Portrete în paralel: Carol I – Ferdinand jpeg

Portrete în paralel: Carol I – Ferdinand

📁 Monarhia în România
Autor: Ioan Scurtu

Ca urmare a încetării din viață a lui Carol I, la 28 septembrie / 11 octombrie 1914, principele moștenitor Ferdinand a depus jurământul în fața parlamentului, devenind regele României. În cuvântul său, noul suveran a adus elogii înaintașului său și a promis să-i urmeze pilda, fiind hotărât să muncească fără preget „ca bun român și rege”.

Participant la această ședință, I.G. Duca avea să scrie:

„Când a vorbit regele și a spus că va fi un bun român, a fost în sală un adevărat delir. Cuvântul era unul fericit, ridica piatra ce apăsa toate conștiințele, asta voia să audă țara și asta aștepta ea de la noul ei suveran”.

Discursul fusese redactat de Ferdinand în ajun, împreună cu Ion I.C. Brătianu, Barbu Știrbey și Victor Antonescu. Cuvintele „bun român” fuseseră introduse la sugestia lui Victor Antonescu, ele devenind cheia întregului discurs. 

În umbra „unchiului” 

În acel moment, principala problemă cu care se confrunta România era atitudinea față de taberele aliate în război. Consiliul de Coroană din 21 iulie / 3 august 1914 hotărâse ca țara să rămână neutră, dar pentru toți era limpede că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să intre în acest conflict pentru a-și realiza idealul național.

Angajamentul lui Ferdinand că va fi un „bun român” sugera faptul că va acționa în conformitate cu spiritul național, cu voința poporului în fruntea căruia se afla. Fire extrem de emotivă, Ferdinand și-a rostit cu dificultate discursul, iar la un moment dat l-au podidit lacrimile, devenind realmente penibil. A fost salvat de uralele parlamentarilor, dar și de gestul soției sale, Maria, care s-a ridicat de pe podiumul pe care se afla, și-a dat la o parte, cu un gest energic, vălul negru care-i acoperea fața, oferindu-și propria imagine, ca simbol de voință și frumusețe. Iar ovațiile au durat minute în șir.

Timp de 25 de ani, cât a fost principe moștenitor, Ferdinand a trăit sub imperiul dominator al unchiului său, care nu i-a îngăduit să se amestece în treburile politice ale țării; singurul domeniu în care s-a putut afirma a fost cel militar. Din această cauză, el era – după expresia reginei Maria – pentru români „o carte închisă, nimeni nu știa ce simțea”.

Tentația de a face o comparație între Carol I și Ferdinand i-a animat pe mulți oameni politici și istorici. Carol a urcat pe tron la vârsta de 27 ani, iar Ferdinand la 49 de ani; Carol era receptat ca un principe german, în timp ce Ferdinand era considerat ca fiind deja român.

Carol venise într-o țară pe care nu o cunoștea și era convins că avea un rol civilizator în această parte a Europei. A reușit, cu multă dificultate, să învețe limba română, dar i-au lipsit cunoștințele aprofundate despre cultura și trecutul poporului în fruntea căruia se afla.


1 juramant jpg jpeg

24 septembrie 1914. Regele Ferdinand depune jurământul în fața Adunării Constituante

Nicolae Iorga avea să scrie că, fiind solicitat să facă lecții de istorie cu principele Carol (fiul lui Ferdinand) „am ținut să învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască să fie ridicați de o dinastie energică și inteligentă în rândul națiunilor civilizate, ci un vechi și nobil popor, care-și are locul, deși pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”.

Conversațiile lui Carol I se reduceau aproape exclusiv la probleme militare și politice. Prefera să stea singur, să se plimbe prin pădurile din jurul castelului Peleș, care constituia mândria vieții lui. Un castel care nu avea nimic românesc, nici ca stil arhitectonic, nici ca mobilier.

Ferdinand a dobândit cunoștințe temeinice de istoria și cultura românilor, ajungând să înțeleagă sufletul și mentalitatea lor, să se acomodeze cu ambianța societății în care trăia. Se simțea bine nu numai la Sinaia, dar și la Scroviștea, București, Buftea sau în alte locuri din țară.

