Autor 38029 vizualizări


Anul 1769 a fost unul de grație pentru continentul european. Nimeni nu și-ar fi închipuit că, în acel an, în decurs de două luni și jumătate, se vor naște doi viitori adversari pe câmpul de luptă. Acești doi oameni vor schimba major istoria Europei:unul din ei, Napoleon Bonaparte, va declanșa ceea ce se va numi Războaiele Napoleoniene, iar celălalt, Arthur Wellesley, va fi cel care îl va înfrânge definitiv pe Napoleon, în urma bătăliei de la Waterloo.

Mareșal al Marii Britanii, Arthur Wellesley, primul duce de Wellington, a fost un militar și om politic britanic, de origine irlandeză, care a devenit cunoscut odată cu desfășurarea campaniei peninsulare din timpul Războaielor Napoleoniene.

Acesta va fi comandantul armatelor aliate la Waterloo, bătălia decisivă ce va pune capăt Războaielor Napoleoniene. Arthur Wellesley va deveni de două ori prim-ministru al Marii Britanii, din partea partidului Tory și va adopta Legea Emanciparii Romano-Catolicilor în 1829. Va rămâne membru al Camerei Lorzilor și comandantul suprem al armatei britanice până la moartea sa, în 1852.

În copilărie, mama lui îl considera „prost, bâlbâit și bădăran”

Arthur Wellesley s-a născut pe 1 mai 1769 (conform certificatului de botez, mulți istorici preferând această dată), în casa din Upper Merrion Street 24 (numărul 6 în 1769)[1], Dublin, fiind al șaselea copil al primului Earl de Mornington, Garret Wesley, profesor de muzică la Colegiul Trinity din Dublin, membru al micii nobilimi anglo-irlandeze și al Annei Hill, fiica primului viceconte de Dunnagon, Arthur Hill-Trevor. La moartea lui Garret, în 1780, primul fiu al său, Richard, moștenește ambele titluri nobiliare ale tatălui său (Earl de Mornington și Viceconte Wellesley), și decide să schimbe numele familiei în Wellesley, din două motive:ori considera că acest nume are o conotație aristocratică, ori din dorința de a se dezice de pastorul metodist John Wesley[2].

Mama sa, o femeie cu principii puternic înrădăcinate, nu avea o părere foarte bună despre el, considerându-l „prost, bâlbâit și bădăran”[3], și nu credea că se va ridica vreodată la nivelul fratelui său mai mare, Richard, care va fi educat la Oxford, ajungând în cele din urmă Guvernator general al Indiei.

La vârsta de 7 ani, micul Arthur se mută cu familia sa la Londra. Motivul mutării din Irlanda în Anglia a fost acela ca odraslele familiei Wesley să nu vorbească engleza cu accent irlandez, lucru considerat de familie ca fiind un impediment într-o eventuală ascensiune pe scara socială. În capitala britanică, viitorul duce va fi educat într-o școală din cartierul Chelsea, iar după moartea tatălui său, este trimis la Colegiul Eton pentru a-și definitiva studiile. Aici se va dovedi incapabil de a se adapta rigorilor academice, nu va reuși să învețe latina sau greaca veche, și va evita în mod constant activitățile sportive, în special fotbalul.

În 1784, Arthur se retrage de la Eton, și pentru o scurtă perioadă, va avea un profesor particular. Mama sa decide să-l trimită la Bruxelles, în speranța că, „dacă fiul său tot nu a putut stăpâni greaca sau latina, măcar ar putea învața franceza”[4]. Participând la cursurile unei școli locale, va reuși să învețe franceza, vorbind-o cu accent belgian, și își descoperă poate singura moștenire de la tatăl său-interpretatul la vioară.

Intrarea în armată

În curând, tânărul Arthur se va alătura Academiei Militare de la Angers, condusă de M. de Pignerolle, o școală militară departe de prestigiul unor școli precum Sandhurst sau Saint-Cyr. La Angers, tânărul Wellesley a învățat teorii ale fortificațiilor, a luat lecții de scrimă și echitație, și poate cel mai important, și-a perfecționat limba franceză, având în vedere că la acea vreme, limba diplomației era franceza, și nu engleza, iar că în viitor, toți comandanții trupelor aliate vor fi cunoscători de limba franceză. Arthur pleacă de la Angers în 1786, M. de Pignerolle spunând despre el că „acest băiat irlandez este o mare speranță”[5]. Dacă Arthur Wellesley a fost atras de la bun început de viața militară e greu de spus, chiar pare imposibil, dar el a realizat că trebuie să-și găsească un loc de muncă sigur și bine plătit.

