinema, pe peliculă de 35 de mm. Telecinema-ul era format din două proiectoare, ca la cinema, în care se încărca greu pelicula de 35 de mm – erau tot felul de orificii, de fante – şi apoi imaginea captată era transmisă electronic în studio. Şi proiecţioniştii se chinuiau să încarce secvenţa de film, dădeau vreo 2 minute din ea sau cât stabilisem, încărcau o alta şi tot aşa...

Miaunel si Bălănel, animaţiile româneşti care au încântat generaţii de copii

Rolele de film le luam personal de la diverse cinematografe, le căram într-o sacoşă prin tramvaie şi autobuze, apoi le puneam semne (de unde până unde se proiecta în emisie), apoi, după sfârşitul emisiunii, le duceam înapoi la cinematografe. Aşa se făcea pe atunci cultura cinematografica la TVR, cu sacoşa! Că un şofer, săracu’, văzându-mă tot cărând role de pelicula m-a întrebat „cu bunăvoinţă” de ce nu fac şi eu o facultate, ca să nu-şi mai bată ăştia joc de mine. Eram, aşa, ca-n bancul ăla cu armata. Zice plutonieru’ la un moment dat:„Bă, care-ai făcut Conservatorul?” Se ridică doi. „Bine, căraţi şi voi pianul ăsta!” Emisiunea a durat cam un an, dar noi am început, între timp, pregătirea emisiunii mult mai importante, „Istoria filmului”, cu legendarul D. I. Suchianu. Şi acum mai sunt câteva rămăşiţe prin Arhiva Televiziunii;zic rămăşiţe, deoarece, fiind ilustrată cu multe secvenţe de film-de la Fraţii Lumière la divele italiene, de la marii maeştri ai şcolilor franceze, suedeze, germane, sovietice de film la starurile epocii de aur ale Hollywood-ului-, mulţi colegii s-au servit cu nonşalanţă, rezolvându-şi comod ilustrarea propriilor emisiuni.

Lolek si Bolek, prietenii de la Răsărit ai copiilor romani

„Pe-atunci, nimeni nu ţinea seama de drepturi de autor”

 

Şi cu „Gala desenului animat” cum a fost? A cui a fost ideea?

Din 1974, ciclul „Istoria filmului” îşi încetase apariţia, iar eu începusem să mă ocup de „Telecinematecă”. Anterior, la începuturile mele în Televiziune, deşi altcineva fusese redactor al acestei emisiuni, am contribuit şi la realizarea genericului „Telecinematecii” şi tot eu am fost şi cea care a ales melodia pe care era înşirat montajul acela de fotografii – melodia din „Contesa din Hong Kong” a lui Chaplin;de fapt, genericele au fost întotdeauna pasiunea mea. Dacă o emisiune nu are un generic care să se reţină, ea nici nu există! Tot eu mă mai ocupam şi de filmele de scurt-metraj, documentare sau animaţie, aşa-numitele „completări” sau „rezerve”:dacă ploua, dacă se amâna un meci de fotbal, de tenis-era perioada când Ilie Năstase era steaua tenisului mondial;dacă era o emisiune mai scurtă decât trebuia sau nu se făcea o anumita transmisiune în direct, etc., trebuia să avem ceva să dăm în loc, cu care să umplem programul...

Desigur că, în afară de aceste „obligaţii de serviciu”, începusem să semnez împreună cu colegul meu absolvent de psihologie, Radu Cimponeriu, scurte rubrici de film pe care i le ofeream lui Vornicu pentru emisiunile de varietăţi de sâmbăta sau duminica, sau chiar la „Teleenciclopedia”. Şi, la un moment dat, Tudor Vornicu – care primise în sarcina sa şi selecţia, programarea şi difuzarea de film şi care tocmai se întorsese dintr-o delegaţie în Franta – zice:„Am văzut la Paris o emisiune de animaţie foarte interesantă, se numea «Amicul public numărul 1» (era, evident, o parafrază a titlului unui celebru film cu gangsteri, «Inamicul public numărul 1»). Să ştiţi că era o emisiune întreagă de o oră numai şi numai cu film de animaţie, era în weekend şi avea mare succes la public”. Şi a încheiat, întrebându-ne direct:„Dac-aţi face voi, tu cu Radu, o emisiune de o oră cu animaţie?”. Şi am făcut!

