Autor 4040 vizualizări


Data venirii pe lume a lui Mihail Moruzov este încă disputată de istorici1. La primăria din Tulcea se află un act de naștere, conform căruia Mihail Morozoff s-a născut la 16 septembrie 1887, ca fiu al preotului Nicolae Morozoff, 45 ani, și al Mariei, născută Ilie, 42 ani2. Există apoi un certificat de deces (datat 8 octombrie 1970!) eliberat Aurorei-Florina Moruzov, fiica numitului, care „atestă” același an al nașterii3. Dar ambele documente au la bază o reconstituire, căci părți din arhivele Tulcei au luat drumul Rusiei în anul 1917, de unde nu s-au mai întors.

Personal, ca autor al rândurilor de față, susțin că Mihail Moruzov s-a născut la... 8 noiembrie 1890, chiar în ziua prăznuirii Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. Ca dovadă, am identificat două procese-verbale - încheiate la 8 septembrie 1940 în arestul Poliției Sociale din București, în prezența lui Mihail Moruzov - care consemnează faptul că „infractorul Mihail Moruzov” a completat și semnat următoarea Fișă de arest:

„Ocupația: funcționar; Vârsta: 50 ani; Anul nașterii: 8 noiembrie 1890; Locul nașterii: Tulcea, județul Tulcea; Domiciliul actual: București, Str. Toma Stelian nr. 2; Naționalitatea: română; Cetățenia: română; Religia: creștin ortodox; Tata: Nicolae; Mama: Maria; Studii: bacalaureat și (indescifrabil); Limbi vorbite: rusă, ucraineană, bulgară, iugoslavă, polonă, croată (? ilizibil), slavonă; Situația militară: satisfăcut; Talia: 1,68 m, robust; Fața: rotund-ovală; Fruntea: lată; Părul: castaniu; Ochii: albaștri; Sprâncene: blonde; Nas: ondulat (profil), drept, cârn (față); Gura: mijlocie; Bărbia: rotundă; Semne particulare: chelie frontală”4.

Al doilea proces-verbal înregistrează lucrurile personale ale arestatului, iar în dreptul rubricii data nașterii – Mihail Moruzov a trecut și semnat identic: 8 noiembrie 1890! După știința subsemnatului, aceste două documente sunt singurele în care data de naștere este certificată personal de Mihail Moruzov.

De asemenea, într-un tabel întocmit la 25 iulie 1929 de Secția Adjutanturei a Marelui Stat Major, cu funcționarii civili, la poziția a 9-a se precizează: „Mihail Moruzov, șef al Biroului Special de Informații, născut la 8 noiembrie 1890”!5

Așadar, Mihail Moruzov s-a născut la 8 noiembrie 1890, ultimul din cei șapte copii ai preotului Nicolae Moruzov: Teodosia (n. 1866); Pelaghia (n. 1872); Simeon (n. 1874); Theodor/Teofil (n. 1877); Afanasie (n. 1880) și Ioan (n. 1885). Mama sa, Maria Moruzov, născută Ilie, era o tulceancă de origine bulgară. Cunoscuții familiei știau că înaintașii preotului Nicolae Moruzov s-au așezat în Dobrogea în urmă cu circa două sute de ani. Bunicul din partea tatălui era proprietar de mori de apă la Telița și Hamcearca (jud. Tulcea).

Moruzovii tulceni își au originea în cazacii-zaporojeni din Dobrogea, așezați aici din cauza persecuțiilor la care au fost supuși de țarina Ecaterina a II-a a Rusiei. Perenitatea tulceană a familiei este certificată și de numeroșii Moruzovi înregistrați în matricola bisericii „Schimbarea la Față” din Tulcea, peste 40 de persoane în a doua jumătate a secolului al XIX-lea6. Pe scurt, Mihail Moruzov se trage dintr-un cuplu românesc cu origini cazaco-zaporojene și bulgare.

Debutul informativ și primul succes – problema bulgară

Implicarea agenților spionajului ruso-bulgar în provocarea răscoalei țărănești din anul 1907 a convins autoritățile din România să ia măsuri de contracarare. La 24 martie 1908, prin Înaltul Decret Regal no. 818, a fost adoptată Legea pentru înființarea Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale a Statului (DPSG), la conducere fiind numit Iancu Panaitescu. Legea întărea rolul preventiv al Poliției de Siguranță și, pentru prima dată, întreaga activitate informativă din teritoriu a fost centralizată la Ministerul de Interne7.

În nordul Dobrogei, cu combaterea agenților spionajului ruso-bulgar a fost însărcinată nou creata Brigadă Specială de Siguranță din Tulcea (BSST), al cărei informator local era și preotul Nicolae Moruzov, datorită relațiilor membrilor familiei sale în rândul preoților români, cazaci-zaporojeni, ruși, bulgari, polonezi, răspândiți prin țară, cât și la bisericile și schiturile din Grecia, Bulgaria, Iugoslavia, Polonia și Rusia.

Curând, toți copiii preotului Moruzov se aflau în serviciul informativ al statului român: Pelaghia Moruzov era căsătorită cu Veniamin S. Neronovici, spion rus acoperit; Simeon, fiul cel mare, culegea informații din Rusia și Polonia, fiind stabilit la Lemberg (Liov), alături de fiul său Gheorghe – angajat al DPSG din ianuarie 1911; cel de-al doilea fiu al preotului Nicolae, Teodor, a studiat „pictura” în Rusia, apoi, prin anul 1906, a trecut în Bulgaria pentru a culege informații, devenind funcționar al... Ambasadei ruse din Sofia; cel de-al treilea fiu, Afanasie, era deja un as al spionajului, fiind infiltrat de DPSG în cadrul dispozitivului de informații al Rusiei țariste, în vestita Ohrana8; Ioan Moruzov, penultimul din frați, prin anul 1909 lucra acoperit ca șef de birou topografic la „Astra Română”.