Autoritate versus timiditate

Carol I era un om distant, rece, mândru, protocolar, fiind preocupat în permanență să asigure prestigiul și măreția dinastiei sale. Nu a avut prieteni, nici favoriți, nici amante. Regina Elisabeta mărturisea că soțul său „și în somn poartă coroana pe cap”. Era meticulos și exact în tot ce făcea, căutând să impună colaboratorilor săi același stil. Punctualitatea lui era proverbială, ca și cadoul pe care-l făcea multor români: ceasul.

Ferdinand avea un defect fundamental pentru un lider politic: timiditatea. Nu-i plăceau manifestațiile solemne, avea oroare de protocolul rigid și fastuos. Nu concepea să țină oamenii la distanță, ci căuta, prin comportarea sa, să-i atragă. Nu-i plăceau discursurile oficiale, nici defilările. Prefera discuțiile lungi, amicale, pe subiecte diverse: biologie, istorie, lingvistică, muzică, artă etc. Stere Diamandi, un excelent portretist, avea să scrie:

„În botanică putea să rivalizeze cu cei mai buni reprezentanți ai acestei științe. Asistența rămânea năucită, când în tovărășia lui Pârvan descifrează la Histria niște inscripții grecești și latinești”.

Carol I era mic de statură, dar umbla țanțoș, mereu cu fruntea sus, avea un mers viu de militar. De aceea părea înalt și dominator. Vorbea tare, de parcă întotdeauna dădea ordine. Pe de altă parte, Ferdinand, deși era mai înalt, părea gârbovit, avea un mers legănat („de rață”) și parcă mereu căuta ceva pe jos. Avea o voce caldă, o frază lungă, bine construită și un vocabular bogat.

Viața de familie a lui Carol a fost lineară, calculată, fără evenimente imprevizibile. Soția sa, Elisabeta, nu-i crea probleme deosebite; ea se ocupa de literatură, muzică, teatru. Cei doi au avut un singur copil: o fetiță, care a murit la vârsta de 4 ani. În existența lui Carol, femeile nu au jucat aproape nici un rol. Se interesa totuși, discret, de aventurile amoroase ale soțiilor de politicieni și tăia cu plăcere de pe lista invitatelor la balul de la Palat pe cele numite de el „stricate”.

Ferdinand a avut o viață personală mult mai bogată. Mai întâi s-a logodit cu Elena (Elencuța) Văcărescu, dar s-a căsătorit cu tânăra și frumoasa Maria de Edinburgh, cu care a avut șase copii. A avut mai multe amante, între care Olga Prezan și Marta Bibescu. Carol I avea plăcerea de a domina, era avid de putere, pe care nu accepta să o împartă cu altcineva. A interzis soției sale să se amestece în politică și nici măcar pe moștenitorul tronului nu-l informa despre problemele la ordinea zilei și deciziile pe care urma să le ia.

Ferdinand nu avea ambiții politice, avea o fire influențabilă și a acceptat ca soția sa Maria să joace un rol politic activ, să primească diplomați străini, să acorde audiențe miniștrilor și șefilor de partide, să-și exprime punctul de vedere și să dea sfaturi.

Ferdinand a acceptat formarea unei camarile regale, în cadrul căreia principele Barbu Știrbey era „eminența cenușie”. Acesta era amantul (știut) al reginei Maria, dar și cumnatul lui Ion I.C. Brătianu (foto dreapta). Regele Ferdinand a ajuns la concluzia că președintele P.N.L. era „zodia bună” a României și de aceea avea deplină încredere în viziunea lui politică și în deciziile pe care le lua.

1 Bratianu jpg jpeg

Monarhia activă

Ambii regi au fost adepții monarhiei constituționale, dar modul concret de acțiune a fost diferit. Carol I era adeptul „monarhiei active” și nu s-a mulțumit să gireze prin semnătura sa deciziile guvernelor și ale miniștrilor, ci a manifestat spirit de inițiativă, a venit cu propuneri și soluții pentru realizarea cărora a stăruit cu o perseverență deosebită.