Mihaela şi Azorel, producţiile animate româneşti din perioada comunistă

Şi cu ce urma să faceţi emisiunea?

În Arhiva Naţională de Filme era mult Disney, multe filmuleţe fiind copii ale unora de scurt sau lung metraj – ciclul Mickey, sau „Alba ca zăpada, „Cartea Junglei”, „101 dalmaţieni”, „Bambi”, „Tom şi Jerry” etc. – care fuseseră distribuie pe ecrane. Erau toate filmele mari ale lui Disney, că fusese o perioadă, ’65-’68, în care România devenise mai deschisă, faţă de toate celelalte ţări socialiste, şi se aduceau filme americane şi se difuzau. Fac o paranteză aici:când se cumpăra licenţa de difuzare a unui film pentru marele ecran se cumpăra un anumit număr de copii care se puteau distribui o anumită perioadă de timp. După aceea, copiile trebuiau distruse şi, dacă voiai să le dai la TV, trebuia să cumperi o licenţă diferită, cu copii anume pentru TV. Dar, pe atunci, la noi nu se respectau niciun fel de drepturi, de la drepturile de autor la drepturile omului... Iar copiile, destul de hărtănite, se băgau imediat în Arhiva Naţională de Filme.

Tot acolo existau şi filme care proveneau din alte surse, unele din schimburi între arhive – aşa am descoperit o colecţie foarte bogată de „Popeye marinarul” –, dar şi unele care erau copiate clandestin. Adică anumite filme veneau în ţară pentru a fi vizionate şi cumpărate, dar cum multe nu se încadrau în cerinţele Codului eticii şi echităţii socialistelansat de Ceauşescu, iar bugetul pentru achiziţii se redusese aproape la zero, ele erau respinse. Dar, înainte de a fi returnate, se făceau rapid nişte copii alb/negru;bani pentru peliculă color nu existau. Aşa că, pe la începutul anilor ’90, am avut studenţi care aveau impresia că „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, „Moarte la Veneţia”, „Portocala mecanică” erau alb-negru. Pentru că aşa le văzuseră ei la „Cinematecă”.

 Iar atunci când Vornicu a zis să ne ocupăm de emisiunea asta cu animaţie, am început să cercetez ce există în arhive, şi în cea a televiziunii, dar şi în Arhiva de Filme. La TVR exista ciclul de emisiuni de montaj „O oră cu Walt Disney”, dar şi Betty Boop, Porky Pig, Silvester şi Tweety, Pantera Roz, Heckle şi Jackle, Bugs Bunny etc. La ANF am găsit şi un montaj scurt, color, de vreo opt minute, un fel de vorspan (n.r. –trailer) al filmului „Submarinul galben”, dar şi ceva „animaţie de artă ”, obţinută mai ales prin schimburi cu arhivele din ţările socialiste:Trnka, Lenica, Vucotic etc. Dar erau şi filme care figuraseră în selecţia Festivalului de film de animaţie de la Mamaia, cu cele două ediţii ale sale de la începutul anilor ’70. Eu le ştiam fiindcă participasem la aceste ediţii şi îmi plăcuseră şi mă interesaseră mult aceste filme, unele pilule, unele muzicale, altele mici fabule. Nu era o animaţie de tip Disney, erau mai sofisticate, mai preocupate de arta animatţiei, mai puţin axate pe acţiune, gag, poveste. Şi cum pe-atunci – am mai spus-o – nimeni nu ţinea seama de drepturile de autor, nici noi nu ne-am pus vreo clipă problema lor. Nici nu ştiam ce e aia. Dacă erau în Arhiva Naţională de Filme însemna că se puteau da. Din cauza asta mai există şi acum mentalitatea „Da’ s-a mai dat filmul ăla, de ce nu se mai dă? Că noi l-am văzut...”

Multora dintre copiii de azi personajele acestea nu le spun nimic, dar părinţii lor aşteptau o săptămână întreagă pentru a le vedea

Cum a început Gala?

Prima ediţie a „Galei filmului de animaţie”-aşa se numea la început-a fost sâmbăta, în cadrul „Întâlnirii de sâmbătă seara”, emisiune realizată de Tudor Vornicu. Apoi s-a mutat duminica după-masă şi avea cam o oră. Iar noi începuserăm să le facem tematice – 100% Popeye, de pildă – le dădeam anumite titluri, ne jucam... Apoi a revenit sâmbăta, la amiază, în cadrul programului girat de Vornicu, şi, de-a lungul anilor, s-a tot scurtat, s-a tot scurtat, ca, de altfel, întreg programul televiziunii române.