În privința mezinului familiei, Mihail Moruzov a intrat în branșa informațiilor încă din anul 1905-1906! Siguranța statului avea indicii că pe teritoriul Dobrogei românești activa o societate secretă a iredentiștilor bulgari, susținută și finanțată clandestin de guvernul de la Sofia, cu binecuvântarea Moscovei9. Încercările Siguranței de a culege dovezi se loviseră însă de ermetismul cu care organizația era înconjurată. Cineva s-a gândit la Mihail Moruzov, care ghidat de profesioniști din Siguranță a luat sarcina de a se înscrie și a activa în organizația de tineret a mișcării secrete bulgare din Dobrogea.

Acțiunea de infiltrare a avut loc pe când tânărul Mihail Moruzov era elev în clasa a II-a de liceu, adică în anul școlar 1905-1906. De altfel, în perioadă, în toate școlile de băieți din România a fost introdusă prin lege instrucția militară, ceea ce probabil că a stimulat imaginația tânărului spion. La organizația bulgară, Mihail a legat „prietenii” cu progeniturile iredentei bulgare, printre ei numărându-se: Ivan Kincef, Boțef, Prodanof, Ivan Soicof, frații Marcoff și Dimitrof Nicolof.

Așadar, zarurile au fost aruncate. În scurt timp, tânărul Mihail Moruzov a aflat despre o întrunire secretă a „Clubului Bulgar” din Tulcea, la care urmau să participe și emisari clandestini ai guvernului de la Sofia. Așadar, celebra „pândă din altar” din incinta „Bisericii bulgare” din Tulcea, unde Mihail ascuns a ascultat conversația secretă, episod atât de sugestiv redat de Ion Pavelescu10, pare adevărată. Doar că ea nu a fost o simplă întâmplare, ci rodul unor acțiuni atent planificate și coordonate de către organele române de siguranță.

Din nefericire, timpul petrecut în serviciul țării l-a silit pe tânărul spion să abandoneze școala, fapt întâmplat în toamna anului 1907. Mama tânărului a fost cea mai afectată. Mihail Moruzov se destăinuia unui apropiat că pentru întreruperea școlii a primit corecții serioase de la frații săi mai mari: Afanasie, poreclit „Bastonelul mamei”, și Ioan, numit „Fasonel”11.

Mihail Moruzov – Agentul 125 – acoperit la Brigada Specială de Siguranță din Tulcea

O telegramă expediată de Iancu Panaitescu, directorul DPSG, la 23 septembrie 1908, către Athanasiu, prefectul orașului Tulcea, pare a fi atestarea documentară că Mihail Moruzov a făcut parte din prima echipă de agenți ai Brigăzii Speciale de Siguranță din Tulcea:

„La orele 11:20 diseară, pornesc agenții G. Nicolae, M, Ștefan Ionescu și V[alerian] Schima. Ar fi bine să înaintezi raport imediat pentru organizarea unei Brigăzi de Siguranță, cum am vorbit, având ca șef pe C.I. Mandragiu”12.

Sub inițiala „M” stă ascuns numele agentului Mihail Moruzov. Utilizarea termenului de agenți în telegramă arată că Mihail devenise deja angajatul Direcției Poliției și Siguranței Generale a Statului, dar fără criteriul împlinirii vârstei minime legale, 21 ani, necesar ocupării unui asemenea post13. Aici pare a fi și explicația misterului referitor la data de naștere a lui Mihail Moruzov, „îmbătrânirea” cu trei ani fiind un semn că Iancu Panaitescu l-a dorit cu orice preț la DPSG, căci Armata Română dădea și ea târcoale. La 13 mai 1918, într-un raport din Ismail, Mihail Moruzov confirmă:

„De la 1 noiembrie 1908 am organizat şi condus diferite servicii de siguranţă în ţară şi străinătate, însărcinate de Direcţiunea Siguranţei Generale şi Marele Stat Major al Armatei”14.

Agentul acoperit Mihail Moruzov avea un statut aparte, fiind în subordinea directă a „Cancelariei” de la București, Iancu Panaitescu ordonând ca numele să nu-i fie deconspirat. Prin urmare, în documentele DPSG, Mihail Moruzov apare indicativele: „m”; „M”; „agentul nostru acoperit la mișcarea bulgară15; „125”; „Agentul 125”; și foarte rar cu numele în clar (ca urmare a unor indiscreții).
La Brigada Specială de Siguranță din Tulcea primul succes al „agentului acoperit la mișcarea bulgară” pare a fi cel din 15 noiembrie 1908, când s-a raportat Centralei „intrarea în posesia informațiilor referitoare la tipografia unde [iredentiștii bulgari] tipăresc pamfletele16.

O lună mai târziu, la 20 decembrie 1908, Iancu Panaitescu era informat că pe baza informațiilor furnizate de „125” a fost descoperită întreaga mișcare iredentistă bulgară din Tulcea, organizată încă din anul 1869, și reorganizată la 9 aprilie 1895 sub denumirea de Societatea Bulgărească Unirea din Tulcea:

„Sub noua mască, de a da ajutor copiilor săraci școlari și de a conduce la dezvoltarea intelectuală a orășenilor bulgari (...), Clubul Bulgar posedă un registru protocol în care s-a prevăzut scopul intim al societății, în care se trece toată activitatea societății și care se păstrează în cel mai mare secret. Aproximativ, pe lângă numărul de 68 membri fondatori, se crede că figurează în Clubul bulgăresc înscriși peste o sută de membri care frecventează neregulat Clubul.

Această asociațiune este condusă actualmente de un Comitet compus din cinci membri și anume: Chira Hiteff - Președinte; Stoiciu Malceff - casier; Dragomir Pacef - secretar; Tănase Tanasof - bibliotecar-arhivar; și Hristu I. Prodanof - ajutor de casier. Din informațiile ce le avem, informațiuni care par a se adeveri, sediul acestei asociațiuni formează cartierul general de unde pornesc programele, instrucțiunile și după cât se spune aderările și sprijinul moral și material la lupta naționalistă a bulgarilor.