În 1787, Arthur Wellesley se alătură Regimentului 73 de infanterie, plătind un comision de aproximativ 400 de lire sterline, în condițiile în care salariul său ar fi fost de cinci șilingi pe zi (un sfert de liră sterlină). Această numire s-a făcut în urma intervenției fratelui său mai mare pe lângă viceregele Irlandei, ducele de Rutland. La scurt timp însă, în octombrie 1787, ducele de Rutland decedează, iar locul său este luat de marchizul de Buckingham, care îl numește ca adjunct pe viitorul duce de Wellington. În ziua de Crăciun a anului 1787, Wellesley intră în Regimentul de infanterie 76, devenind locotenent, iar la scurt timp, în ianuarie 1788 se va transfera în Regimentul 41 de infanterie pentru a evita plecarea în India. În iunie 1789 se va transfera din nou, de această dată în Regimentul 12 de cavalerie.

Arthur Wellesley, Primul Duce de Wellington, portret de Francisco de Goya

După acest moment, Arthur își începe ascensiunea politică, fiind ales în Parlamentul irlandez, unde va ține câteva cuvântări, una din ele fiind o condamnare la adresa Franței revoluționare pentru invadarea Olandei și încarcerarea regelui Ludovic XVI. Viața tânărului ofițer nu se reducea la treburile militare și parlamentare, ci avea și o viață socială, încercând să-și găsească o soție. Astfel, o va curta pe Catherine (Kitty) Pakenham, a doua fiica a lui Edward Pakenham, al doilea baron de Longford și căpitan în Royal Navy. Deși potrivit rangului, cei doi s-ar fi potrivit, părinții femeii au refuzat să accepte o astfel de căsătorie, motivând ca tânărul Wellesley nu are bani și nici perspective foarte îmbucurătoare. Această decepție în dragoste îl va face să abandoneze pasiunea pentru jocurile de noroc și să se concentreze asupra carierei militare.

Cariera militară va evolua constant, prin cumpărarea de grade, ajungând ca în 1793, Arthur Wellesley sa fie maior în Regimentul 33 de infanterie;în același an va deveni locotenent-colonel al aceluiași regiment.

În cadrul campaniei din Flandra (1794-1795), Wellington va participa la primele sale acțiuni militare. Armata britanică nu va avea succese notabile, dar tânărul locotenent-colonel va învăța ceva important, și anume că această campanie l-a învățat ce să facă, și ce nu, „ceea ce este o lecție extrem de valoroasă”[6]. Întors în Irlanda, își va relua scaunul de parlamentar și va încerca să obțina poziția de secretar (ministru) de război în guvernul irlandez. Nu va reuși să obțină această poziție, deși inițial era foarte optimist, dar i se va propune o poziție mult inferioară pe care Arthur o va refuza. Aceste eșecuri îl vor determina pe acesta să accepte plecarea în India, în 1796, fiind promovat la gradul de colonel.

Ajuns în India, la Calcutta, în februarie 1797, tânărul colonel va fi trimis într-o scurtă expediție în Filipine, iar la reîntoarcerea sa, în noiembrie 1797 va afla că fratele său Richard a fost numit guvernator al Indiei. Acest lucru i-a permis să-și exploateze talentele, își va schimba numele în Wellesley și se va pregăti pentru al patrulea război anglo-mysor.

Arthur Wellesley primește comanda unei divizii, iar armata britanic îl va înfrânge pe sultanul statului Mysore, în urma bătăliei de la Seringapatam. În urma acestui succes, va fi numit guvernator al Mysore în 1799 și devine comandant suprem al armatei în campaniile contra Confederației Maratha. Între războiul cu statul Mysore și cel cu confederația Maratha, Wellesley va fi promovat până la rangul de general-maior. În august 1803 izbucnește al doilea război între britanici și Maratha, pe care Wellington îl va tranșa în favoarea țării sale, în urma a trei victorii importante:Assaye, Argaum și Gawilghur, și tot el va fi cel care va negocia pacea.