Traduceri à la Epoca de Aur:„Merry Christmas”, adică „La mulţi ani”

 

Filmuleţele erau dublate sau...?

Ele au fost totdeauna traduse, titrate, pentru că Radu Cimponeriu era şi un excelent traducător. N-au fost niciodată dublate. Văd că acuma se practică – şi chiar cei de la Casa Disney au impus chestia asta cu dublajul – dar eu, personal, nu sunt de acord cu el. Poate pentru copii este, într-adevăr, mai uşor, dar, pe de altă parte, în România e tradiţia cu titrajul. Filmul este o artă audio-vizuală, coloana sonoră este la fel de importantă ca şi imaginea. Vocea, vocile au şi ele o foarte mare importanţă. În alte ţări înnebuneşti, pur şi simplu, cand auzi filme dublate. Argumentează unii că titrajul strică imaginea, distruge plastica şi răpeşte din timpul şi plăcerea ochiului de a savura un cadru de film. Dar să-l auzi pe Humphrey Bogart vorbind în franceză... Sau pe Donald Duck în italiană... Mai ales că la Donald vocea e esenţială. Acest personaj a fost creat de Disney mai târziu. Mai întâi a fost Mickey, pe urmă i-a făcut şi gaşca, iar Donald a apărut cam prin ’34, deja filmul era sonor. Exista în epocă un imitator al sunetelor scoase de diverse animale, Clarence Nash, care venise la Casa Disney ca să-şi prezinte oferta. Şi legenda spune că Disney, care trecea pe lângă studioul de audiţii, l-a auzit pe Nash, care tocmai imita un răţoi;şi Disney s-a oprit şi a zis:„Avem un nou personaj, va fi un răţoi, iar asta este vocea lui”. Şi atunci cum poţi sa dublezi vocea lui Mickey Mouse, care e, de fapt, vocea lui Disney?! Sau vocea lui Woody?! Sau pe cea a lui Goofy, cu toate ă-urile, î-urile, onduleurile lui? Cum să dublezi? Nu! La „Gala desenului animat” totul a fost totdeauna cu titraj.

Dar ce făceaţi cu chestiunile sensibile, gen „Merry Christmas”, „Santa Claus”? Cum le traduceaţi?

Pe vremea lui Ceauşescu, n-aveam voie să dăm până la Crăciun sau de Crăciun niciun filmuleţ cu tematică crăciunească. După Crăciun până de Anul Nou puteam să dăm câteva desene animate cu brad „de iarnă”, dar când se ura „Merry Christmas” nu traduceam, aşa cum era firesc, „Crăciun fericit”, ci „La mulţi ani”. Şi căutam să nu prea apară pruncuşorul, să fie mai mult Tom şi Jerry care se bat pe-acolo, Moş Crăciun era numit Moş Gerilă etc... Partea cea mai nostimă e că am auzit odată un băieţel spunându-i altuia, a cărui zi de naştere era, „Merry Christmas!”. Fiindcă aşa văzuse el la televizor, aşa fuseserăm noi obligaţi sa traducem, şi el crezuse că asta înseamnă. În fine...

Ţin minte că mai încoace, spre ’89, aveam eu la TVR o bandă de MGS, adică o bandă video lată, profesionistă, pe care aveam înregistrate mai multe desene din-astea de Crăciun, dar pe care n-aş fi putut să le dau nicicum. Erau prea evidente, cu multe colinde gen „Silent Night”, cu Iisus, cu Fecioara Maria, în fine, cu tot ceea ce înseamnă acel minunat spirit al Crăciunului. De altfel, în acei ani, Ceauşescu şi kulturnicii lui ajunseseră să nu ne lase să mai dăm desene animate cu Crăciunul nici măcar în perioada aceea, dintre Crăciun şi Anul Nou. În plus, era interzis să pronunţi pe post – de arătat nici nu putea fi vorba – cuvinte precum „cruce”, „biserică”, „mănăstire”, „preot” etc... Şi-mi tot ziceau cei de la Tehnic, mai ales că era criză mare de benzi de MGS, fiindcă nu mai erau deloc bani pentru achiziţii:„De ce nu ştergi banda asta?! Ce? Tu crezi c-ai să poţi să dai filmuleţele astea vreodată?”. Şi eu:„Lasă, să fie!”. Şi aşa a rămas banda ca „rezervă” la emisie;cei care erau de serviciu o mai puneau pentru ei, în circuit închis, când aveau timp. Şi când a fost cu Revoluţia, stăteam şi mă uitam la televizor:era Crăciunul, pe ecran – un globuleţ şi o crenguţă de brad şi, ca sonor – colinde cântate de Madrigal iar şi iar, la nesfârşit. Şi-am pus mâna pe telefon şi le-am zis:„Dar aveţi acolo banda aia cu desene animate, de ce n-o daţi pe post?!”. Şi s-a dat şi s-a tot dat!