Foarte bine păzit, accesul persoanelor străine este riguros interzis și în Club nu figurează decât bulgarii cei mai înverșunați propagatori ai sentimentelor antiromânești. Originalul Statutului ce am putut obține, tipărit în anul 1895 în limba bulgară, s-a înaintat Prefecturii de județ (…). Raportul citat era însoțit și de o copie după un memoriu al Comitetului Bulgar, obținut tot de Agentul 125, cu precizarea că acesta fusese în secret înmânat și lui Daneff, prim-ministrul Bulgariei, cu solicitarea expresă ca „guvernul Bulgariei să ia sub protecție averea Comitetului Bulgăresc din Tulcea17.

Practic, pentru prima dată, Siguranța română era în posesia unor dovezi irefutabile cu privire la existența organizației secrete a iredentei bulgare din Dobrogea românească și susținerea străină de care beneficia în activitatea sa dusă contra statului român și a unității sale teritoriale. Era o performanță uriașă nu numai pentru tânărul agent Mihail Moruzov, dar și pentru directorul Iancu Panaitescu, considerat „părintele” Direcției Poliției și Siguranței Generale, care a comunicat imediat succesul Președinției Consiliului de Miniștri și regelui Carol I.

Din coroborarea mărturiilor de arhivă, deducem că DPSG s-a îngrijit să-l acopere pe Mihail Moruzov în funcția de secretar al Revizoratului Școlar de la Tulcea18 (funcție care, de asemenea, necesita vârsta minimă legală de 21 ani). Legenda i-a facilitat lui Moruzov pătrunderea în obiectivele vizate fără a da de bănuit. Firește, capii iredentei bulgare se felicitau că „omul lor” a dobândit o astfel de poziție publică spre a le promova interesele.

Astfel, Mihail Moruzov începe a fi cunoscut ca „om de bază” al „Comitetului Bulgar, facțiunea dură a organizației secrete Dobrogea”, și unul din „membrii marcanți ai Partidului Socialist din Tulcea [organizație ilegală], deși era în serviciul Siguranței19. Aici se apropie de dr. Christu Racovski, liderul socialiștilor, expulzat din România, uneori servindu-i drept curier pentru corespondența clandestină întreținută de acesta cu celulele anarhist-socialiste din România, Bulgaria, Rusia, sudul Basarabiei, Turcia apuseană, Macedonia, Albania și Serbia.

De asemenea, la Partid, Mihail Moruzov îi cunoaște pe „anarhiștii” Leon Troțki, C-tin Dobrogeanu-Gherea20, I. C. Frimu, Mihai Gh. Bujor, Gh. Cristescu-Plăpumaru, Zamfir Arbore etc. „Relația” lui Mihail Moruzov cu socialiștii este evocată și de Grigore Ghica, fiul lui Eduard Ghica (viitor director în Siguranță), care nota că tatăl său „găsise în Siguranță un informator excepțional, Moruzov: cap de mongol, fiu de pescar avut din Tulcea. Deștept, abil, spiona pe comuniști, se ducea în Rusia mai ușor ca mine în grădină. Odată a semnalat sosirea unui curier trimis de Troțki la Cristescu-Plăpumaru să-i remită drept fonduri două briliante ascunse în cravată"21.

Concomitent, ghidat de DPSG și Marele Stat Major, Mihail Moruzov a început identificarea elementelor spionajului militar ruso-bulgar din Dobrogea. La 27 aprilie 1909, comisarul Mandragiu, șeful Brigăzii din Tulcea, a raportat Centralei că la Clubul Bulgar din Tulcea și-a făcut apariția colonelul bulgar Marcu Dulgherski, din Filipoli, ginerele lui Hagi Petroff, ce se interesa de organizarea Armatei Române în Dobrogea. Iancu Panaitescu a ordonat ca supravegherea colonelului bulgar să fie efectuată personal de „125”. Mihail Moruzov raporta:

„M-am dus la Clubul Bulgar, m-am așezat la o masă și am început să citesc ziarul Vecerna Posta. Alături, stătea colonelul Dulgherski care citea L´independence Roumain. Am intrat în vorbă. Colonelul m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am spus că sunt grădinar în acest oraș (…). După câteva minute, colonelul a început să se intereseze de unitățile Armatei Române concentrate la Tulcea, Sulina, Babadag și Chilia Veche. Pentru a-l stimula, am început să laud cât de bine este înzestrată și condusă armata bulgară în comparație cu cea română (…)”22.

De la Dulgherski și anturajul acestuia, Mihail Moruzov a aflat că nordul Dobrogei fusese invadat de cadre ale armatei bulgare, inclusiv ofițeri de Stat Major, care aveau legături de rudenie și se bucurau de sprijin informativ printre bulgarii din România. Informările despre activitatea col. Dulgherski au fost trimise de Siguranță Marelui Stat Major al Armatei Române, care a cerut relații suplimentare. Impresia militarilor a fost atât de mare încât la Tulcea s-a deplasat incognito și a luat legătura cu Mihail Moruzov însuși șeful Marelui Stat Major al Corpului II Armată, colonelul Dumitru Iliescu, specialist în informații și contrainformații militare23.

Prin iunie 1909, Iancu Panaitescu l-a înlocuit pe C. I. Mandragiu24 la cârma Brigăzii din Tulcea cu comisarul șef Vintilă Ionescu, care de pe atunci era un as al contraspionajului25. Vintilă Ionescu a stat doar două luni de zile, deplasarea având ca scop pregătirea Brigăzii în vederea startării Serviciului național de contraspionaj militar (mixt), ce va fi inaugurat la 22 mai 1910, Tulcea fiind cel mai populat oraș din Dobrogea, iar la Sulina aflându-se sediul Comisei Europene a Dunării, placă turnantă a spionajului din această parte a Europei. Cu această ocazie, comisarul Vintilă Ionescu l-a cunoscut personal pe „Agentul 125”26.

