Mitul lui Hitler

Autor 30413 vizualizări


Pentru aproape un deceniu după 1933, Hitler s-a bucurat de o remarcabilă popularitate în rândul majorității germanilor. Oricât de dramatică și spectaculoasă a fost cariera sa politică, a te concentra doar pe personalitatea lui Hitler – bizară în unele aspecte, în altele chiar mediocră și neplăcută – nu este deloc suficient pentru a explica atracția pe care a exercitat-o în ochii populației. În plus, nici impactul extraordinar pe care l-a avut asupra germanilor în acei ani nu poate fi explicat în mod satisfăcător văzând în viziunea despre lume a lui Hitler o simplă imagine în oglindă a mentalității colective din Germania anilor '30.

În schimb, e necesară nu o analiză a personalității lui Hitler, ci a imaginii sale populare – cum își vedeau germanii liderul. ”Mitul Hitler” a fost un fenomen cu două fețe: pe de-o parte, a fost o creație extraordinară a propagandei; în al doilea rând, a fost și o reflecție a unui sistem de valori și structuri socio-politice deja existente ce au permis impunerea unui presupus Erou în poziția de lider.

Imaginea liderului-erou avea deja un anumit grad popularitate în rândul cercurilor populiste și naționaliste ale dreptei germane la sfârșitul secolului al XIX-lea. Includerea acestor cercuri în cultura politică a Dreptei în Germania imperială a fost facilitată de trei factori: problemele socio-politice ce au însoțit tranziția la statul-națiune, guvern constituțional și la societatea industrială; fragmentarea sistemului politic (reflectând adânci fisuri sociale); și, nu în ultimul rând, răspândirea unei ideologii imperialiste și șoviniste care pretindea o poziție mai bună pe plan internațional pentru Germania.

Dezamăgirea crescândă față de dreapta populistă și de regimul lui Wilhelm al II-lea a contribuit la promovarea noțiunii de ”Kaiser al poporului”, un lider care – având puterea și vitalitatea necesară – putea distruge inamicii interni ai Germaniei și, pe seama ”popoarelor inferioare”, putea da națiunii măreția meritată, imperiul necesar unui popor care nu avea suficient spațiu.

Glorificarea extremă a valorilor militare înainte și, în special, după Primul Război Mondial, trauma suferită de Dreapta germană după înfrângere, revoluția și victoria social-democrației au promovat încă și mai mult imaginea liderului-erou în anii '20. După abdicarea Kaiserului și prăbușirea vechiului sistem politic, conducerea ideală era văzută ca fiind simbolizată de un om din popor ale cărui calități să reflecte lupta, conflictul și valorile tranșeelor. Dur, nemilos, ferm, nedispus la compromisuri și radical, acest lider avea să distrugă vechile privilegii și societatea de clasă pentru a aduce un nou început, unind poporul într-o ”comunitate națională” pură din punct de vedere etnic și armonioasă din punct de vedere social. Extrema fragmentare a politicii republicii de la Weimar s-a folosit de aceste viziuni pentru a-și apropia forțele de dreapta. Spre începutul anilor '30, percepția eșecului total al democrației de tip Weimar și criza morală a întregului sistem politic a permis ca noțiunea Liderului Ideal să câștige din ce în ce mai mult teren. Și în acel moment, un anumit personaj s-a făcut remarcat; acceptat de un număr din ce în ce mai mare de germani, liderul naziștilor susținea că doar el putea reda Germaniei măreția.

În interiorul partidului nazist, începutul cultului personalității din jurul lui Hitler datează încă din 1922-1923, când unii membri ai partidului încep să-l compare cu Napoleon sau îl numesc Mussolini al Germaniei. Desigur, Hitler și-a impus autoritatea treptat, fiind nevoit să elimine pe parcurs  - și nu în mod foarte radical – anumite facțiuni ale opoziției. Și deși în anii dinaintea Puciului, propria sa idee despre conducerea politică era marcată de conceptul de eroism, abia în timpul petrecut în închisoare el avea să ajungă să creadă că este liderul predestinat al Germaniei. În timpul anilor când partidul nazist era doar un actor minor - și destul de problematic – pe scena politică germană, ”mitul lui Hitler” se construia pas cu pas în cadrul partidului, ca un fel de dispozitiv pentru a întâri coeziunea internă. Astfel, salutul obligatoriu de tip fasicst, acel ”Heil Hitler”, introuds în 1926, trebuia să fie un semn extern al legăturii puternice cu Liderul.