Sarcină de serviciu:casete cu desene animate pentru copiii tovarăşilor

 

Au fost vreodată probleme legate de faptul că filmuleţele erau în limba engleză?

Adevărul e că, la un moment dat, am auzit că Ceauşescu ar fi zis:„Să se termine odată cu emisiunea aia în limba străina!” El nici măcar nu zicea „engleză”, zicea „limbă străină”. Cred că „Gala desenului animat” a fost ultima emisiune produsă în TVR în care s-a mai auzit limba engleză. Oricum – repet – emisiunea a plecat de la o oră şi s-a micşorat, s-a micşorat, „că e prea mult, că e nu ştiu cum”... Ajunsese să dureze 10 sau 15 minute. În fine, eu tăiam şi toate genericele filmuleţelor care intrau în montajul emisiunii – chestie absolut oribilă – tocmai ca să am mai mult timp, din puţinul care era, să dau mai multe filmuleţe. Adică din toate genericele astea se mai punea de o jumătate de filmuleţ. Dar ce?! Că m-am întâlnit într-o zi cu o doamnă care mi-a zis:„Ah! Dac-ai şti cât te-am urât când eram mică! Din cauza ta, că vorbeai atâta şi mâncai un desen animat!” Ei, prezentarea mea era de un minut sau de două, dar părea atât de lungă pentru că lumea atâta aştepta să vadă desenele, şi programul era aşa de scurt...

La început însă era lux, puteam să ne jucăm, să avem şi rubrici, gen „Poşta Redacţiei”. Mi-aduc aminte o întâmplare... Soţul meu era prieten din copilărie cu Răzvan Bobulescu, cel de la Sindicatul „Alma Mater”. Şi el pe-atunci nu era căsătorit, dar trebuia să se căsătorească. Şi noi, ca să avem motiv să dăm anumite desene animate, inventam tot felul de întrebări „de la telespectatori”. Şi făcusem o întrebare, gen:„Răzvan şi Monica Bobulescu din Braşov ne întreabă care dintre Chip şi Dale e băiat şi care fetiţă?” Şi răspunsul nostru era că „amândoi sunt băieţei şi suferă după inima unei frumoase «chipendeliţe»”. Întrebarea era pretext să dăm după aceea desene cu Chip şi Dale îndrăgostiţi, ca să mai reluăm nişte desene mai vechi, fiindcă noi nu prea avem de unde să tot dăm Şi a ieşit un circ întreg, Răzvan aproape că s-a supărat pe noi, că a primit o mulţime de telefoane:1. Că de ce s-a căsătorit şi nu a anunţat? 2. Ce caută el la Braşov, de ce s-a mutat? Dar cel mai revoltat era din pricină că studenţii lui ajunseseră să şuşotească între ei:„Ce întrebări stupide pune despre sexul veveriţelor pitice americane... Doar e profesor cunoscut, fizician cu doctoratul în laseri!”.

Au fost încercări, pe parcursul timpului, să se renunţe la emisiune?

Da, categoric, au fost multe încercări. Pentru că erau câteva lucruri care nu conveneau. Am avut, de pildă, probleme mari de „viză” la „Popeye Marinarul”, pentru că Olive Oyl semăna foarte mult cu Tovarăşa. Remarcam noi şi remarcau şi cei din jur. Şi, mai ales, am avut un desen animat foarte frumos, pe care, efectiv, nu puteam să-l dau. Se numea „Betty Boop, Albă ca Zapăda”:Betty Boop era Albă ca Zapăda şi, bineînţeles, maştera era Olive Oyl. Că aceeaşi echipă condusă de fraţii Max şi Dave Fleischer semna desenele animate şi cu Popeye şi Olive, şi cu Betty Boop. Era momentul cu otrăvirea, dar mai era şi momentul în care Olive Oyl, maştera, se uita în oglindă şi zicea:„Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?” Şi maştera Olive semăna îngrozitor de tare şi la gestică, şi la chip cu Tovarăşa. Am dat o singură dată acest extraordinar desen animat – o bijuterie de fantezie, ritm, muzică de jazz tip New Orleans – dar după aceea ni s-a atras atenţia să nu mai repetăm „experienţa”.