Wellington vs. Napoleon

În iunie 1804, Arthur cere permisia de a se întoarce în Marea Britanie, pe care o și obține, plecând odată cu fratele său, al cărui mandat de guvernator se termina, în martie 1805. Pentru serviciile aduse coroanei britanice în India, el va fi înnobilat, devenind Cavaler al ordinului de Bath. Pe drumul de întoarcere, Arthur se va opri pentru puțin timp pe insula Sfânta Elena, unde-și va găsi exilul Napoleon Bonaparte.

La revenirea în Anglia, sarcinile militare ale lui Wellesley au fost minore. A comandat o brigadă într-o scurtă expediție în nordul Germaniei, în anul 1805. De asemenea, a cerut-o din nou în căsătorie pe Kitty Pakenham, iar părinții ei au acceptat de această dată, având în vedere poziția viitorului lor ginere. În același timp, cariera sa politică avansa încet, dar sigur:devine membru al Parlamentului din partea partidului Tory și va deveni secretar-șef al Irlandei sub conducerea Ducelui de Richmond.

În mai 1807, aflat în Irlanda, Arthur află de expediția britanică ce se pregătea pentru intervenție în Danemarca, și decide să părăsească toate funcțiile politice pentru a se alătura corpului expediționar, din care primește comanda unei brigade, cu care va lupta în a doua bătălie a Copenhagăi. În luna septembrie este promovat la gradul de general-locotenent, iar în iunie 1808 primește comanda a 9.000 de oameni pentru a ataca coloniile spaniole din America de Sud, dar acțiunea este deturnată spre Portugalia, începând astfel celebra campanie peninsulară a viitorului duce de Wellington.

În 1809, Wellesley are parte de câteva victorii asupra francezilor, la Vimeiro și Roliça, dar o eventuală urmărire a trupelor franceze nu este aprobată de superiorii săi, aceștia preferând să semneze Convenția de la Sintra. După evacuarea Spaniei de către britanici, el a reușit să-i convingă să reînceapă ostilitățile, considerând că Portugalia mai poate fi ținută departe de influența napoleoniană. Aceste acțiuni i-au convins pe britanici, iar Wellesley a fost numit comandant suprem al forțelor britanice din Portugalia.


În aprilie 1809, Wellesley debarcă la Lisabona, preia comanda trupelor și îi alungă pe francezi de pe teritoriul Portugaliei. După acest succes, viitorul duce pătrunde în Spania, dar în ciuda victoriei de la Talavera (27-28 iulie), armata anglo-spaniolă nu va reuși să cucerească Madridul. În următorii doi ani, Wellesley va avea de-a face cu două invazii franceze, de fiecare dată reușind să-i alunge pe francezi din Portugalia.

În 1812, marchizul de Wellington reușește să-i înfrângă pe francezi la Salamanca, deschizându-și astfel drumul spre capitala Spaniei, Madrid. Totuși, nu va reuși să cucerească fortăreața Burgos, în parte datorită lipsei armelor de asediu, iar armata sa se va retrage în Portugalia.

În 1813, Wellington pătrunde din nou în Spania, și înfrânge armata regelui Joseph Bonaparte la Vitoria. Această victorie însă a fost sărbătorită în exces de trupele britanice care s-au îmbătat și le-au permis francezilor să scape, fugind în Pirinei. Referindu-se la starea trupelor sale, Wellington le-a numit „scursurile pământului”[7]. Această victorie a încurajat alianța europeană anti-napoleoniană să intensifice acțiunile pentru eliminarea lui Napoleon. Unele succese inițiale din Pirinei ale mareșalului francez Nicolas Jean-de-Dieu Soult nu l-au împiedicat pe Wellington să cucerească orașele spaniole Pamplona și San Sebastian. Când s-a instalat primăvara, Wellington pătrunde în Franța, și la 10 aprilie 1814 intră în Toulouse, astfel încheiându-se războiul peninsular. Cu patru zile înainte, Napoleon abdicase. Ca urmare a succeselor sale militare și deja având gradul de mareșal, Wellington devine duce și primește un dar din partea națiunii, în valoare de 500.000 lire sterline[8]. În urma abdicării lui Napoleon, noul duce este numit ambasador al Marii Britanii pe lângă curtea regelui francez Ludovic XVIII, iar în februarie 1815 preia portofoliul afacerilor străine la Congresul de la Viena.