În august 1909, la conducerea Brigăzii Speciale de Siguranță din Tulcea este numit comisarul șef Dumitru D. Floru. Sarcina lui Mihail Moruzov era supravegherea spionajului militar bulgar, în speță a: maiorului Minu Abadgieff, căpitanului Nacu Abadgieff, lt. Petru Padaroff, col. Mincieff etc27. Aspecte ale acestei activități sunt cuprinse în raportul comisarului Dumitru D. Floru, din 11 august 1909, din care redăm:

„Agentul 125 ne-a comunicat că maiorul Abadgieff s-a interesat de armata română din Dobrogea, pe care a criticat-o ca nefiind atât de bine instruită ca cea bulgară, interesându-se și de problemele pe care autoritățile române le fac bulgarilor din țară, Abadgieff îndemnându-i pe fruntașii iredentei bulgare să fie cu răbdare, căci el va raporta guvernului bulgar toate acestea și că în curând se va schimba soarta, îndemnând totodată a comunica regulat guvernului bulgar toate neajunsurile”.

Dumitru D. Floru îl asigura pe Iancu Panaitescu că l-a însărcinat pe Agentul 125 să cerceteze în continuare chestiunea pentru a urmări și clarifica și celelalte puncte rămase neclarificate28.

Curând, Mihail Moruzov a stabilit precis că maiorul Abadgieff era ofițer de Stat Major și se afla în legături informative cu locotenentul bulgar Petre Padaroff, folosit curier secret între colonelul bulgar Minceff, șeful său, și colonelul Panait Stancioff, atașat militar bulgar și agent al vapoarelor rusești pe ruta Tulcea-Cernavodă (Compania Gagarin - oficină a spionajului rus în România – n.n.). Panait Stancioff era nimeni altul decât unchiul celebrului dr. Cristu Rakovski. Padaroff era în legătură și cu colonelul Hesapcieff, atașat militar la Legația Bulgariei din București, căruia îi transmitea informațiile de interes militar obținute de col. Minceff, folosindu-l ca intermediar și pe fruntașul bulgar Mitu Savoff. Agentul 125 raporta:

„Acest lt. Padaroff a fost împreună cu Sarafoff comandantul unei bande în Macedonia, declarându-mi că guvernul bulgar cunoaște tot ce se petrece în Dobrogea, fiind informat de un anume Gheorghe Luțcanoff care a adus multe servicii Bulgariei. Acest Luțcanoff este văr cu fostul prim-ministru bulgar Luțcanoff. Padaroff a mărturisit că-i pare rău că nu a putut cunoaște un ofițer român cu care să discute organizarea Infanteriei, armă din care și el face parte. Pe tot timpul cât a stat la Tulcea, locotenentul Padaroff a fost în compania maiorului Abadgieff”29.

Rapoartele lui Mihail Moruzov cu privire la discuțiile cu maiorul bulgar Minu Abadgief și legăturile clandestine ale acestuia cu fruntașii Clubului Bulgar stau mărturie a calităților tânărului agent, ele cuprind detalii ale conversației atent dirijate, descrieri privind vârsta, culoarea ochilor și a părului, profilul feței, semnele particulare, hainele și culoarea lor, tipul și nuanța cravatei, limbile vorbite, dacă purtau baston, ochelari etc30. Unul dintre ele este încheiat de Mihail Moruzov în felul următor:

„Am observat niște afaceri foarte mari și de mare interes pentru Serviciul nostru, dar deocamdată nu vi le raportez până ce nu le voi sonda bine, căci mă tem să nu fiu descoperit”.

De notat că numitul col. Hesapcieff, atașatul diplomatic al Bulgariei la București, era nimeni altul decât tatăl locotenentului Gh. Hesapcieff, implicat în afacerea de spionaj militar descoperită la Oficiul Poștal din Odobești, la 12 august 1907, când lt. Gh. Hesapcieff, Ivan Dumitrof, Hristu Staneff și alții au reușit sustragerea mai multor hărți militare secrete privind regiunea fortificată Focșani-Nămoloasa31.

În septembrie – octombrie 1909, „Agentul 125” a participat la mai multe ședințe secrete ale Clubului Bulgar din Tulcea, semnalându-i Siguranței române pe fruntașii Stoian Malceff și Ivan Ivanoff, care agitau „începerea conflictul între România și Bulgaria”, în timp ce Comitetul Bulgar din Constanța era invitat la Tulcea „spre a se ține o conferință în secret, spre a se lua măsuri de a se ține la curent autoritățile bulgare despre tot ce se lucrează la autoritățile locale”, precum și „crearea cu sprijinul guvernul bulgar a unui comitet cu denumirea de Slavianka Mândrost (Gloria Slavă), cu agenți plătiți care să cutreiere și să țină sub observație toate comunele populate de bulgari, ruși și lipoveni32.

Moruzov a subliniat că Staicu Malceff, Slave Dreanovsky, Ivan Ivanoff, I. Panceff și I. Gabrof primiseră sarcini precise de la Legația bulgară din București „să observe orice mișcare a autorităților române, fiind avertizați de Legație că vor avea neplăceri, dar să nu le fie frică că la nevoie vor fi strămutați în Bulgaria, urmând ca de acolo să lucreze pentru neamul bulgar”, totodată, avertizând că „Stoian Malceff33 și Ivan Ivanoff sunt printre cei mai periculoși membri ai organizației secrete bulgare din Dobrogea”34.

La 30 octombrie 1909, notăm prima avansare în profesie a agentului de poliție Mihail Moruzov, fiind numit Agent Special Clasa a V-a în Direcția Poliției și Siguranței Generale prin Decizia Ministrului de Interne nr. 254235. La noiembrie 1909, Mihail Moruzov apare în documentele „Centralei” ca repartizat la „Brigada a III-a Controlul Streinilor și Informațiuni”36.