Cum vi se atrăgea atenţia? Pe ce filieră?

Păi, pe filiera şefilor. Cel mai bine era să nu ai nicio reacţie după emisie. Fiindcă nimeni nu suna ca să te felicite;poate numai Vornicu. Atunci când se suna, se suna cu reclamaţii, observaţii... Ne spunea Vornicu, de exemplu, că „s-a sunat” de la secţia de Presă. Aşa s-a întâmplat cu genericul acela de final al emisiunii. Noi îi ziceam – eu şi cu Radu – „Colimatorul”, dar era, de fapt, un fragment cu motanul Jaune Tom care prinde un şoricel, din „Parisul vesel”. A trebuit, la un moment dat, pentru o perioadă de timp, să-l schimb. Deci s-a primit un telefon – aşa mi s-a comunicat, căci nu-mi dădea nimeni mie personal telefon – că acest generic e prea violent şi că s-a speriat copilul nu ştiu cărui tovarăş. Şi să nu-l mai dau. Dar, pe de altă parte, într-o anumită perioadă scurtă, foarte scurtă, pe la începutul anilor ’80, am fost anunţată că trebuie să mai lungesc Gala cu câteva minute. De ce? Pe-atuncea, chiar şi copiii tovarăşilor vedeau desene animate numai la televizor, că videoul a apărut, clandestin, pe piaţa românească puţin mai târziu. Şi Valentin Ceauşescu se căsătorise şi avea un copil şi, din zvon în zvon, aflasem că, plecând cu soţia nu ştiu unde în vacanţă, în străinătate, l-au lăsat pe ăla mic în grija bunicilor, adică în grija Tovarăşului şi al Tovarăşei. Aşa că s-a dat telefon să fie emisiunea de desene mai lungă, ca să se poată uita nepoţelul la desene cât mai multe. Apoi, mai era şi alt gen de solicitari. După ce au apărut, după 1985, şi la noi aparatele video – care nu se găseau oficial în magazine de vânzare;ţi le procurai cum puteai, de pe piaţa neagră – eram pusă să copiez desene animate pentru copiii tovarăşilor. Şi le trăgeam pe VHS, ca să le vadă apoi acasă, pe video. Şi solicitările sunau cam aşa:„Pentru un copil care e micuţ, e cam sperios, deci să fie din-astea mai drăguţe, muzicale..”, sau „pentru un băieţel mai vioi, mai de acţiune, mai mult Tom şi Jerry...” Eu nu ştiam pentru cine le făceam, ai cui copii erau. Dar solicitarile, prin cine credeţi că îmi soseau?! Prin vicepreşedintele TVR care se ocupa cu Tehnica. Adică un personaj foarte important. Că mă şi speriam când mă suna acasă, că să vin repede şi să facem casetele...

„Se ştia că trebuie să se taie animalele din desenele animate”

 

Unul dintre cei de care au depins destinele TVR până în ’89 a fost Dumitru Popescu, căruia i se mai zicea şi „Dumnezeu”. A fost unul dintre cei mai odioşi conducători ai Televiziunii, răspundea de Televiziune din partea CC... De fapt, el era ideologul partidului, al lui Ceauşescu. Cam tot în perioada aceea, prin ’85, preşedinte al TVR era Bujor-Sion, un alt personaj de tristă amintire. Glumeţii spuneau – stiţi că în acea perioadă bancurile erau în floare – că noi, toţi cei care lucrăm în televiziune, suntem nişte „sionişti îmbujoraţi cu teamă de Dumnezeu”. Sau că „Televiziunea e un imens mormânt pe care Dumnezeu a aruncat o floare, un bujor”.