La 1 martie, Napoleon Bonaparte debarcă în Franța, și începe perioada „celor 100 de zile”. Ducele de Wellington împreună cu mareșalul prusac Gebhard Leberecht von Blücher îl vor înfrânge pe Napoleon la Waterloo, în data de 18 iunie, ceea ce a pus definitiv capăt Războaielor Napoleoniene. După această bătălie, Wellington ar fi spus:„Sper ca această să fi fost ultima mea bătălie”[9].

Viața politică

În 1818, ducele de Wellington se întoarce acasă, iar un an mai târziu va reintra în politică. Împreună cu Robert Peel, va fi unul din liderii proeminenți ai Partidului Tory în următorul deceniu și jumătate. Wellington va avea dispute politice cu unul din colegii săi de partid, George Canning. Acesta va retrage Marea Britanie din sistemul de alianțe europene[10], lucru pe care Wellington l-a considerat ca fiind greșit, și va încerca să repare imaginea Regatului Unit la Congresul de la Verona din 1822. În aprilie 1827, adversarul său, George Canning, va fi desemnat prim-ministru de către regele George IV, lucru care a provocat demisia în masă a mai multor membri ai guvernului, în frunte desigur, cu Wellington și Peel[11], primul renunțând și la comanda armatei. Însă acest cabinet Canning nu va rezista decât până în august 1827, la moartea prim-ministrului. El va fi urmat de vicecontele Goderich, care, la rândul său, va depune mandatul rapid, în ianuarie 1828. Astfel, regele se vede nevoit să-i ceară ducelui de Wellington formarea unui nou cabinet, la 9 ianuarie 1828.

Ducele de Wellington devine astfel primul prim-ministru de descendență irlandeză. Primul lucru pe care îl va face nou prim-ministru va fi acela de a reunifica Partidul Tory, prin împăcarea cu partizanii lui Canning, conduși de William Huskisson, dar și îndepărtarea „ultra-toriștilor„ care se dovedeau a fi incompatibili cu politica ducelui de moderație. Va reforma Legea Grâului, care interzicea importul de grâu la prețuri mai mici, aceasta fiind chiar mai liberală decât el, sau cei cu interese în domeniul agricol ar fi dorit-o. La scurt timp de la preluarea mandatului, va intra în conflict cu grupul lui Huskinsson, pe marginea reformei parlamentare.

Ducele va deveni un avocat al catolicilor, în încercarea lor de a primi drepturile ce li se cuveneau ca cetățeni ai Marii Britanii. În august 1828, prim-ministrul începe campania pentru promovarea Legii de Emancipare a romano-catolicilor, în parte și datorită alegerii în sudul Irlandei ca parlamentar, a unui catolic – Daniel O’Connell. Va reuși să-l convingă pe Robert Peel, președintele Camerei Comunelor, de nevoia adoptării acestei legi, dar și pe regele George IV. Desigur, au existat contestatari și în interiorul partidului, acei „ultra-toriști”, care au refuzat să accepte legea. Cu toate aceste împotriviri, legea va fi votată în aprilie 1829, marcând astfel cea mai strălucită victorie politică a Ducelui de Wellington.

În perioada 1829-1830, noul lider Whig, Charles Grey, al doilea Earl Grey, va sprijini orice tentativă de reformă parlamentară. Wellington vedea orice fel de reformă parlamentară ca fiind o sinucidere constituțională, având în vedere Revoluția burgheză din Franța, dar și alegerile generale ce au urmat decesului regelui George IV. Cabinetul Wellington, care menținea politica de limitare a reformelor, va pierde votul de încredere al celor două camere pe data de 15 noiembrie 1830, iar a doua zi, Ducele de Wellington își depune mandatul. Următorul prim-ministru va fi Charles Grey.

În mai 1832, Guvernul Whig al lui Grey va supune celor două camere Legea privind reforma parlamentară, dar va eșua de două ori în Camera Lorzilor. În aceste condiții, regele va refuza să creeze noi lorzi pentru ca legea să fie adoptată, și îi propune lui Wellington formarea unui nou cabinet Tory. Acesta va fi incapabil de a forma cabinetul, iar regele William IV îi cere formarea guvernului tot lui Charles Grey. Legea va fi în cele din urmă adoptată, ceea ce va provoca, într-o oarecare măsură, antipatia populației pentru Ducele de Wellington, care s-a opus cu toată tăria adoptării acestei legi. De asemenea, se va declara un adversar înfocat al Legii privind emanciparea evreilor, care, în mod evident nu va fi adoptată. Porecla sa, „Ducele de Fier”, îi va fi atribuită în această perioadă tumultoasă (1830-1832), după ce geamurile casei sale vor fi sparte de mai mulți demonstranți, pe 27 aprilie și 12 octombrie 1831.