La 10 iunie 1910, lui Iancu Panaitescu i se raportează că agenții „125” și „184” s-au întors din misiunea încredințată la Babadag, unde au asigurat informativ tabăra militară organizată de Armata Română (manevrele regale) sub conducerea Prințului Ferdinand. Că la Babadag, „Agentul 125” a discutat cu Chiru A. Chirceff, subdirector și secretarul Clubului Bulgar din Tulcea, de la care a aflat că acesta „ar fi în posesia planului taberei de instrucție de la Babadag și că ar fi cules informații despre desfășurarea și instrucția trupelor, fiind chiar în posesia unor copii după ordinele de zi date pe tabără, toate acestea fiind înmânate maiorului Minu Abadgieff37.

O altă țintă în sarcina lui Mihail Moruzov era și Haralambie Maslarof, secretar la Legația Bulgariei din București. S-a stabilit că acesta era originar din Kalofer-Rumelia și lucrase în Bulgaria în funcțiile de comisar de poliție și judecător de ocol, apoi profesase avocatura. În primăvara anului 1909, cu ocazia venirii generalului Papricoff la șefia Ministerului Afacerilor Externe din Bulgaria, cumnat al său, Haralambie Maslarof a reușit să fie numit al II-lea Secretar al Consulatului bulgar din București unde, printre altele, era însărcinat cu eliberarea pașapoartelor și înlesnirea călătoriilor efectuate în Bulgaria de către iredentiștii bulgari din Dobrogea38.

Soția lui Maslarof fusese și ea plasată [de serviciul de spionaj bulgar] ca profesoară de religie și limba bulgară la școala mixtă a comunității bulgare din București, calitate unde, asemenea soțului ei, ducea o intensă activitate antiromânească, în special printre locuitorii din Dobrogea. Între timp, în România își făcuseră apariția în căutare de azil politic mai mulți refugiați din Rusia. Fiind la curent cu faptele lui Haralambie Maslarof, Iancu Panaitescu a profitat și i-a cerut lui Mihail Moruzov, posibil ajutat și de Afanasie Moruzov, să facă selecția și să recruteze câteva elemente din rândul rușilor refugiați pe care apoi să le plaseze în aparatul informativ al statului bulgar.

Mihail Moruzov s-a oprit în mod special asupra lui Ivan Potapov Komarovski39, care în noiembrie 1909 figura deja ca agent al Brigada a III-a Controlul Străinilor, Hotelurilor și Caselor Garnizoanei40, sub numele I. Comarovsky”, alias „agentul nr. 124”. După un scurt instructaj, Mihail Moruzov l-a trimis pe Komarovski (Comarovski) să se prezinte la Legația Bulgariei din București, la Haralambie Maslarof, unde să ceară azil politic41.

Încântat de potențialul arătat de „refugiat”, „diplomatul” bulgar i-a procurat lui Komarovski un pașaport fals (pe numele Dima Sotirov, originar din Taribrod42) și l-a trimis la Sofia ca „omul său de încredere”. Curând, ghidat de agenții noștri, Ivan Potapov Komarovski (alias Dima Sotirov) a reușit să-și creeze în Bulgaria o rețea informativă cu un potențial foarte bun. La 14 septembrie 1910, Iancu Panaitescu solicită respectivei rețele să-l identifice pe „cpt. bulgar Alexandru B. Ganceff, bănuit a se ocupa în viitor de chestiunea românească și care va fi trimis în secret în România”. Pentru ușurarea sarcinii, se preciza „numitul cpt. Ganceff este ofițer al Marelui Stat Major al Armatei bulgare, fost aghiotant la Divizia 5 Dunăreană din Rusciuk, decorat în anul 1903 cu Coroana României43.

La 24 octombrie 1910, din Sofia, un agent al DPSG a trimis la București următoarea notă informativă:

„Persoanele mai jos notate fac parte din Poliția Secretă bulgară, au reședința permanentă la Rusciuk și sunt întrebuințate în diferite misiuni în România: I. Taneff, originar din Șistov; D-tru Stoeff, din Rahova; D-tru Deneff, din Rusciuk; Konstantin Altiparmakoff, din Rusciuk; și St. Djeikoff, din Rusciuk”. Agentul DPSG își lua și obligația de a reveni cu semnalmentele, eventual fotografiile, precum și cu date despre pașapoartele ce vor fi utilizate de către aceștia în România44.

Mihail Moruzov - agent al Siguranței și soldat în Armata Română

În toamna anului 1910, în Dobrogea au avut loc manevrele regale ale Armatei Române, eveniment asigurat contrainformativ și de agenții Brigăzii Speciale de Siguranță din Tulcea, ajutați de comisarul șef Vintilă Ionescu, trimis special de către Iancu Panaitescu. Cu această ocazie, au fost subravegheați maiorul bulgar Minu Abadgieff, Sava Dreanovsky, Bogdan Panof etc., bănuiți că erau trimiși de armata bulgară să urmărească direct operațiunile45.

Principele Ferdinand și șefii Armatei Române erau încântați. Comisarul Dumitru D. Floru și agenții săi și-au îndeplinit cu cinste misiunea, reușind să anihileze complet activitatea „tuturor spionilor trimiși aici”. S-au remarcat în mod deosebit Afanasie și Mihail Moruzov.

Intuind potențialul tânărului Mihail Moruzov, cei de la Marele Stat Major al Armatei Române s-au decis să-l utilizeze la identificarea întregii rețele a spionajului militar ruso-bulgar de pe teritoriul României. Condițiile erau prielnice, tânărul Mihail Moruzov împlinea vârsta pentru încorporare. DPSG nu s-a putut opune, astfel că s-a ajuns la un condominium între cele două instituții ale statului român, dar și la un conflict care va mocni pe tot timpul vieții lui Mihail Moruzov.

 „Oficializarea” relației cu militarii este evocată chiar de Mihail Moruzov într-un raport din anul 1934, către Ministerul Apărării Naționale: „Serviciul S al Armatei este opera subsemnatului, pentru a cărui realizare (...) am depus 24 de ani de efort continuu”46.  Vintilă Ionescu este și el categoric: „Mihail Moruzov a trecut în Serviciul de Informații al Armatei încă din anul 191047.