Dumitru Popescu-Dumnezeu era un tip deosebit de dur, ceva de neimaginat. Înalt, foarte dispreţuitor. Pe mine nu prea mă speria, pentru că eu mi-l imaginam tot timpul sub forma omuleţului lui Gopo. Dar ţin minte că povesteau colegii de la Varietăţi că atunci când se dădea „viză” la Revelion era disperare, toţi stăteau smirnă, aşa, în faţa lui. De obicei, nu-i plăcea nimic, totul trebuia refăcut peste noapte. Şi, ca să vedeţi genul de cruzime psihică şi de umor macabru pe care se amuza să le practice, vă dau un exemplu de remarcă facută după o emisiune care, pare-se, trecuse cu bine:„Da, totul a fost bine, nu trebuie schimbat nimic, dar actorii, interpreţii trebuiau toţi să fie îmbrăcaţi în albastru (să zicem)... Nu e mare lucru”. Or, asta însemna refilmarea întregii emisiuni. Şi să spui asta unor oameni nedormiţi de nopţi întregi, epuizaţi în înregistrari şi montaje, care trebuiau să ia totul de la capăt, să readucă dansatori, coruri, decoruri etc...

Despre Dumitru Popescu se mai zicea că nu suporta animalele şi copiii. Nu ştiu cât adevăr exista în aceste spuse;cert era că se ştia că în perioada domniei lui în TVR trebuia să se „taie” animalele din desenele animate. Colega mea, Floricel Nicolae, care răspundea de „O mie şi una de seri”, vâna animalele şi le tăia... Să tai animalele din filmele de animaţie, asta era o aberaţie. Asta e chiar esenţa, în materie de personaje, a filmului de desene animate! Eu mă făceam că nu auzisem de asemenea cerinţe. Norocul meu era că Gala era o particică din amplul program realizat sâmbăta după-amiaza de Tudor Vornicu. El era realizatorul, el răspundea. Cine ştie câte a avut de încasat nea Tudor din cauza lui Donald...

Pe lângă problemele cu viza, erau şi probleme şi telefoane-reclamaţii venite de la anumiţi „telespectatori”. Am primit la un moment dat o reclamaţie că din cauză că desenele animate sunt foarte violente şi că Tom şi Jerry îi învaţă pe copiii lui să fie violenţi, aceştia au ajuns să-şi dea cu tigaia în cap... Altul zicea că un copil a vrut să se arunce de pe balcon ca să zboare ca Tweety... E drept că în unele desene animate personajele fac tot felul de lucruri ilogice, violente, dar ele ţin de logica gagului, de legile burlescului – ăsta e genul, mai ales în ceea ce priveşte animaţia americană clasică de divertisment. Cred că şi aceste reclamaţii erau aranjate, că anumiţi tovarăşi doreau să fie „mai catolici decât Papa” şi fiindcă îşi dădeau seama că ar fi penibili cu astfel de obiecţii le semnau „anonime”, adica un telespectator-om al muncii.

Desene animate româneşti se dădeau?

Da, se dădeau, dar mai ales în cadrul emisiunii „O mie şi una de seri”, unde vedetele erau chiar „Mihaela şi Azorel”. Mai dădeam şi eu, dar ce se întâmplă? Când faci „Gala desenului animat” şi pui un Disney lângă animaţie românească, ultima păleşte... Adică, acuma toată lumea zice:„Vaaai, ce drăguţ, Miaunel şi Bălănel, Pic şi Poc”, dar când le puneai lângă un „Tom şi Jerry”... Abia dacă mai trecea câte un „Lolek şi Bolek”. Toate păreau stangaci desenate, lipsite de ritm. Dar pentru că cei de la Secţia de presă tot cereau animaţie românească, am zis:„Bine! Asta vreţi, asta aveţi!”. Trebuia să-i faci pe ei să ia decizia justă. Aşa că la montaj introduceam după un Disney plin de culoare, ritm şi fantezie... poc!, un pietroi din-ăsta românesc, că, după aceea, chiar şi animatorii români ajunseseră să spună:„Nu, mai bine să fie separate, să nu le mai combinăm”.

Dar atunci când era 23 August, 1 Mai, mai făceam şi emisiuni bazate pe desene animate româneşti. Pregătisem, de pildă, o emisiune cu Gopo, pentru 23 August. Aveam şi o prezentare frumoasă, luasem dintr-o declaraţie de-ale lui, în care spunea că l-a descoperit pe omuleţul lui printre păcătoşii pictaţi în pridvorul mânăstirii Govora, la Judecata de Apoi. Bineînţeles că mă trezesc cu un telefon, când mi-e lumea mai dragă, că pică emisia, trebuie remontat, că am pronunţat cuvântul „mânăstire”. Se ajunsese la o absurditate monstruoasă! Kafka a fost un mic copil... Eu când îi aud acum pe unii oameni că îl regretă pe Ceauşescu, că regretă epoca aceea...

