Nero – sub imperiul fricii
Artist capricios şi cabotin, cu imaginaţie aprinsă şi sensibilitate stranie, Nero este, deopotrivă, şi un poltron. De altfel, aceasta este o trăsătură esenţială a caracterului său. Toată viaţa, acest stăpân al Romei a fost chinuit, măcinat de frică.
O frică moştenită de la tatăl său şi de la un anturaj care se temea clipă de clipă de arbitrariul imprevizibil şi ucigător al absolutismului de atunci. Această frică îşi trage seva din prima copilărie;ea va înăbuşi încetul cu încetul înclinarea spre milă, manifestată la începutul domniei, sporindu-i făţărnicia şi îndemnându-l să lovească fără cel mai mic scrupul. În 55, izbucneşte scandalul falsului complot al Agrippinei — o „conjuraţie de teatru”, va spune împărăteasa. În faţa acuzaţiilor care i se aduc mamei sale, Nero e cuprins de spaimă;va petrece o noapte de teroare şi abia în zori i se va domoli frica.
Văzând pretutindeni numai duşmani şi primejdii, Nero se izolează şi îşi întăreşte straja. Atunci când descoperă conjuraţia lui Piso, e cuprins de tremur, în ciuda prezenţei gărzii, pe care o mărise. Această permanentă frică nu se limitează de altfel doar la intrigile politice, reale sau imaginare. Astfel, cu prilejul participării la un concurs artistic, temându-se de verdictul juriului şi de rivalitatea celorlalţi concurenţi, încearcă să le câştige bunăvoinţa, ba chiar să-i corupă, deşi locul întâi îi fusese dinainte asigurat. Cumplit de superstiţios, trăieşte tot timpul cu spaima de supranatural.
O altă faţetă a acestei laşităţi este, desigur, egocentrismul furibund al personajului. Discursul pe care-l pronunţă cu prilejul eliberării Greciei atestă o megalomanie ieşită din comun, ca, de altfel, toate exhibiţiile sale de histrion. Câteva cetăţi din Orient capătă peste noapte numele lui, cum e cazul oraşului Artaxata, care devine Neroneia. Şi calendarul se „neronizează”:în Egipt, de exemplu, una din lunile anului va purta numele de Neroneios Sebastos;chiar şi la Roma, în urma descoperirii conjuraţiei lui Piso, se face rebotezarea lunii aprilie:neroneus. O mică precizare totuşi:în Orient, în special, exista obiceiul ca oraşele — sau lunile anului — să capete numele suveranilor ţării respective.
Cât despre liberalităţile şi dărnicia lui Nero, cel mai adesea ele ţineau mai degrabă de o veritabilă nebunie a grandorii decât de simpla generozitate. Şi, aşa cum remarcă Suetoniu, dacă unele cheltuieli de utilitate publică sunt realmente profitabile pentru, romani, altele n-au urmărit decât să glorifice imaginea principelui.
Trebuie oare să tragem concluzia că Nero a înnebunit înainte de moarte? Nu credem acest lucru. Prins, e adevărat, într-un mecanism infernal, el nu a fost totuşi complet rupt de realitate:astfel, începând din 55— 56 e.n., personalitatea lui Nero nu mai suferă modificări spectaculoase. În schimb, vor evolua ideile sale, ca şi practica politică. Şi dacă, în 68, începe să-şi piardă capul şi să se arate mai şovăitor ca de obicei, e pentru că îşi vede toate iluziile năruindu-se. Sperase că va seduce opinia publică prin performanţele sale artistice în Grecia;crezuse că reforma moravurilor şi mentalităţilor era înfăptuită, şi iată-l în faţa revoltei:Nero a devenit prizonierul propriilor sale iluzii. Dar oricât de mult am aprofunda radioscopia acestui suflet chinuit de rău, rămâne ceva imposibil de elucidat prin analiză, rămâne un oarecare mister.
Eugen Cizek, Secvenţă romană, Ed. Politică, Bucureşti, 1986
sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/07/01/nero-sub-imperiul-fricii/