A reușit să învingă numeroase piedici și împotriviri, dar nu s-a descurajat, a știut să folosească o gamă largă de metode și mijloace pentru a-și atinge scopul. A recurs chiar la amenințarea cu abdicarea, în martie 1871. Temându-se de o criză politică majoră, cu un puternic impact internațional, liderii politici au cedat, acceptând rolul decisiv al suveranului în luarea hotărârilor de importanță majoră pentru statul român. Au urmat, așa cum aprecia N. Iorga, „douăzeci de ani de dominație a Coroanei”, în care Carol a știut să țină în mână balanța puterii, folosind cu pricepere principiul „rotativei guvernamentale”, prin alternanța la conducere a Partidului Național - Liberal și a Partidului Conservator.

A reușit să se impună în fața miniștrilor precum un comandant oștirii sale. I.G. Duca relata cum a decurs ceremonia de învestire a guvernului liberal, în ianuarie 1914. Regele a apărut îmbrăcat în uniforma militară, iar fiecare ministru a rostit formula jurământului, după care semnau și se așezau aliniați, în ordinea vechimii:

„Aveam impresia că suntem o companie militară. Atunci mi-am dat și mai bine seama cum acest principe german introdusese în toate formele militarismul german de care toată ființa lui era adânc pătrunsă”.

Dinastia Hohenzollern și dinastia Brătianu

Ferdinand I nu și-a îngăduit decât rareori inițiative proprii, a primit fără reticență sfaturile reginei Maria, ale lui Barbu Știrbey și, mai ales, ale lui Ion I.C. Brătianu. Nu a fost, în mod real, un arbitru între partide, ci a înclinat întotdeauna balanța în favoarea liberalilor.

Cele mai vii discuții le-a suscitat atitudinea regelui la Consiliul de Coroană din 31 decembrie 1925, când a cerut participanților să accepte renunțarea principelui Carol la calitatea de moștenitor al tronului. Liderii politici din opoziție, precum și o bună parte a opiniei publice, apreciau că, în fapt, era vorba de voința lui Ion I.C. Brătianu impusă regelui Ferdinand. Comentând acest act, N. Iorga avea să scrie:

„Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeș biruise cu totul pe cea de Sigmaringen”. ,

În martie 1926, regele a decis să încredințeze guvernul lui Alexandru Averescu, deși Partidul Poporului avea o aderență scăzută în rândul electoratului, care-și exprima preferințele pentru Partidul Țărănesc și Partidul Național. Revoltat de această decizie, Ion Mihalache se întreba retoric:

„De ce să mai trăim în veșnica minciună că puterea emană de la națiune? Să facem o nouă Constituție: «Puterea emană de la Vodă ». Vodă poate să aducă la putere pe cine vrea, țara este datoare să-l voteze”.

La rândul său, Patria, organul de presă al Partidului Național, aprecia consultarea șefilor de partide în legătură cu succesiunea la guvernare ca o „farsă, concepută, lucrată și pusă în scenă de marele regizor al diabolismului intrigant, d-l Ion Brătianu”.

Este un fapt, că tot liderul liberalilor a avut un rol decisiv în demiterea guvernului Averescu, la 4 iunie 1927. Generalul avea să relateze că a avut o discuție cu Brătianu, care l-a acuzat că se abătea de la „cele cuvenite împreună”. În replică, Averescu a cerut să fie lăsat să guverneze așa cum crede el, în conformitate cu programul Partidului Poporului. Replica lui Brătianu a venit imediat:

„Vasăzică, după ce team adus la guvern, acum vrei să te ridici și să mă domini? I-am răspuns: Domnule Brătianu, poți să dai și interpretarea aceasta cuvintelor mele, eu însă le dau o altă interpretare. N-am nevoie de sprijinul d-tale, căci dacă trebuie să stau la guvern, cu sprijinul d-tale, prefer să părăsesc guvernul. Iată, poftim, ia guvernul”.

Așadar, nu regelui îi oferea Averescu demisia sa, ci lui Brătianu, deoarece știa prea bine cine avea rolul hotărâtor în asemenea situații. Atât Carol I, cât și Ferdinand au fost oameni ai datoriei. Slujirea și înălțarea statului în fruntea cărora se aflau a fost țelul lor suprem.