 

„Copiii strigau după mine «Mama lui Donald» pentru că eu dădeam desene animate”

 

Cum a fost când a început să se transmită în culori? Cum v-aţi adaptat şi dumneavoastră, şi emisiunea?

Cam prin ’85-’86 a început să se treacă şi la noi „pe culoare”. Am început, printr-un fel de cunoştinţe, să copiez de pe VHS-uri desene în culori, că la noi în arhivă cele mai multe erau alb-negru. Înainte, aşa le primeam, aşa le copiam, de vreme ce eram o televiziune care transmitea alb-negru. Dar acum se cerea „în culori”. Şi aşa am început să copiez de pe VHS-uri de la amatorii de film de animatie, care, rareori, aveau casete originale;majoritatea erau casete cu înregistrări captate de pe diverse posturi de televiziune, străine, bineînţeles. Multe erau înregistrări la mâna a doua, deci de calitate tehnică scazută. Nu vă mai spun că multe dintre desene erau trase cu semn de canal, iar eu devenisem un fel de specialistă în decodare. Căutam tot felul de soluţii, nu mai ştiam ce să mai născocesc ca să acopăr aceste semne de canal. Cel mai greu era cu cei de la televiziunile italiene, căci dacă ai un semn de canal care stă imobil într-un colţ de ecran mai poţi să faci ceva, să găseşti o soluţie să scapi de el. Dar la italieni cum era? Semnul stătea 3 minute într-o parte a ecranului, 3 minute în alta... aşa că îi uram! Şi azi văd imediat semnul de canal!

Şi m-am apucat să fac Gala în culori, când, la un moment dat, mi s-a spus că nu se mai emite în culori. Adică făceam rubrica cu desenele în culori, dar se transmiteau în alb-negru, şi asta în condiţiile în care se dăduseră bani serioşi pe reutilare tehnică şi se cumpărase şi un car de reportaj în culori. Ce se întâmplase, de fapt?! De vină a fost carul de reportaj, căci s-a vazut Tovarăşul înregistrat în culori. Şi arăta foarte prost, adică i se vedeau toate petele de pe faţă, aşa numitele „flori de mormânt”, cum le spun francezii. Şi tovarăşii din jurul lui au zis nu că el arată prost, ci că nu ştiu ăştia de la TVR să-l filmeze în culori. Aşa că brusc s-a trecut tot programul, iarăşi, pe alb-negru. Că nu puteau să-l dea pe Tovarăşu’ în alb-negru şi restul în culori. Dar, pe de alta parte, exista în TVR un fel de formular de uz intern, prin care se specifica:„Emisiunea cutare e transmisă în culori (mai ales filmele), cealaltă în alb/negru...”, aşa, ca să ştie tovarăşii care puteau să prindă în culori şi să se uite. Aşa că pentru aceşti tovarăşi ce era în culori se recepţiona în culori, pentru restul telespectatorilor, totul era alb/negru. Egalitate, dar nu pentru căţei! Desigur, în cele din urma, prin anii ’87-’88, s-a trecut la generalizarea televiziunii color şi la noi în ţară.

Desene ruseşti?

Desene ruseşti se dădeau, pentru că şcoala rusească de desene animate e foarte bună şi realizatorii practicau mai mult o animaţie satirică, de idee. Mie îmi plăcea foarte mult filmul „Insula” a lui Ivanov-Vano, pe care-l dădeam la nesfârşit;l-am împărţit şi pe episoade. Era vorba de un marinar care naufragiază pe o insuliţă pustie. Din cînd în cand, trec diverse vase pe acolo:unii-i lasă cărţi, alţii nu mai ştiu ce, unii îşi fac poze cu el. Dar nimeni nu-l ajută cu adevărat şi el rămâne mereu singur. Asta până când, la un moment dat, vine un vas, fac unii săpături, găsesc petrol şi-l lasă şi fără insulă. Adresa satirei e clară, dar ritmul e susţinut, gagurile, savuroase şi totul spus clar, concis în nici 10 minute.