Înainte de 1930, cultul Fuhrerului cucerise doar câteva mii de oameni. Dar odată cu succesul electoral al naziștilor din 1930, acest cult a încetat a fi limitat doar la rândurile partidului. Exista potențial pentru extinderea sa masivă, din moment ce din ce în ce mai mulți germani începeau să vadă în nazism – ideologie simbolizată în cele din urmă de Hitler – singura speranță de ieșire din criză. Cei care s-au înscris apoi în partid au căzut victime acestui ”mit al lui Hitler”. Nu era ceva neobișnuit pentru ca noii membri de partid să scrie că, după ce l-au auzit pe Hitler vorbind pentru prima oară, trebuiau fie să lupte și să câștige alături de el, fie să moară pentru el. Chiar și în rândurile acelor germani care nu erau aât de entuziasmați cu privire la personalitatea lui Hitler, se contura ideea că acesta nu e doar un alt politician, ci un lider de partid extaordinar, față de care nu poți fi neutru. Oamenii fie îl urau, fie i se dedicau cu toată inima, dar nu puteau să-l ignore.

Pentru cei treisprezece milioane de germani care au votat cu partidul nazist în 1932, Hitler simboliza diverși factori ai ideologiei naziste. În portretizarea sa publică, el era un om din popor, originile sale umile subliniind respingerea privilegilor și vechea ordine aristocratică în favoarea unei noi societăți puternice construite pe eforturi, merite și reușite. El simboliza triumful virtuților germanice – curaj, masculinitate, integritate, loialitate față de o cauză, fiind astfel în opoziție cu decadența, corupția și slăbiciunea societății republicii de la Weimar. Și, înainte de toate, el reprezenta ”Lupta”: lupta ”omului mic” împotriva societății, lupta împotriva inamicilor interni și externi ai Germaniei.

Totuși, nici jumătate din germani n-au votat cu NSDAP la alegerile din martie 1933, organizate la cinci săptămâni după ce acesta a fost numit Cancelar într-o atmosferă de euforie națională combinată cu represiunea de tip terorist a stângii. Majoritatea germanilor a rămas fie ostilă, fie încă nu foarte convinsă de noul ”Cancelar al poporului”, așa cum îl prezenta partidul. În rândurile socialiștilor persecutați și a comuniștilor, ura față de Hitler și tot ce reprezenta acesta (în multe privințe, previziunile acestora s-au dovedit a fi corecte) era implacabilă. În rândurile catolicilor existau multe suspiciuni din cauza tendințele anticatolice ale nazismului, dar exista și tendința de a face diferența între Hitler, liderul providențial, și elementele ”periculoase” din cadrul partidului. Cercurile burgheze continuau să vadă în Hitler un demagog vulgar, liderul unui partid cu idei nebune și periculoase, dar un om care, în ciuda tuturor defectelor, putea fi, la un momnt dat, folositor. La începutul lui 1933, atitudinile germanilor față de Hitler variau considerabil, dar erau, în mare parte, negative.

Cel puțin trei factori trebuie luați în considerare pentru a explica cum Fuhrerul a putut, într-un timp surprinzător de scurt, să-și atragă majoritatea populației Germaniei. Foarte important a fost sentimentul, foarte răspândit, că sistemul politic de la Weimar era sortit eșecului. În aceste condiții, imaginea unui lider relativ tănâr, dinamic și energic, care oferă o schimbare radicală de direcție putea fi atractivă. Mulți dintre cei care păstrau încă anumite îndoieli au fost gata să-i ofere lui Hitler o șansă. Și în comparație cu incompetența foștilor Cancelari, activitatea energică a guvernului din primele luni a impresionat pe mulți.