Ambii și-au legat numele de un război cu consecințe benefice pentru România: Carol I de războiul din 1877 – 1878, în urma căruia a fost obținută Independența de Stat; Ferdinand de cel din 1916 – 1919, care a avut un rol extrem de important în realizarea Marii Uniri și a făuririi statului național-unitar. Între 1866 și 1927, România a făcut progrese importante în toate domeniile de activitate, la realizarea cărora Carol I și Ferdinand și-au adus propria contribuție.

Moartea regilor

Moartea celor doi regi a fost receptată în chip diferit de contemporani. În septembrie 1914, problema centrală era atitudinea României față de taberele aflate în război. Carol I ceruse ca țara să intre în luptă alături de Puterile Centrale, dar majoritatea participanților la Consiliul de Coroană s-au pronunțat pentru neutralitate. Ca rege constituțional, regele a trebuit să se supună acestei decizii, pe care o considera ca o înfrângere personală.

În 1866, dinastia străină fusese adusă pe tronul României pentru ca această țară să-și facă mai bine auzit glasul în fața Europei, iar Carol I a știut să se impună, spre binele statului în fruntea căruia se afla. La sfârșitul domniei, în 1914, el apărea ca o piedică în calea realizării idealului național. În mod cert, atunci, între opțiunea regelui și cea a poporului român intervenise o ruptură politică și psihologică. I.G. Duca scria că regele Carol I a trăit ultimele luni de viață într-o stare de spirit extrem de tensionată. „Stătea închis în cabinetul său de lucru și nu vedea pe nimeni”. I.G. Duca continua:

„În sufletul lui se petrecea o adevărată tragedie. Nu știa ce să facă: să asculte țara, să tragă sabia împotriva patriei sale de origine, împotriva Germaniei, scumpă inimii sale – dar nu-l lasă conștiința. I se părea un paricid. Să abdice: să părăsească puterea pe care o iubea, opera lui de aproape o jumătate de veac, la urma urmei viața lui – simțea că este peste puterile lui. Se zbătea sărmanul îngrozitor. Nu dormea nopți întregi, slăbea, era un chin fără de ieșire.

Toate îl dureau, îl dureau pe el, obișnuit de atâția ani numai cu adulațiuni, îl durea izbucnirea țării împotriva lui, îl dureau sfâșierile din sânul familiei sale până atunci atât de disciplinată [aluzie la principesa Maria, care se pronunța deschis pentru intrarea în război alături de Antanta], îl dureau toate presiunile miniștrilor Puterilor Centrale în care vedea mereu ascunsă, în formule politicoase, învinuirea de înaltă trădare, îl durea răzvrătirea oamenilor politici până ieri atât de supuși voinței sale atotputernice. Era lovit în afecțiunile, în iluziile, în ambițiile lui, în totul”.

Moartea împiedică abdicarea lui Carol!

În această stare de spirit, la 16 septembrie, Carol I a cerut secretarului său particular, Basset, să pregătească textul prin care urma să aducă la cunoștința românilor decizia sa de a abdica. El avea în vedere nu abdicarea în favoarea principelui moștenitor Ferdinand, ci retragerea dinastiei de Hohenzollern de pe tronul României. În ziua de 25 septembrie 1914, Carol I nota în jurnalul său:

„Sunt hotărât să plec dacă se vrea război împotriva Austriei”.

Moartea, survenită peste două zile, l-a salvat pe Carol I de la un asemenea gest, cu consecințe istorice imprevizibile. Vestea decesului a fost primită cu un sentiment de ușurare și chiar de bucurie. Ministrul I.G. Duca scria:

„Primul meu sentiment a fost un sentiment de ușurare; soarta a dezlegat ceea ce noi nu puteam dezlega. Iată ieșirea așteptată și zadarnic căutată! A găsit-o bătrânul suveran, părăsind scena pe care piesa nu se mai juca cu el, a găsit-o nu regretându-se de pe tron, ci retrăgându-se de pe lumea aceasta. Îmi mărturisesc păcatul. Pe urmă, simțăminte mai omenești m-au cuprins. M-am gândit la toată lunga domnie ce sfârșea într-o așa de tragică luptă sufletească”.