Ordinul de încorporare în armată pare că l-a surprins pe tânăr, Iancu Panaitescu întâlnindu-se cu Mihail Moruzov pentru a detensiona situația48. La 7 noiembrie 1910, în ajunul aniversării sale, soldatul Mihail Moruzov primește la cazarmă vizita comisarului Dumitru D. Floru. Raportul întâlnirii surprinde starea sufletească a tânărului, precum și discuțiile cu privire la reorganizarea Brigăzii Speciale de Siguranță Tulcea.

Mihail propune angajarea ca informator a etnicului bulgar Goran Cialicof, „contabil la librăria lui Sava Donceff, un băiat care este în măsură de a ne ține bine la curent cu tot ce se petrece la Clubul Bulgar și printre căpeteniile bulgare”, precum și câțiva „subagenți pe care să-i avem prin diferite puncte din județ și pe care să-i plătesc cu un 20-30 lei lunar pentru informațiunile ce ne-ar furniza din localitățile unde domiciliază ei, cum și din împrejurimi”, după cum a consemnat comisarul Floru49. Pe raport, Iancu Panaitescu a notat: 20 nov. 910. La Dosar. S-a raportat D-lui Prim Ministru și din ordinul D-sale și D-lui ministru Toma Stelian.

Ca soldat, cea mai însemnată realizare a lui Mihail Moruzov a fost contribuția decisivă la identificarea întregii rețele a spionajului militar ruso-bulgar din țara noastră. La 17 mai 1911, colonelul Alexandru Lupescu, șeful Secției a II-a din Marele Stat Major al Armatei Române, avea deja întocmită organigrama serviciului de spionaj militar bulgar pe teritoriul României: Oltenia (șef maiorul Boiadgieff), Muntenia (Hr. Kotzeff), Moldova (I. Panaitoff), Dobrogea (lt. Dumitru Pădure)50, București (atașatul militar bulgar [Gh. Hesapcieff]), cu indicarea reședințelor celor 25 de posturi fixe ale acestuia în țara noastră și numele agenților bulgari51.

Șefii celor cinci regiuni erau în legătură cu: col. Atanase Racovski (inginer de artilerie), mr. Minu Abadgieff, mr. Pavel Musanoff, mr. Stoian Caloianov, cpt. Gh. Țetkoff, cpt. Alexandru Ganceff, cpt. N. Abadgieff; cpt. Gh. Hesapcieff, cpt. Ivan Hesapcieff; cpt. Ștefan Hesapcieff; lt. Dragomir Vasilieff; lt. Vladimir Obrescov, cpt. Petre Padaroff. A fost unul dintre cele mai mari succese de până atunci ale contraspionajului românesc.

În anul 1912, Marele Stat Major al Armatei Române l-a trimis pe Mihail Moruzov să studieze și organizarea militară a orașului Odessa, conducerea statului român având în plan recuperarea Basarabiei. În vara acelui an, Mihail este infiltrat la Pulberăria Dudești, obiectiv militar despre care existau informații că urma a fi aruncat în aer52.

Exploatarea în comun de către civili și militari a lui Mihail Moruzov se confirmă și prin aceea că, pe timpul satisfacerii stagiului militar, acesta își trece în cont și identificarea locului unde Clubul Bulgar din Babadag își ținea ascunsă corespondența incriminatoare purtată cu autoritățile bulgare. Potrivit lui Mihail Moruzov:

„Fondul Clubului, ce provine atât din suma ce se trimite de către guvernul bulgar, cât și din cotizațiile membrilor, există un contract între fostul ministru de finanțe al Bulgariei Ivan U. Gheșef și conducătorii Comitetului, acte ce se află în păstrarea casierului Ivan N. Ghenof, care le ține în casa de bani, iar corespondența relativă la misiunile ce le are Comitetul se află în păstrarea locuitorului Ștefan Poleanciof, tot din Babadag”53.

Sciziunea lui Mihail Moruzov

În octombrie 1912, după liberarea din armată, agentul Mihail Moruzov revine în schema de lucru a Brigăzii Speciale de Siguranță din Tulcea. Reia propunerile făcute în anul 1910 referitoare organizarea Brigăzii și solicită și o sporire a salariului de la 100 lei la 150 lei/lună, toate aprobate de Iancu Panaitescu54.

Pe de altă parte, colaborarea informativă care a stat la baza creării în comun a serviciului național de contraspionaj, la 22 mai 1910, între Direcția Poliției și Siguranței Generale și Secția a II-a a Marelui Stat Major al Armatei Române, îi nemulțumea pe militari, care doreau să evite anumite ingerințe în treburile lor interne și, prin urmare, doreau crearea unei structuri proprii de contraspionaj militar, după modelul creat în anul 1910.

Unul din susținătorii militarilor era chiar Mihail Moruzov. De asemenea, Legea privind Contra spionajul în timp de pace55, Legea de organizare a Jandarmeriei (prin care Jandarmeria a trecut de la Ministerul de Interne la cel de Război) și Legea de reorganizare a Ministerului de Interne, toate adoptate în anul 1913,  îngăduiau și ele Armatei preluarea unor competențe în domeniu de la DPSG. Nu trebuie neglijat nici faptul că la frontiere de desășura războiul balcanic, fapt ce a făcut ca militarii să aibă un cuvânt greu de spus în deciziile conducerii statului.Marele Stat Major explica acest deziderat al Armatei în felul următor, la 23 august 1911:

„Serviciul de Informații de la Statul Major General al Armatei nu a avut și nu are nici astăzi o organizare care să corespundă în adevăr misiunii sale. Așa cum funcționează în prezent, el nu poate obține informații cu caracter mai confidențial asupra organizării militare a vecinilor, nici mai ales să recunoască și să țină sub supraveghere persoanele care se ocupă în țara noastră cu spionajul, așa ca să putem lua la nevoie măsurile impuse de împrejurări. Din acestă cauză, suntem inferiori vecinilor noștri”56.