Dar şi unele desene bulgăreşti erau foarte bune, ale lui Donio Donev, cu nişte ciobani, cărora lupul le mânca vreo două oi. Şi se duc ei, vânează lupul şi, de fericire – parcă văd şi acuma – pun blana lupului pe băţ, dansează „Răceniţa” şi taie toate oile pentru a sărbători evenimentul Asta-mi aduce aminte că era şi o poveste. Mama îi zice fetiţei:„Uite, pentru că gâsculiţa n-a fost cuminte şi a zburat afară din curte, a mâncat-o vulpea”. Şi aia mică zice:„Da, şi dacă era cuminte, rămânea la noi şi o mâncam noi”. Şi polonezii erau buni, şi cehii, şi ungurii. Era, mi-aduc aminte, un desen unguresc care se numea „Fapte bune”:o bătrână ducea nişte vreascuri şi vine unu’ şi-i pune o tăbliţă, un afiş cu „Tonaj depăşit!”. Şi era, pe de-o parte, şi animaţia, mai ales rusească, de tip Disney, care ştiu că a avut foarte mare succes. Chiar şi acum mă întâlnesc cu diverse persoane care îşi amintesc cu drag şi vor să revadă seria „No pagadi!” (Îţi arăt eu ţie!), cea cu iepuraşul cel isteţ şi lupul cel nătăfleţ.

 

Cum a fost cu desenele animate după 1989?

Generaţia anilor ’90 a mers pe „Sandy Bell” şi pe „Ţestoasele Ninja”. Iar acum sunt mulţi copii care nici nu ştiu de Disney. Doar dacă le cumpără părinţii pe DVD. Ei sunt cu desenele astea, Manga, nici nu mai ştiu cum le spune... Adevărul e că nu prea mă uit, dar acelea pe care le văd mi se par foarte apropiate de jocurile de calculator, foarte gălăgioase. E drept că acum oferta e mult mai mare. N-aş mai putea să fac acum „Gala desenului animat”, ar însemna că o compromit, pentru că toţi au rămas cu nostalgia a ceea ce era ea atunci. Epoca era alta. Acum oferta e foarte mare şi, din păcate, canalele astea dau desene animate la kilogram. Adică unele sunt chiar nişte oribilităţi, nu fac decât să distrugă gustul copiilor. Absolut oribile. Şi de o violenţă... Grafic, n-au nimic:sunt o animaţie din-asta primitivă, sumară! Sigur că a evoluat şi animaţia, dar nici chiar în halul ăsta! Mi se par urâte şi se repetă la nesfârşit, se bat întruna! Sigur, există şi animaţie de calitate, vezi producţiile Pixar, cele premiate cu Oscar, cele premiate la festivalul nostru internaţional Animest, care e un festival foarte bun, cu priză la public şi cu prestigiu în rândul specialiştilor. Dar puţină animaţie de calitate pătrunde şi pe micul ecran. Şi apoi, am impresia că în ultimul timp se face mai mult o animaţie pe gustul părinţilor, a persoanelor adulte, şi nu atât o animaţie pentru copii. De aceea părinţii trebuie să fie foarte atenţi la ceea ce văd copiii lor.

Vi se spunea într-un anumit fel în perioada Galei?

Colegii îmi ziceau Woody pentru că eram pisăloagă. Mai ales Ana Potra, care era redactor la emisiunea lui Vornicu de sâmbăta, şi eu trebuia să îi dau bucăţica mea de emisiune. Şi eu tot timpul o băteam la cap:„Că, uite, nu ştiu ce, că nu e spaţiu, că nu e...” Şi ea:„Ooo, iarăşi a venit Woody şi mă înnebuneşte la cap!”. Iar copiii strigau după mine „Mama lui Donald” pentru că eu dădeam desene animate, iar Donald, la un moment dat, devenise cel mai simpatizat dintre personajele lui Disney;poate pentru că era mai gălăgios, mai băgăcios, mai neascultător... Dar am avut, de câteva ori, o stare foarte proastă când mă întâlneam cu nişte colege şi ele erau cu copiii. Şi ele către copii:„Uite, e tanti cu desenele, cea care îţi dă ţie desene animate!” Şi copiii ăia se repezeau la mine şi tot aşteptau ca eu să scot de undeva, din buzunar, un Donald, un Mickey, ceva spectaculos. Se aşteptau la ceva deosebit, ca la un scamator... ştii? Şi, până la urmă, vedeau că sunt fiinţa cea mai banală, că nu ascund nimic în buzunare, şi se uitau încruntaţi la mine şi se plictiseau.