Autor 55018 vizualizări


Nepot mai îndepărtat al lui Vlad Țepeș (a treia generație), Petru Vodă a domnit în Moldova, cu puține întreruperi, timp de șaptesprezece ani (1574-1577; 1578-1579; 1582- 1591). Nu i s-a spus nici cel mare, nici cel bun, nici cel rău, nici cel cumplit, nici cel bătrân, nici cel frumos, nici cel viteaz etc. Cum însă în acele vremuri porecla era oarecum obligatorie, poporul îl știa de Șchiopul. Din pricina unui picior nițel mai scurt. În cronici este apreciat ca un domnitor “supus boierimii”, fără prea multe ambiții.

A rămas în istorie datorită unui fapt ieșit cumva din comun. Din dragoste supremă pentru tinerețe și frumos, a cedat, fără să clipească, tronul Moldovei pentru o femeie. Nu a fost vorba însă, cum s-ar crede, de o domniță de neam ales. Inima lui Vodă Petru Șchiopul a fost furată de o tânără și frumoasă țărăncuță, simplă țiitoare la curtea domnească.

Lui Petru Șchiopul îi plăceau femeile tinere și frumoase 

Așadar, Vodă Petru Șchiopul s-a urcat pe tronul Moldovei în anul 1574, cu ajutorul turcilor, după ce, lângă Cahul, îl învinsese în luptă pe Ion Vodă cel Cumplit trădat mișelește de boierii necredincioși în frunte cu vânzătorul de domn Ieremia Golia. Avea, deja, patruzeci și cinci de ani. Și era însurat cu doamna Maria, cu care avea trei copii. Pe domnița Mărioara a măritat-o, în 1587, cu un grec, Zoto Tzigara, domnitorul înzestrând-o din belșug.

„O pădure mare în împrejurimile Istanbulului, o casă la Constantinopol în valoare de 10.000 de aspri, bani mulți, covoare turcești și persane, o haină de brocat, o rochie rară de modă poloneză, un cal domnesc, o sabie de argint, cruci cu pietre scumpe, lanțuri cu mărgăritare, salbe de galbeni, inele, mâncare (haine țărănești din blană sau stofă, scurte, cu sau fără mâneci), cești, vase, rufărie nesfârșită și câte și mai câte”.

Celelalte două odrasle domnești, Despina și Vlad, au murit de mici, fiind înmormântate la Mânăstirea Galata de lângă Iași, ctitorie a lui Petru Vodă Șchiopul. La puțin timp „se săvârși din viață” și doamna Maria, fiind așezată alături de copiii ei, Despinuța și Vlăduț, la aceiași mănăstire Galata de pe dealul dinspre răsărit al Ieșilor. Nu se știe mai nimic despre cauza morții doamnei Maria. Se bănuiește însă că femeia „s-a săvârșit din viață” de inimă rea.

Demn de menționat este că Vodă Petru Șchiopul adunase pe răbojul vieții aproape șaizeci de ani. Și, acum spunea Grigore Ureche, „boierilor le era ca un părinte, și la mare cinste îl țineau, și din sfatul lui nu ieșeau. Țării era apărare, pe săraci milostivea, mănăstiri miluia, cu vecinii bine viețuia, judecata cu blândețe o făcea și nu era a zicere că nu era harnic la domnie”.

Avea însă un cusur. Îi plăceau femeile tinere și frumoase. Așa se face că, deși părul i se albise bine de tot, lui Vodă Petru i se aprinseră călcâiele după o anume Irina, care, cum spune cronica, „pare a fi fost o femeie de rând, nu ca suflet, ci ca naștere, țiitoare, poate chiar doică domneștilor copii”.

Ținând-o mai mult pe lângă el, încă de pe când trăia doamna Maria, tânăra și frumoasa Irinucă îi făcu domnitorului și un fiu, Ștefan, la care Vodă Petru Șchiopul ținea ca la ochii din cap. Întrucât, se zice, rodul dragostei dintre el și Irina înlocuise, în sufletul lui, locul lăsat gol de Vlad, fiul ce îi murise de mic. Neputând pesemne suporta situația, doamna Maria se stinse încetul cu încetul.

O coroană de domnitor pentru o femeie 

Petru Vodă era acum văduv. Liber, deci, să-și refacă viața conjugală. Nu trebuia să umble pe aiurea pentru o nouă soață. O avea lângă el pe Irinuca, proaspătă, fragedă, dornică de a-i da totul pe tavă, în calitate nu doar de țiitoare. Cum bătrânul domnitor nu avea ochi decât pentru ea, lucrurile păreau a fi cât se poate de simple. Mitropolitul, alte câteva fețe bisericești, o mănăstire, alaiul boieresc cuvenit și pirostriile puteau fi puse lejer, în ritmul lent, popesc, al tradiționalului Isaia dănțuiește, pe capetele celor doi îndrăgostiți.

