Mitul familiei Borgia

Autor 43927 vizualizări


Italia renascentistă a fost dominată de familii bogate și puternice, ale căror reputații au fost influențate de nenumăratele fapte teribile pe care le-au comis. În Florența, familia Medici a cumpărat, mituit și șantajat oameni în stânga și în dreapta pentru a ajunge la putere;la Rimini, familia Malatesta pendula între o megalomanie autodistrugătoare și o brutalitate aproape patologică;la Milano, familia Sforza era la fel de cunoscută pentru înclinațiile sexuale cât pentru cruzimea politică. Însă în toată Italia, niciun nume nu trezea reacții mai puternice decât cel al familiei Borgia.

Astăzi, ne este imposibil să ne imaginăm o familie cu o reputație mai proastă cauzată de păcate și imoralitate, și cu greu s-ar găsi un membru al acestei familii care să nu fi căzut în capcanele puterii. Primul dintre membrii importanți ai familiei Borgia, Alfons de Borja (1378-1458), cunoscut mai degrabă drept Papa Calixt al III-lea, a fost descris de apropiații săi drept „scandalul epocii”, din cauza corupției ce i-a caracterizat anii la putere. Nepotul său, Rodrigo, care avea să devină și el papă sub numele de Alexandru al VI-lea, a avut o reputație chiar și mai proastă. Acuzat că și-a cumpărat alegerea ca pontif, Rodrigo Borgia avea să devină centrul unor zvonuri atât de dure încât diplomatul venețian Girolamo Priuli a ajuns să creadă că acesta „și-a dat sufletul și trupul diavolului”. Iar Johann Burchard, ca maestru de ceremonii al lui Alexandru VI, scria că:

Nu a rămas vreo crimă sau vreun act rușinos care să nu fie comis în public la Roma și în casa Pontifului. Cine n-ar fi oripilat de monstruoasele acte de desfrâu comise în mod deschis la el în casă, fără respect pentru Dumnezeu sau om? Violurile și actele de incest sunt nenumărate... și o mulțime de curtezane frecventează Palatul Sf. Petru, iar proxeneți și bordeluri se găsesc peste tot!

Încă și mai proastă a fost însă reputația copiilor lui Alexandru, iar comentariul lui Burchard, potrivit căruia aceștia erau „complet depravați” abia dacă reușește să descrie crimele cu care au fost asociați. Lucrezia (1480-1519), despre care s-a spus că s-ar fi culcat cu tatăl ei, era văzută drept o femeie ușoară, o ucigașă și o vrăjitoare. Iar despre Cesare (1475/6-1507) – cel mai chipeș, elegant și demn de dispreț dintre toți membrii familiei Borgia – s-a spus că și-ar fi ucis propriul frate într-o criză de gelozie, că s-ar fi culcat cu sora sa și că a început o campanie violentă de masacre și cuceriri cu scopul de a-și forma un regat din statele mici din Nordul Italiei.  

Confruntați cu un asemenea portret de familie, pare greu de crezut că familia Borgia ar fi putut fi mai înfiorătoare de atât. Dar tocmai pentru că imaginea ce reiese din relatările contemporane e atât de dură, ne este la fel de greu să nu ne întrebăm dacă o asemenea reputație teribilă a fost întru totul justificată. A fost familia Borgia atât de rea?!

Astăzi, istoricilor le e greu să stabilească precis tot ce s-a întâmplat în spatele scenei politice în Roma renascentistă. Analizând documentele de epocă, e dificil să separi faptele reale de zvonurile și bârfele atotprezente. În ciuda acestui fapt, există dovezi suficiente care arată ca familia Borgia nu a fost atât de cumplită precum pare la prima vedere.

Adevărul despre familia Borgia

Pe de o parte, membrii familiei Borgia nu au fost, cu siguranță, personajele demonice pe care le prezintă sursele contemporane. Dincolo de relatările „colorate” oferite de observatori precum Burchard, Priuli, Machiavelli și Guicciardini, e clar că cel puțin o parte a reputației familiie era nemeritată. Acuzația de incest, spre exemplu, pare a fi complet lipsită de dovezi, precum și sugestia că Lucrezia ar fi otrăvit pe cineva. Deși a fost căsătorită de trei ori (pentru motive politice), ea a fost, după toate mărturiile, o femeie foarte cultivată și inteligentă, admirată de contemporanii săi.