În 1834, regele William IV demite guvernul Whig și îi propune Ducelui să preia funcția de prim-ministru. Acesta refuză, considerând că Robert Peel ar fi mai indicat pentru o astfel de poziție, dar, cum acesta era plecat în Italia, Wellington va conduce guvernul timp de câteva săptămâni. Va fi numit totuși ministru de externe (1834-1835) în guvernul Peel și ministru fără portofoliu (1841-1846). O greșeală a Ducelui a fost aceea de a menține comanda armatei, într-un timp în care era nevoie imperioasă de reforme. Totuși, din punct de vedere militar, a mai strălucit încă o dată în 1848, când calmul său în a trata o posibilă mișcare cartistă a fost decisiv pentru evitarea violenței, el organizând forțele armate ce urmau să apere Londra. După 1846, Ducele se va retrage din viața publică, iar Apsley House din Piccadilly va fi frecventată de liderii tuturor partidelor care continuau să-l consulte pe Duce.

Wellington în memoria colectivă a britanicilor:„învingătorul cuceritorului lumii”

Arthur Wellesley, primul duce de Wellington a decedat la 14 septembrie 1852 la Castelul Walmer, reședința sa favorită, în urma unui atac cerebral. A avut parte de funeralii de stat, iar la 14 noiembrie 1852, sicriul său a fost depus în Catedrala Sfântul Paul.

Pentru a-i onora memoria, Regimentul 33 de infanterie în care a servit și Ducele, a primit numele de „Ducele de Wellington” la data de 18 iunie 1853.

Rămas în istorie ca „învingătorul cuceritorului lumii”[12], Arthur Wellesley, primul duce de Wellington, nu a fost doar atât. Deși ironizat de Napoleon[13], el se va dovedi un militar remarcabil, un fin tactician, preocupat în permanență de moralul trupelor sale în orice moment al campaniilor sale. Totuși, nu se va dovedi un politician la fel de abil, având câteva derapaje în viața sa politică, nereușind să stăpânească în totalitate pârghiile vieții politice sau ale partidului său.

Ducele de Wellington a fost și va rămâne o mare personalitate a Angliei, un om respectat pentru faptul că a dat totul pentru patria sa. Exact cum i se cuvine unui erou național.

Bibliografie

1.      Corigan, Gordon, Wellington – A Military Life, Londra, Ed. Hambledon and London, 2001;
2.      Guedalla, Phillip, Wellington, New York, Ed. Harper &Brothers, 1931;
3.      Trevelyan, G. M., Istoria Ilustrată a Angliei, București, Ed. Științifică, 1975;
4.      Benton, William, Benton, Helen, The New Encyclopaedia Britannica, vol. XIX, Chicago, Ed. Encyclopaedia Britannica Inc., 1975;
5.      The Cambridge Modern History, vol. IX, Cambridge, Ed. University Press, 1907;
6.      Thompson, Neville, Wellington after Waterloo, Londra, Ed. Routledge &Kegan Paul, 1986
7.      Longford, Elizabeth, Wellington:the years of the sword, New York, Ed. Harper and Row Publishers, 1969;

 

Note


[1]Phillip Guedalla, Wellington, New York, Ed. Harper &Brothers, 1931;
[2]Corigan, Gordon, Wellington – A Military Life, Londra, Ed. Hambledon and London, 2001, p. 2.
[3]Ibidem, p. 4.
[4]Corigan, Gordon, op. cit., p. 5.
[5]Ibidem, p. 6.
[6]Corigan, Gordon, op. cit., p. 32.
[7]Benton, William, Benton, Helen, The New Encyclopaedia Britannica, vol. 19, Chicago, Ed. Encyclopaedia Britannica Inc., 1975, p. 756.
[8]Ibidem
[9]Ibidem
[10]Trevelyan, G. M., Istoria Ilustrată a Angliei, București, Ed. Științifică, 1975, p. 711
[11]G. M. Trevelyan, op. cit., p. 712
[12]Benton, William, Benton, Helen, The New Encyclopaedia Britannica, vol. 19, Chicago, Ed. Encyclopaedia Britannica Inc., 1975, p. 755;
[13]Corigan, Gordon, op. cit., p. 297;