Exista însă un „amănunt” peste care nu se putea trece fără complicații majore. După cum bine se știe, obiceiul țării, împământenit de-a lungul vremii, nu îngăduia voievozilor să se căsătorească cu o femeie în vinele căreia nu curgea sânge albastru. Cu alte cuvinte, nu puteai ajunge primă doamnă a țării dacă nu era fiică de domn, rudă mai apropiată sau mai îndepărtată a unei vițe domnitoare, sau, în cel mai rău caz, dacă nu erai fată de boier cu arbore genealogic respectabil.

Întrucât prin vinele Irinucăi nu curgea decât sânge roșu, obișnuit, și nu avusese de-a face cu familiile domnești sau boierești decât în calitate de țiitoare sau doică la copii, unirea ei cu un cap încoronat, cum era cel al lui Petru Vodă, părea imposibil de realizat. Părea. Pentru că, cum vom vedea, exista totuși o soluție. Renunțarea la tronul țării. Sau, cum s-ar spune, o coroană de domnitor pentru o femeie. Nu era, de fapt, un lucru chiar atât de ieșit din comun. Istoria lumii a cunoscut fapte și mai și.

Este bine știut gestul disperat al unui rege britanic, ajuns la ananghie, care și-ar fi dat regatul, pentru a scăpa de încurcătură, chiar și pe un simplu cal. Și, oricum, între un cal, fie el și un pur sânge, și o femeie ca Irinuca, departe de a fi ajuns o gloabă, e o mică-mare diferență. 

Cum-necum, la începutul lui 1591 Vodă Petru Șchiopul, „acest om bun, drept și slab”, hotăra să se lepede pur și simplu de domnie. Nu le putea însă spune pe șleau boierilor din sfatul domnesc ce îl rodea de fapt la inimă: renunț la domnia Moldovei doar pentru a putea s-o iau de nevastă pe țiitoarea Irinuca. Nu ar fi sunat deloc bine. Și-a motivat hotărârea spunându-le celor care îl încurajau că a ajuns la capătul puterilor, că nu mai poate ține piept „necontenitelor cereri de bani ce veneau dinspre Istanbul”. Adică vorba românului, „turcul e de vină”. Iată cum descrie această întâmplare același cronicar Grigore Ureche: 

„Deci s-au sfătuit Petru Vodă cu boierii țării ce vor face, cum vor putea ridica alte dări care n-au mai fost. Că nu le era că n-ar mai putea birui să dea aceste dări țara, ci pentru că se făcea obicei, care nu-l vor pentru turci. Și s-au gătit să izvodească de la altul, iar nu de la el. Și s-au gătit să se ducă în țară. Iar boierii îl sfătuiau să nu-și lase scaunul și țara, ca să dea acea dare. Și Petru Vodă n-au vrut în nici un chip să ia blestemul țării asupră-și. Și au tocmit lucrurile înainte, lăsând boierii să păzească scaunul țării”.

Țiitoarea a vrut morțiș să fie „Doamna Țării” 

În felul acesta Vodă Petru Șchiopul a devenit om liber de orice restricții pe linie matrimonială și obștească. În continuare, planul pentru organizarea viitorului ex-domnitorului era simplu. În primul rând, părăsirea Moldovei și găsirea unui loc ușor în care să-și poată lua de nevastă, fără nici o opreliște, femeia iubită. 

Se pare însă că Irinuca, deși nu-i curgea prin vine nici un firicel de sânge albastru, avea pretențiile ei. Ținea cu tot dinadinsul să fie doamnă a Moldovei. Măcar și pentru o singură zi. Dar să fie. Bătrânul îndrăgostit nu-i putea refuza Irinei o satisfacție oarecum îndreptățită. Și, într-o noapte, pe ascuns, se grăbi s-o facă, în fața lui Dumnezeu, primă doamnă a țării. Dar nu oricum. Ci după toate regulile și canoanele vremii. 

Căsătoria domnească a fost oficiată de însuși mitropolitul Moldovei, Gheorghe Movilă, de față fiind episcopul de Rădăuți, Ghideon, egumenul Galatei, Atanasie, Hatmanul Andrei, paharnicul Vasile Stoica, căminarul Hrisoverghi și alți boieri mai mari sau mai mărunți, loiali lui Petru Vodă. Mărturie acestei tainice căsătorii stau următoarele consemnări: 

„7099 (adică 1591), genar 17 zile, duminică seara, trei ceasuri ne-am cununat cu mama lui Ștefan Vodă, anume Irina Botezata. Adevăr am zis, până sunt în țară să nu se spuie cuiva, să fie ascuns, să nu știe nimeni. Iar când voi fi ieșit în altă țară, atunci să știe toți cum că cununați suntem. Să știe toți!”. 