La fel de lipsită de dovezi e și ideea că Cesare și-ar fi ucis fratele. Acesta nu ar fi avut nimic de câștigat de pe urma morții lui Juan Borgia, și – având în vedere că Cesare a fost obligat să renunțe la funcția de cardinal pentru a-și asuma îndatoririle seculare ale fratelui său – se poate argumenta că poziția familiei a fost chiar slăbită de pe urma incidentului. E mai plauzibil ca Juan să fi fost ucis din cauza unei aventuri amoroase terminate prost sau chiar la ordinul cardinalului Ascanio Sforza, un inamic declarat al familiei Borgia. Și mai puțin credibile sunt relatările despre presupusele petreceri ale familiei și orgiile organizate chiar în Palatul Apostolic.

Pe de altă parte, crimele de care familia Borgia se face într-adevăr vinovată nu erau ieșite din comun. Analizând dovezile, reiese clar că familia Borgia nu era cu nimic diferită de celelalte familii renascentiste care concurau permament pentru funcția papală.

Toți erau, spre exemplu, vinovați de nepotism și simonie. Și, deși sumele implicate au fost cu siguranță exagerate de cronicarii contemporani, știm sigur că atât Calixt al III-lea și Alexandru al VI-lea și-au cumpărat drumul către Pontificat și că și-au folosit puterea pentru a-și avansa familia în poziții cât mai puternice. Astfel, Alexandru al VI-lea și-a adus zece rude în colegiul cardinalilor, iar altora le-a acordat nenumărate fiefuri în Statele Papale. Dar aceste abuzuri ecleziastice nu erau în niciun caz ieșite din comun, ele având loc la oricare nou pontficat tocmai pentru că papalitatea putea fi folosită ca mijloc de îmbogățire a familiilor implicate.

Cât despre simonie, aceasta era ceva comun în epocă. Spre exemplu, în 1410, Baldassare Cossa a împrumutat 10.000 de florini de la familia Medici pentru a obține, prin mituire, numirea ca Anti-Papă, iar la conclavul din 1458, cardinalul Guillaume d’Estoutevillea promis să distribuie tot felul de beneficii tuturor celor care îi acordau votul lor.

Nepotismul era, de asemenea, foarte răspândit. La începutul secolului XV, Papa Martin al V-lea a acordat pământuri vaste rudelor sale din Napoli, iar câteva decenii mai târziu, nepotismul ajunsese la un asemenea nivel încât Machiavelli l-a atacat pe Sixtus al IV-lea pentru că acesta își ridicase șase rude la rangul de cardinali. Mai târziu, Iulius II a obținut ducatul de Urbino pentru nepotul său;Clement al VII-lea și-a făcut fiul bastard Duce de Florența, iar Paul al III-lea i-a acordat fiului său bastard Ducatul de Parma.

Fără îndoială, Alexandru al VI-lea a fost un papă cu multe aventuri „nepotrivite”. A recunoscut că a avut mulți copii cu amanta sa, Vannozza dei Cattanei, iar apoi s-a bucurat de afecțiunea legendarei Giulia Farnese, cunoscută ca una din cele mai frumoase femei din epocă. Dar nici la capitolul acesta Rodrigo Borgia nu se diferențiază de predecesorii sau succesorii săi. Era un fapt cunoscut de toată lumea că papii și cardinalii aveau, aproape fără excepție, amante. Iulius al II-lea a avut, de asemenea, numeroși copii pe care nu i-a ascuns, iar cardinalul Jean de Jouffroy era un client fidel al bordelurilor. Aventurile homosexuale nu erau nici ele ieșite din comun în Roma papală, atât în rândurile Pontifilor, cât și în rândurile Cardinalilor.

Nici reputația de megalomanie a lui Cesare nu e la fel de impresionantă atunci când e analizată în contextul epocii. Cesare Borgia a fost, fără îndoială, un om foarte ambițios care a folosit cele mai josnice tactici pentru a obține ceea ce-și dorea. După ce a scăpat de funcția de Cardinal, a luptat trei ani în Romagna și Le Marche pentru a-și construi un fief personal foarte vast, iar în acea perioadă, a ordonat asasinarea a foarte multe persoane, atât laici cât și preoți. Dintr-un anumit punct de vedere, ambiția lui Cesare era de înțeles. Era ceva normal ca rudele papilor să urmărească achiziția și cucerirea de noi teritorii. Deși unele familii pontificale, precum familia Colonna, dețineau deja multe pământuri, cele mai multe – precum familia Piccolomini sau della Rovere – au început ascensiunea politică din poziții inferioare, de familii nobiliare minore. Familia Borgia, spre exemplu, nu avea deloc pământuri și era și de origine străină. De aceea, rudele lor au fost încurajate să cucerească suficiente teritorii, astfel încât să ajungă la nivelul marilor familii nobiliare din Italia. Asta însemna război, iar într-o epocă în care războiul se purta prin intermediul mercenarilor, asta presupunea războaie foarte brutale. 

