Autor 2845 vizualizări


Adrian Marino povesteste in "Viata unui om singur" despre meritele ideologico-politice ale lui Paul Goma.

Iata cateva judecati de valoare:

"El este rezistentul anticomunist „arhetipic”. Cel mai important şi astfel va rămâne în istoria rezistenţei române. În acelaşi timp, cu o înclinaţie nativă spre egocentrism, narcisism şi megalomanie galopantă. Momentul de vârf – aş spune simbolic – a fost… candidatura sa de avangardă (incontestabil sinceră şi de bună-credinţă din punctul său de vedere) la preşedinţia României, după 1989. Lipsa de simţ a realităţilor şi proporţiilor era, a fost şi a rămas însă, din nefericire, totală. Radicalismul său etic, politic şi civic, intransigenţa sa combativă, într-o ţară de eterni „adaptabili”, mi-l făceau totuşi simpatic, deşi enormităţile şi extravaganţele sale au luat destul de repede forme maladive.

L-am cunoscut destul de bine la Lăteşti. M-a atacat şi insultat, absolut gratuit, în mai multe rânduri. Nu i-am răspuns şi nu-i voi răspunde niciodată. Mi-am impus de altfel să nu polemizez, sub nici o formã, cu nici unul dintre foştii colegi de închisoare şi deportare. Deşi derapajul său patologic, tot mai evident – mai ales după 1989 –, are, adesea, aspecte odioase. Uneori, când îmi cădea în mână câte unul din textele sale simţeam nevoia instinctivă să mă spăl imediat pe mâini. Şi totuşi…… Dincolo de toate insanităţile şi aberaţiile sale, se ascundeau un mare trecut şi o mare dramă. Umană, ideologică şi literară. Şi eu rămâneam sensibil, în primul rând, la aceste aspecte. Şi, poate cel mai mult, la temperamentul său „ingenuu”, în sensul voltairian al cuvântului: omul liber, care nu se poate îndoi; opus sclavului, etern încovoiat. Mizeriile şi cloaca materiilor fetide în care eroul nostru (de compătimit pe o latură) părea că se scufundă cu o voluptate uneori morbidă, an după an, lună după lună, erau lăsate mult în urmă……

Iniţial, P. G. n-a avut nici o intenţie să devină scriitor de rezistenţă, „”Soljeniţîn al României”” etc. Absolut nici una. Cum nu cunoştea pe nici un alt „critic”, cât de cât de oarecare circulaţie, P. G. a făcut apel la mine, pentru un prim referat al Ostinato. L-am scris repede. Deosebit de favorabil. Răspuns negativ: „”În nici un caz, puşcărie politică””. Şi autorul a făcut atunci o primă şi importantă concesie: “a „mutat””, ca să spun astfel, acţiunea de la „”politici” la “„dreptul comun””. Nou refuz: “„Prea multă puşcărie””. Este imposibil să nu se fi păstrat, într-un „dosar” oarecare, unul sau altul dintre cele două referate ale mele, repet, favorabile. Şi atunci, după al doilea refuz, încă o enormă, neaşteptată pentru mine, concesie: Paul Goma şi-a mutilat pur şi simplu textul. A eliminat cam jumătate şi l-a înlocuit cu amintiri despre părinţi, familie, Basarabia etc. Ceea ce dezechilibra total structura cărţii.

 

Nu a fost însă de ajuns. Şi abia atunci, manuscrisul a fost expediat, în disperare de cauză, în străinătate. Pe bună dreptate, autorul se indignase şi se radicalizase. Când s-a aflat, P. G. a fost chemat şi obligat să dea o telegramă editurii, să se oprească difuzarea versiunii germane. A suportat şi această umilinţă. L-am văzut foarte bine, de la o fereastră de sus de la Uniune (pe atunci pe Şoseaua Kisselef), venind foarte abătut şi trist. Evident, editura germană care investise în această operaţie strict comercială nu mai putea da înapoi. Şi atunci, celebrul Popescu-Dumnezeu a ordonat demontarea standului românesc de la târgul de carte de la Frankfurt. Operaţia a fost filmată şi televizată şi astfel a devenit cunoscută în toată lumea. În acest mod a început – – repet: fără vina autorului -– celebra şi devenită repede pe parcurs trista, foarte trista „”afacere Goma”. Reîntâlnindu-mă cam în aceeaşi perioadă, pe stradă, mi-a spus sarcastic şi loial, în nota sa obişnuită: „”Am o codiţă”.” Sunt filat. Deci… atenţie……