Cei care s-au aplecat cu mai multă atenție asupra acestor rânduri și-au dat ușor seama că Vodă Petru Șchiopul nu a urmărit, prin această căsătorie atipică, doar s-o facă pe Irina doamnă pentru o zi, ci, mai ales, a ținut să-și legalizeze fiul în fața posterității, numindu-l, în documentul invocat, Ștefan Vodă (foto sus). Îndreptățit, deci, să ceară, când avea să-i vină vremea, scaunul Moldovei pentru el.

Oaspeții lui Rudolf al II-lea 

După ce și-a aranjat ploile în țară cum i-a poftit inima, fostul domnitor părăsi mulțumit Moldova, însoțit de o mică suită, cum era obiceiul (boieri apropiați îl urmau pe domnitor când acesta era obligat să plece în pribegie). S-a îndreptat, mai întâi, spre Cracovia unde a fost, timp de câteva săptămâni, oaspetele regelui Poloniei. A pornit, apoi, spre Viena. Aici, se spune, împăratul Rudolf al II-lea (foto jos) l-a primit „în chip prietenos și demn de o personalitate nobilă”.


Tratându-l, după cum se vede, ca pe „un frate de sânge”, evident albastru, împăratul i-a pus la dispoziție lui Vodă Petru Șchiopul, drept reședință permanentă, un cochet palat din orășelul Bezen, nu prea departe de Innsbruch, situat în pitoreasca regiune montană Tirol. Pentru a fi sigur că oaspetele său nu va duce lipsă de nimic, Rudolf al II-lea îl dădu în primire pe fostul domnitor al Moldovei, să-l aibă în grijă, vietrelhaptmanului său (administrator de plasă al Adigelui inferior), un anume Ferdinand von Cuehlbach.

Datorită ospitalității generoase venite dinspre Viena, se spune că suita lui Vodă Petru ducea la Bezen o adevărată viață de curte domnească. Nu lipsea nici duhovnicul domnitorului - Teodosie Barbovschi - și nici chiar nebunul curții - cocoșatul Petre Bolea. Irinuca era încă tânără, douăzeci și patru de ani, frumoasă, focoasă și mai tot timpul pe lângă bătrânelul ei spătân și soț. Bucurie noii conviețuiri părea să fie împlinită de Ștefan, fiul, care creștea cu gândul că, odată și odată, când avea să-i vină vremea, se va urca pe tronul Moldovei părăsită de bunăvoie de părintele său, din prea multă iubire pentru maică-sa.

Petru Vodă pune ochii pe slujnica Maria 

S-ar deduce, așadar, că totul era fain și frumos, cum ar spune ardeleanul. Din păcate, nu prea era așa. Având pesemne înnăscută pasiunea pentru țiitoare, Petru Vodă, la cei peste șaizeci de ani pe care îi avea, nu se sfii să-și mute, din senin, privirile drăgăstoase de la tânăra lui doamnă spre nurii și mai ațâțători a unei Mării venită din Moldova odată cu suita domnească. De menționat că Maricica îndeplinea, la palatul Bezen, aceeași îndeletnicire pe care o avusese, nu cu puțin timp în urmă, Irinuca. Adică țiitoare și doică a odraslei domnești.

Devenind stăpână absolută pe inima îndrăgostită a moșului și, se înțelege, și pe patul conjugal al acestuia, Maria puse stăpânire și pe întreaga viață a palatului. Șocul acestei schimbări de o sută optzeci de grade a preferințelor amoroase ale lui Vodă Petru a fost fatal pentru nefericita Irinuca. A încetat din viață pe 3 octombrie 1592, la nici doi ani de când se afla în pribegie pe pământ austriac. A murit, se spune, cu certitudine, de inimă rea.

Au existat totuși două variante cu privire la acest deces. Unii, cei mai mulți, au susținut că ceea ce a băgat-o în mormânt pe doamna Irina a fost trădarea în dragoste a soțului iubit. Nu a putut rezista să-și vadă bărbatul în brațele alteia. Au fost însă destui și cei care au spus că Irinuca nu mai dădea nici două parale pe vârstnicul ei bărbat lipsit de vlagă. Ceea ce a răpus-o a fost, de fapt, dorul de Moldova. Fiind o țărăncuță get-beget, de la coarnele plugului și de la suveica războiului de țesut, tânăra doamnă în exil nu a putut supraviețui prea mult ruperii de țară.

Cinstit și bun la suflet cum era din fire, Vodă Petru Șchiopul și-a înmormântat consoarta cu cinstea cuvenită, într-un cimitir de pe lângă Biserica franciscană din Bezen. Se zice că a scris cu mâna lui epitaful încrustat pe piatra de mormânt:

„Zace aici doamna Irina, care și-a urmat bărbatul pribeag tocmai din Moldova pentru legea sa, răposată în al 25-lea an al vieții sale. Io, Vodă Petru, i-am pus această piatră ca aceea ce i-a fost femeia prea cinstită și prea iubită. A murit în Hristos cu credința că va învia cu dânsul”.