Regele Carol I a fost condus pe ultimul drum de la București până la mănăstirea Curtea de Argeș. Privind cortegiul funerar, Constantin Argetoianu avea să scrie:

„Am putut să-mi dau seama că nu era nici multă durere, nici multă întristare în sufletele oamenilor ce însoțeau carul mortuar. Toată lumea era cu gândul la război și toate evenimentele se judecau, în acele zile de încordare, prin prisma intrării sau neintrării noastre în acțiune și a direcției în care această intrare ar fi să fie hotărâtă. Moartea regelui Carol a consternat pe germanofili, dar a ridicat o piatră de pe pieptul antantofililor, care știau ce adversar ireductibil aveau în defunctul suveran”.

La rândul său, Mihail Manoilescu, pe atunci student, menționa în memoriile sale:

„În clipa când s-a răspândit vestea morții regelui a fost – în ciuda oricărei decențe – o bucurie cum numai tineretul, totdeauna disprețuitor de forme, poate să arate. Toți erau fericiți că moartea bătrânului rege însemna căpătarea libertății, pentru România, de a merge împotriva Austro-Ungariei”.

Ferdinand, iertat de Papă

Moartea regelui Ferdinand a intervenit întrun alt context, și acela complicat. În toamna anului 1926 s-a aflat că suveranul era bolnav de cancer, la intestine. A urmat aproape un an de suferință, receptată de opinia publică cu un sentiment de compasiune pentru omul cinstit, loial, lovit de o boală atât de cumplită.

Ferdinand a primit vestea ce i-a fost comunicată de medici cu seninătate, împăcându-se cu gândul că aceasta era voința lui Dumnezeu. Profund religios, catolic habotnic, regele dorea să scape de anatema papală. De aceea, el a stăruit ca guvernul să încheie Concordatul cu Vaticanul, deoarece negocierile se purtau de mai mulți ani.

Dând curs acestei solicitări, ministrul Vasile Goldiș și cardinalul Gasparri au semnat, la 10 mai 1927, Concordatul, care avea să provoace multe dispute, mai ales datorită opoziției patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea. După semnarea Concordatului, ca un gest de bunăvoință, Papa a anunțat ridicarea excomunicării regelui Ferdinand pentru faptul că el, catolic fiind, își botezase copiii în religia ortodoxă.

Dispariția regelui Ferdinand era privită cu îngrijorare de opinia publică și de o bună parte a liderilor politici, deoarece se profila o profundă criză dinastică: prințul moștenitor avea abia șase ani, iar o Regență de 13 ani nu prezenta nici o garanție de stabilitate.

Ultimele clipe

În ultimele luni de viață, regele dorea ca, măcar la moartea sa, România să aibă un guvern de uniune națională, iar luptele politice să nu mai aibă caracterul virulent care i-au marcat domnia. A acceptat propunerea lui Ion I.C. Brătianu și a reginei Maria de a-l însărcina pe Barbu Știrbey cu o asemenea misiune.

Acesta a reușit să constituie, la 5 iunie 1927, un guvern la care participau Partidul Național - Liberal, Partidul Național - Țărănesc și Partidul Țărănesc (dr. N. Lupu). Reacția publică față de acest guvern a fost extrem de negativă. Simona Lahovary – doamnă de onoare a reginei Maria – nota:

„Îmi ajung la ureche: omul de pe stradă spune fără înconjur că regina și-a adus ibovnicul (de fapt folosește un cuvânt mai tare) la guvern”.

La rândul său, Mihail Manoilescu scria:

„Instalarea în fruntea guvernului a lui Barbu Știrbey, care nu apăruse până atunci pe față în viața publică – după cum într-o casă decentă nu apar niciodată la vedere pe balcon anumite obiecte de întrebuințare intimă – constituie nu numai o culme a lipsei de pudoare, ci și o culme a imprudenței politice”.