De ce, în ciuda tuturor aspectelor megalomane, evident patologice, şi a unui venin fără egal în pamfletul şi polemica românească, care-mi inspira adesea greaţă, privesc totuşi cu un alt „ochi” exhibiţiile (lamentabile) ale lui P. G.? Fiindcă ştiu bine că îndărătul lor se ascundea o adevărată dramă. Profund umană. Suferea în mod real şi dureros drama izolării şi a boicotului general. A lipsei de solidarizare cu acţiunea sa ideologică şi politică. A dezgustului pentru „viaţa literar㔠(pe care o aveam şi eu), ca şi pentru un popor modelat de istorie să devină mereu „adaptabil”. Eufemism elegant, inventat de Mihai Ralea, pentru slugărnicie şi laşitate, pentru lichelism şi oportunism, pentru lipsa oricărei consistenţe şi conduite civice şi morale ferme. În mijlocul acestui popor, pe care-l dispreţuia (şi nu fără motive), P. G. s-a văzut dintr-odată singur. A fost abandonat şi izolat. Şi cum această desolidarizare evidentă a căzut pe un temperament rebel, egocentric şi megaloman, s-a produs fenomenul inevitabil – – un traseu aproape identic a fost parcurs, în proporţii mult mai reduse, şi de Doina Cornea –- al singularizării narcisiste, agresive şi al autoproclamării ca arbitru şi instanţă morală supremă. Judecător unic, definitiv şi inatacabil al naţiunii române.

Din diferite ecouri directe şi mai ales indirecte, ştiu bine că P. G. m-a insultat nu o dată. Inclusiv în voluminosul său Jurnal, în trei volume, pe care nu l-am citit şi nici nu-l voi citi vreodată. Căci mi-am impus să nu mai parcurg astfel de texte denigratoare, suferind, de altfel, şi de… hipertensiune. De ce m-aş enerva în mod imprudent şi inutil? Doar o singură rectificare aş avea de făcut la una dintre acuzaţiile sale (Scrisori…, p. 305). Că mi-aş fi trădat „menirea”, făcând Cahiers roumains d’’études littéraires. Când, dimpotrivă, tocmai întemeierea unei astfel de reviste, profund liberale şi inconformiste – în condiţiile şi restricţiile de atunci, de circulaţie internaţională, în plin regim totalitar – corespundea pe deplin „menirii” mele strict ideologice. În definitiv, chiar m㠄mândresc” cu o astfel de realizare (unică în epocă).

 

Însă prin „menire” P. G. înţelegea altceva: o pseudovocaţie de luptător politic ce mi-o atribuia, pe care însă n-am avut-o şi nu mi-am revendicat-o niciodată. Dar cât de veninoasă, aberantă era acea acuzaţie, dublată de incriminarea: „nu i se cunoaşte nici un articol în favoarea regimului comunist”. Reţin doar ideea. Sigur c㠄nu i se cunoaşte”. Fiindcă astfel de texte categoric nu există. Oricât ar căuta P. G. în publicaţiile epocii. Lăsa însă întredeschisă această posibilitate: nu le cunoaşte într-adevăr. S-ar putea însă ca ele totuşi să existe. Răutate absolută, gratuită. Ca şi acuzaţia, de zeci de ori repetată, dar vagă şi fără obiect precis, că m-am… „plimbat”. Ei, şi? Câţi scriitori, inclusiv dintre foştii deţinuţi politici, nu s-au „plimbat”? Toţi am fost trădători, informatori, am făcut rău cuiva etc. etc.?

Drama lui adevărată, profundă, iremediabilă, era de ordin „literar”. Dacă detest această psihologie, faptul se explică şi prin exemplul nefericit oferit de P. G. Căci îşi dorea nu numai un enorm succes „politic”, dar mai ales – –şi, cred, în primul rând –- un mare succes literar.

De fapt, un anumit talent literar, pe cât pot să-mi dau seama după o lectură foarte incompletă a cărţilor sale, P. G. avea. Un anumit „geniu al vituperării”, o evidentă forţă a pamfletului nu cred că-i pot fi refuzate. Şi nici o bună ureche a transcrierii dialogului oral. Totuşi, „mare scriitor” şi chiar scriitor şi romancier pursânge P. G. n-a fost. Şi nici nu putea fi, dintr-un motiv foarte simplu: era lipsit de imaginaţie, de fantezie, de capacitatea de a inventa o poveste de la a la z. 

Nu cred să fi depăşit, în cazul său, limitele onestităţii, obiectivităţii şi ale adevărului.”

sursa: Istorii Regasite