Familia Borgia, mai rea decât toate-de ce?

Astfel, dacă acceptăm ideea că reputația familiei Borgia a fost exagerată, trebuie să ne întrebăm de ce tocmai această familie a ajuns să fie cunoscută drept cea mai cumplită din epoca Renașterii. Putem identifica trei motive principale pentru care contemporanii lor i-au atacat atât de dur.

Mai întâi, familia Borgia era de origine spaniolă și, ca atare, a căzut victima schimbării percepției despre spanioli. Dacă, la început, imaginea italienilor despre vecinii lor mediteraneeni era una pozitivă, după implicarea Spaniei și a regatului aragonez de Napoli în afacerile interne din Nordul italiei (secolele XV-XVI), în jurul spaniolilor s-a construit o legendă negativă și o propagandă violentă prin care spaniolii erau asociați cu brutalitatea, represiunea și cruzimea.

Un al doilea motiv ar fi că familia Borgia a fost percepută drept outsider. În ciuda mesajului universal promovat de Biserica Catolică, papalitatea era considerată, cel puțin în perioada Renașterii, o instituție italiană, deoarece controlul Statelor Papale acorda Suveranului Pontif o putere foarte mare în peninsulă. Astfel, papalitatea era dominată de italieni, în beneficiul statelor italiene. În acest context, apariția familiei Borgia a fost o anomalie. Nu numai că ei nu erau italieni, dar Calixt III și Alexandru VI s-au folosit de funcția lor pentru a-și îmbogăți familiile în detrimentulfamiliilor autohtone. Au deposedat de pământuri familii italiene;au apelat la puteri străine pentru a obține ceea ce doreau și au reușit să distrugă balanța puterii în peninsula italiană.

În fine, un al treilea motiv – poate și cel mai important dintre toate – este că familia Borgia nu a avut, totuși, atât de mult succes. Deși nu era ceva neobișnuit ca familiile italiene să obțină succes de pe urma favorurilor papale, cele mai multe dintre ele au fost suficient de chibzuite cât să-și limiteze ambițiile și să-și consolideze câștigurile gradual. În alte cuvinte, familiile italiene – precum Piccolomini, della Rovere sau Farnese – au urcat pe scara socială și politică încet, dar eficient, și au devenit – în timp – jucători importanți pe scena politică italiană. Însă familia Borgia a procedat diferit:s-a mișcat prea repede și s-a bazat prea mult pe autoritatea papală și favoruri străine. În plus, ei nu au fost dispuși să respecte ierarhia de putere existentă deja în Italia. Astfel, puterea pe care și-a construit-o nu a fost una stabilă pe termen lung. Imediat după moartea lui Alexandru VI, regatul lui Cesare s-a destrămat, iar el a fost trădat de Iulius II. Pentru că nu mai avea ce să facă, Cesare Borgia a fost obligat să se întoarcă în Spania. Iar în condițiile în care familia a decăzut foarte repede, toți foștii apropiați s-au repezit să se lepede de ei și să-i critice în fel și chip.

Așadar, chiar dacă familia Borgia nu a fost chiar atât de rea precum apare ea în relatările contemporanilor, fondul pe care a luat naștere această reputație infamă ne oferă o istorie chiar și mai interesantă. Pe de o parte, avem povestea unei obscure familii spaniole hotărâte să-și caute norocul într-o țară străină, unde a reușit – temporar măcar – să se impună în fața unor italieni foarte abili în politică. Pe de alte parte, esste o povestea unui eșec răsunător, a unei înfrângeri dramatice și a asalturilor din partea unor inamici care urau outsiderii, în special pe spanioli.

 

 

 


Alexander Lee, Were the Borgias really so bad?, în „History Today”, 1 octombrie 2013

 

 

 

 

   

""