Guvernul Știrbey s-a menținut doar până la 20 iunie, după care a urmat un cabinet prezidat de Ion I.C. Brătianu. Acesta a depus jurământul la 22 iunie, la Scroviștea, unde regele se retrăsese pentru a scăpa de căldura din București. Suveranul era complet slăbit, astfel că nu a avut puterea de a se ridica din fotoliul în care zăcea; a putut să spună câteva cuvinte, prin care-i ruga pe miniștri să nu piardă din vedere „spiritul de reconciliere”.

Peste câteva zile, regele a plecat la Sinaia, urcându-se în tren la un canton de lângă gara Periș. Un martor al scenei avea să scrie:

„Suveranul a sosit împreună cu Majestatea Sa Regina și Principesa Ileana. Nici un ceremonial. A coborât încet din automobil și a răspuns cu același surâs blând la salutul nostru respectuos. Răul făcea progrese înspăimântătoare. Cineva din personalul Curții a voit să-l sprijinească în drumul scurt către tren, dar regele făcu o sforțare și urcă singur puntea improvizată care ducea la vagonul său, ajutându-se numai de brațele ei”.

La Sinaia, din cauza căldurii și pentru că, datorită bolii, corpul său degaja un miros extrem de neplăcut, i s-a amenajat, la cererea sa, un cort în marginea pădurii, unde petrecea ore întregi citind o carte de rugăciuni sau analizând planetele din preajmă.

Moartea lui Ferdinand

Între timp, la 7 iulie, au avut loc alegeri generale, câștigate de guvern, adică de Partidul Național-Liberal. Deși, inițial, se stabilise că parlamentul se va întruni în ziua de 27 iulie, Ion I.C. Brătianu a propus ca acesta să fie convocat cu 10 zile mai devreme, având în vedere starea de sănătate a suveranului. În seara zilei de 19 iulie, odată cu validarea mandatelor noilor aleși, Adunarea Deputaților și Senatul au fost legal constituite.

Câteva ore mai târziu, s-a anunțat că regele murise, la 20 iulie, orele 2.15. Mai mulți contemporani – între care principele Nicolae, N. Iorga, Armand Călinescu, Marius Teodorian Carada – au afirmat că, de fapt, regele murise în ziua de 18 sau 19 iulie, dar vestea nu a fost publicată decât după constituirea legală a Parlamentului liberal (în caz contrar trebuia convocat vechiul Parlament, dominat de Partidul Poporului).

Comunicatul oficial a fost însoțit de un comentariu aparținând președintelui Consiliului de Miniștrii, Ion I.C. Brătianu, care, în cuvântul său adresat poporului român, spunea:

„Primul rege al României Mari a murit. O boală cumplită a întrerupt prematur această domnie glorioasă care a îndeplinit visul de secole al poporului nostru. Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele țării. De neclintit în convingerile sale și în hotărârile sale în timpul războiului, bun și înțelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său și care a înfăptuit marile reforme care au adus statului dreptatea, puterea și liniștea”.

În fond, prin aceste puține cuvinte era sintetizată esența domniei lui Ferdinand I. În ziua de 23 iulie 1927, regele Ferdinand a fost înmormântat, cu o „pompă vană și rece” (după expresia lui N. Iorga), în biserica mănăstirii Curtea de Argeș, alături de înaintașul său, Carol I. Conchizând, putem aprecia că Ferdinand I nu a fost un rege puternic, precum Carol I; nu a avut majestatea acestuia; nu a fost animat de ambiția de a fi considerat cel mai priceput, cel mai prețuit.


1 cort jpg jpeg

Cortul regelui Ferdinand de la Peleș (1927)

Dar a acceptat sfaturile (și uneori tutela) unui excepțional lider politic care a fost Ion I.C. Brătianu. Iar marii oameni politici au o calitate aparte: știu să-și aleagă consilierii (sfătuitorii). Din perspectiva duratei lungi (așa cum a teoretizat-o Fernand Braudel) se poate aprecia că, deși a domnit numai 13 ani, deci cu 35 de ani mai puțin decât Carol I, regele Ferdinand I și-a înscris numele în istorie prin faptul că în timpul său s-a realizat cel mai măreț act din istoria românilor, și anume Marea Unire din 1918.