În acest context, în toamna lui 1913, Mihail Moruzov a fost însărcinat de Marele Stat Major cu Proiectul unui Serviciu Secret (clandestin) al Armatei Române. Armata i-a pus la dispoziție suma de 600 000 lei, Mihail Moruzov trecând la „realizarea aparatului tehnic și primele recrutări57, în scurt timp reușind „formarea de nuclee informative în Bulgaria, Ungaria și Rusia” (1913)58.

„Schisma” lui Mihail Moruzov e confirmată de maiorul Ioan Țăranu, șeful Biroului de Contrainformațiuni, și maiorul Alexandru Bursan, șeful Serviciului Secret, ambii din Marele Stat Major, care arătau (la 25 martie 1920): „Domnul Moruzov în toate ocaziile s-a manifestat în sensul organizării unui Serviciu informativ și contrainformativ propriu Marelui Stat Major, după modelul tuturor Statelor Majore, întrucât nu este prudent a lăsa Comandamentul superior militar să fie informat de elemente care nu au pregătirea și nici cunoștințele necesare. Aceasta însă l-a pus în conflict cu foștii directori ai Siguranței, care vedeau prin aceasta știrbită atotputernicia lor și un control care nu le convenea. Consecvent ideii ce o avea, dl Moruzov a fost totdeauna lângă Armată, dând informații periodice (...), fiind singurul cunoscător real al situației dobrogene, sud basarabene și bulgare”59.

Raportul Comisiei de anchetă întrunită în „Cazul Moruzov”, în noiembrie 1940, este și el grăitor, stabilind că: „În anul 1913, odată cu începutul campaniei armatelor române în Bulgaria, a devenit necesară cunoașterea situației armatelor celorlalte țări. S-a decis atunci organizarea Serviciului Secret din România [subl. n.] în scopul culegerii de informații din Bulgaria și Rusia. Cu conducerea acestui Serviciu a fost însărcinat Mihail Moruzov, datorită cunoștințelor de limba rusă și faptului că trăia în mijlocul comunității lipovene. Se cunoștea că, anterior, Mihail Moruzov lucrase pe lângă șeful Brigăzii de Siguranță Tulcea, un anume Floru, și pe lângă Guță Dumitrescu, ocupându-se printre altele și de mișcarea socialistă din Tulcea, al cărei conducător era doctorul Racovschi”60.

Mihail Moruzov preciza și el că în timpul celui de Al Doilea Război Balcanic „a fost alcătuită o Echipă Specială de Informații [DPSG] pentru Frontul de Est, cu sediul la Iași, care n-a putut răspunde scopului total, așa că în același an s-a format un Serviciu Central al Marelui Stat Major, care a funcționat până în aprilie 191461.

Modul cum Mihail Moruzov și-a organizat noul Serviciu rămâne încă un mister. Totuși, surse arhivistice (declarații) arată că pentru facilitarea misiunii el a fost numit în funcția de secretar al atașatul militar român la Sofia62 (pe lângă maiorul Gheorghe Dabija sau pe lângă lt. col. Gherculescu?). Indicii furnizează și lt. col. Al. Budiș, care, numit în același post, în anul 1937, înainte de a pleca la Sofia s-a prezentat la Mihail Moruzov „despre care auzisem că fusese secretar al atașatului român la Sofia înainte de Războiul din 1914-1918, deci secretar al postului în care eu urma să funcționez timp de mai mulți ani. M-a mânat la el dorința de a mă informa de la cineva care trăise în Bulgaria, cunoscător deci al aspirațiilor și manifestărilor sufletești ale poporului bulgar63.

De asemenea, la 3 septembrie 1916, un document confidențial al Ministerului Financelor arată că unele informații despre propaganda și activitatea spionajului germano-bulgar din Tulcea au fost obținute, în data de 11 august 1916, de la: „D-l. Moruzov, de naționalitate rus, fost atașat român la Legația română din Sofia64.

Alte documente de arhivă confirmă că DPSG și Marele Stat Major al Armatei Române au reușit în perioadă să-și infiltreze oameni în toate structurile speciale ale statului bulgar. Cât de eficient și performant a fost Serviciul de informații condus de Mihail Moruzov? A răspuns generalul Nicolae Samsonovici, fost șef al Secției a II-a a Marelui Stat Major al Armatei Române, care chestionat în această privință era categoric: „Rapoartele lui Mihail Moruzov despre organizarea armatei și capacitatea de luptă a Bulgariei s-au dovedit precise, comparativ, de pildă, cu cele pe care le aveau sârbii65.

Totuși, acest Serviciu Secret (clandestin - al Armatei Române) nu a reușit să prindă un contur deplin. Cauza – arăta Mihail Moruzov - „nu s-a putut crea un aparat tehnic, în sens strict profesional, și s-a ajuns în scurt timp la inactivitate și la nevoia de a recurge la cooperarea cu Siguranța Generală a Statului, unde se [re]înființează un Birou mixt66. Lucrurile însă erau mai complicate. Practic, serviciul lui Mihail Moruzov conceput pentru timp de pace nu mai era atât de necesar, războiul mondial bătea la ușă iar militarii dețineau deja controlul informațiilor.

De luat în calcul este și o misterioasă îmbolnăvire gravă (intoxicație alimentară, icre negre), care l-a făcut pe Mihail Moruzov indisponibil câteva luni de zile. A stat o vreme la Tulcea, la proprietatea familiei, de unde mai făcea incursiuni în Rusia pentru a studia starea de spirit a acestei țări, apoi trimitea informațiile generalului Arthur Văitoianu. Într-un astfel de raport, Mihail Moruzov conchidea: „Rusia pe cât de mare se prezintă, pe atât de putredă este67.