În al doilea rând, Hitler a fost, la început, subestimat. De aceea, modul aparent eficient în care reorganizat situația politică internă i-a atras foarte multe laude. În al treilea rând, Hitler simboliza o ideologie care-i atrăgea pe cei mai mulți dintre germanii care nu-l votaseră în martie 1933 (cu excepția celor de stânga). Principalele elemente ale acestei ideologii erau antimarxismul și ideea necesității unei ofensive contra stângii; ostilitatea față de sistemul democratic ce eșuase în Germania și credința că o conducere puternică și autoritară era necesară pentru ca țara să-și revină; și, nu în ultimul rând, sentimentul – chiar și în rândurile anumitor facțiuni de stânga – că Germania fusese neîndreptățită la Versaille și că era amenințată de inamici din toate părțile. Aceste idei, deja existente în sânul societății germane la momentul apariției lui Hitler, au făcut ca populația să-și ofere sprijinul unui lider ce părea a se dedica cu trup și suflet Germaniei.

Până în 1933, propaganda nazistă reușise să facă din ”autoritatea carismatică” premiza organizatorică a Partidului și să-l prezinte pe Hitler ca pe un altfel de lider, ”Acel lider” pe care Națiunea îl aștepta. Propaganda mai trebuia să facă în așa fel încât acei germani care încă nu-l sprijiniseră pe Hitler în martie 1933 să înceapă să vadă în Hitler un lider național.

Având în vedere că propaganda nazistă a monopolizat întreaga presă germană după 1933 și că cei care nu-l apreciau pe Hitler fuseseră fie încarcerați, fie reduși la tăcere prin represiune, scena era pregătită pentru lansarea pe scară largă a cultului dedicat Fuhrerului, reprezentat ca un lider național aproape zeificat. Mulți germani trebuie să fi văzut această omniprezență a lui Hitler ca fiind exagerată, dar mare parte dintre ei au ajuns să accepte faptul că Hitler nu era un lider de guvern comun. În plus, nu i se puteau nega succesele: ”ordinea” fusese restaurată, rata șomajului scădea rapid, economia își revenea, iar Germania se afirma din nou pe scena internațională.

În 1935, Hitler era prezentat în presa nazistă – practic singura presă existentă în Germania – ca ”simbolul Națiunii” care, ca un simplu muncitor, luptase pentru a reda Germaniei libertatea socială și națională. Propaganda susținea că Națiunea își regăsise identitatea în persoana lui Hitler. În plus, Goebbels a folosit pentru propagandă, pe lângă reușitele pe plan politic, și calitățile personale ale Fuhrerului: simplitatea și modestia, eforturile depuse pentru poporul german, severitatea. La asta se adăuga imaginea omului singur și trist care a sacrificat totul, inclusiv fericirea personală și viața privată, pentru poporul său. Acest catalog extraordinar de virtuți personale – ce făcea din Hitler aproape de o perfecțiune inumană – era adăugat imaginii geniului politic.

Deși e dificil de făcut o evaluare precisă, sursele cu privire la modul în care imaginea lui Hitler era receptată la nivelul populației susțin ceea ce spunea Goebbels în 1941, anume că cea mai importantă reușită a propagadei sale a fost crearea ”mitului lui Hitler”. Totuși, acest succes s-a datorat și faptului că drumul fusese deja pavat de promovarea constantă, timp de decenii, a unor valori imperialist-șoviniste de către o presă naționalistă, de școli, armată și diverse cluburi și asociații ”patriotice”. Totuși, nu toți germanii au fost afectați. Subcultura socialistă a rămas relativ imună. Cei crescuți în tradiția socialistă și comunistă nu s-au lăsat păcăliți de ”mitul lui Hitler”. Și catolicii au rezistat, respingând elementele extreme ale cultului. Popularitatea lui Hitler nu era absolută, iar cultul său avea un impact diferit în funcție de segmentele populației.

Componentele mitului

Analiza surselor cu privire la opinia publică în Germania lui Hitler sugerează existența câtorva  elemente de bază ale ”mitului lui Hitler”. În primul rând, el era văzut ca întruchiparea ”legii și ordinii”, reprezentantul ”justiției populare”, vocea ”sentimentului sănătos al poporului”. În ciuda metodelor brutale cu care Hitler i-a eliminat pe cei de stânga și pe cei din propriul partid, popularitatea sa a crescut foarte mult. El a fost perceput ca liderul care luptă pentru eradicarea corupției și imoralității din societate. În al doilea rând, Hitler reprezenta, în ochii germanilor, interesul național, căci punea națiunea pe primul plan, dincolo de orice interese personale.

O a treia componentă importantă a ”mitului Hitler” a fost imaginea sa de arhitect al miracolului economic german din anii '30. În anii de după război, Hitler era încă apreciat pentru faptul că revigorase economia germană, scăzuse rata șomajului și construise autostrăzi. Desigur, în 1939 era greu să negi că economia țării nu crescuse semnificativ din anii crizei. Totuși, acest ”miracol economic” nu era resimțit de toate segmentele populației. Clasa muncitoare era cel mai puțim impresionată de imaginea lui Hitler ca și creator al noii prosperități germane. Standardele de viață ale muncitorilor nu s-au schimbat după depășirea Marii Crize și aceștia nu aveau niciun motiv să-i fie recunoscători lui Hitler. Prin represiune și intimidare, salarii mici și program de muncă mai lung, miracolul economic a fost realizat pe seama muncitorilor.

Apoi, în privința poziției guvernului față de anumite instituții și tradiții, Hitler era văzut ca fiind mai degrabă ”moderat”, în opoziție cu elementele radicale din partid. Spre exemplu, atunci când unii membri ai partidului au venit cu propuneri ostile la adresa bisericii (fie ea protestantă sau catolică), Hitler s-a prezentat ca moderat, apărător al tradițiilor. Poate părea ciudat, dar mulți îl vedeau pe Fuhrer ca fiind un om foarte religios și erau convinși de sinceritatea sa.

Angajamentul fanatic față de acțiunile nemiloase împotriva ”inamicilor poporului” a fost o cincea componentă importantă a imaginii lui Hitler. Cu toate acestea, el era văzut ca exponent al acțiunilor legale și raționale împotriva acestora, nu ca susținător al violențelor publice conduse de ”elementele rele” din partid. Spre exemplu, în prmii ani ai carierei sale, antisemitismul a fost o componentă importantă a majorității discursurilor sale și a imaginii sale de ansamblu. Dar în perioada succesului electoral al partidului, componenta antisemită nu s-a mai regăsit atât de mult în discursurile lui Hitler și nu a fost folosită atât de mult pentru atragerea voturilor.

Din punct de vedere al afacerilor externe, Hitler era văzut ca un apărător al drepturilor juste ale națiunii germane privind teritoriile ce-i fuseseră furate la Versailles. În pofida fricii colective de un nou război, Hitler era văzut de mulți ca fiind ”un om al păcii”, care ar face orice pentru rezolvarea problemelor pe cale pașnică, un apărător al drepturilor Germaniei, nu ca un lider rasist și imperialist care provoacă alte țări la război. Succesele lui Hitler privind desfacerea ordinii stabilite în 1919, obținute fără vărsare de sânge, i-au câștigat sprijinul multor germani și un prestigiu imens.

Și, în cele din urmă, după începutul războiului, s-a conturat imaginea lui Hitler ca strateg militar de geniu, arhitecul unor victorii de tip Blitzkrieg incredibile ce au culminat cu înfrângerea Franței în doar patru săptămâni. Cu timpul însă, aceată imagine s-a deteriorat. Seria uimitoare de victorii din 1939-1940 s-a transformat treptat în dezastre, iar popularitatea lui Hitler a început, în cele din urmă, să scadă. Declinul acesteia s-a accelerat în mod decisiv după catastrofa de la Stalingrad, dezastru pentru care Hitler a fost considerat personal responsabil. Spre sfârșitul războiului, ”mitul lui Hitler” începuse să se prăbușească. În fața dezastrelor de pe front, a pierderilor umane, a mizeriei și sacrificilor îndurate de germani, succesele de la început au început să fie privite într-o nouă lumină. Germanii au început să-l învinovățească pe Hitler pentru politica ce i–a dus la război.

Cultul Fuhrerului a influențat și relațiile lui Hitler cu liderii naziști și cu elita tradițională. În mod inevitabil, acest cult a făcut ca Hitler să fie înconjurat de numeroși lingușitori ce nu-și permiteau să pună la îndoială deciziile Liderului;nu era loc pentru dezbatere și critică. Astfel, Hitler s-a detașat treptat de realitate;nici el n-a putut rămâne imun la cultul extraordinar creat în jurul său. Judecata i-a fost afectată de credința în propria infailibilitate, ceea ce a dus la comiterea unor greșeli ce s-au dovedt a fi fatale.

 

 

 

 


Ian Kershaw, The Hitler Myth, în „History Today”, vol. 35, nr. 11, 1985

""