Cert este că, la 26 martie 1914, Serviciul de Informații de la Marele Stat Major (condus de Mihail Moruzov) a trecut la Ministerul de Război, iar „personalul civil al acestuia a fost suprimat”68. La 8 iulie 1915, Serviciul lui Mihail Moruzov continua să „existe”, „organizat pe alte baze”, după cu arătau lt. col. Ioan Rășcanu, șeful Secției a III-a, și maiorul Nicolae Condeescu, șeful Biroului 5, într-o adresă către directorul DPSG69. Ideea unui Serviciu autonom în cadrul Marelui Stat Major va fi reluată în vara anului 1916, când: „După primele operațiuni s-a recurs la adoptarea Proiectului conceput în anul 1913, adică, crearea unui aparat tehnic de informații. (…) Cum un asemenea aparat nu se poate improviza (…), am putut concentra elementele abandonate în 1914”, preciza Mihail Moruzov70.

Mihail Moruzov și „problema rusă”

În tot acest timp, Mihail Moruzov continuă să se ocupe pentru Marele Stat Major al Armatei Române cu organizarea rețelelor de agenți în Balcani și pe spațiul rus. S-a îngrijit să păstreze relații amiabile și cu Iancu Panaitescu, fostul său protector, comunicându-i diverse informații prin comisarul Dumitru D. Floru. Astfel de întâlniri au avut loc în toamna 1914 – primăvara 1915, de fiecare dată Floru menționând în rapoartele sale: „Informația ne-a fost făcută cunoscută de Mihail Moruzov, fostul nostru agent”.

La rândul său, Mihail Moruzov își justifica rapoartele către Iancu Panaitescu astfel: „Înaintea oricărei obligații, e datoria pentru interesele superioare de stat și consider o datorie a vă aduce la cunoștință cele de mai sus. Dacă de urmare veți avea nevoie de mine, sunt la dispoziția Dumneavoastră. Primiți vă rog asigurarea deosebitei stime ce vă păstrez, M. Moruzov71.

În septembrie 1913, ghidat de structurile speciale ale Armatei Române, Mihail Moruzov intervine într-un conflict religios iscat între comunitatea rusă, susținută de Legația Rusiei la București, și autoritățile române, motivul fiind construirea unei biserici și a unei școli ruse la Tulcea. Cu această ocazie, „reușește” să fie numit profesor de limba rusă la noua școală rusă (era deja cunoscut ca revizor școlar), culmea având susținere la unii oficiali ruși și fruntași ai comunității rusofone din Tulcea.

De altfel, în „obiectivul rus” contactele lui Mihail Moruzov erau excelente. Veniamin S. Neronovici era căsătorit cu Pelaghia Moruzov, ocupând funcția de subagent al vapoarelor ruse la societatea „Gagarin”, mai precis era agent acoperit al „Ohranei” (poliția secretă rusă). La rândul său, Afanasie Moruzov „devenise” secretar al Consulatului rus din Tulcea. Prin cei doi, Mihail Moruzov avea intrare la elita diplomatică a Rusiei în România, unde a fost prezentat drept „un patriot care servește cauza rusă”.

Ghidat atent de structurile speciale ale statului român, Mihail Moruzov a legat relații și prietenii cu: contele Charles Potocki, șeful „Ohranei” pentru Basarabia și Odessa (viitor naș de cununie al lui Afanasie Moruzov); Mihail Emilianov, secretarul Consulatului rus din Tulcea (1907); Anton Bonachi, secretarul Consulatului din Tulcea; Prințul Uzunov, ofițer rus de Stat Major; Beniamin (Micislav) Kaminski, agentul navigației ruse din Galați; Klemenev, viceconsul la Galați; col. M. Ermacoff, director al Navigației ruse; col. Semenov, atașat militar la Legația rusă din București; amiralul Viselchin (Visolkin), comandantul garnizoanei din Reni; ing. Mihail Medvedev, de la Comisia rusă de navigație; Nicolae Baikovski, căpitan de Stat Major al „afacerilor speciale” la Reni; Klimenko, viceconsul; contele Igatieff; Puzanov, viceconsul; cpt. Alexandru Escholtz, șeful Serviciul de Contrainformații rus; Ethienne Petrov, zis și Stepan, agent al spionajului rus etc72.

Dintre toți, Mihail Moruzov a acordat o atenție deosebită lui Piotr Alexeici Kartamișev (Kartamitscheff), consul general al Rusiei la Galați și delegat al Rusiei în Comisia Europeană a Dunării. Modul cum diplomatul rus credea că l-a „recrutat” pe Mihail Moruzov a rămas expus chiar de acesta într-un raport prezentat lui Iancu Panaitescu:

„În seara zilei de 22 august 1914, Cartamișeff mi-a spus numai atât: Știu că pe baza sentimentelor patriotice ai oferit serviciul tău, te-ai gândit cam târziu la aceasta, îți mulțumesc însă și pentru atât. Pentru că timpul este foarte scump, du-te la Tulcea și lucrează. Instrucțiuni și planul activității tale ai să-l primești de la consulul de acolo. Serviciile tale vor fi răsplătite. Trebuie să știi că răsplata ta depinde de reușita războiului, pierde Rusia, pierdem și noi. Dacă poți, vino mâine dimineață la mine să-ți dau niște îndrumări asupra lucrului, acum caută să nu stai de vorbă cu nimeni, iar dacă te întreabă cineva ce ai căutat la Consulatul rusesc, spune că ai un prieten pe care ai vrut să-l vezi”73.

Evident, Mihail Moruzov a trecut la lucru. Prin farmecul personal și bine dirijat de organele noastre, a reușit să o seducă pe doamna Kartamișev, soția respectivului. A stabilit că dl Kartamișev își crease un serviciu de informații la Galați, Brăila, Tulcea și Sulina, aflat permanent în legătură cu Legația Rusiei din București, prin Pincus Braunstein (fost corespondent la „Adevărul”)74. De altfel, Kartamișev avea relații numeroase în România, fiica sa fiind căsătorită Giurgiu-Negrilești. Pentru legătura directă cu Petrogradul și Marele Cartier General rus, Kartamișev se deplasa regulat la centrul informativ rus din Odessa. În anul 1912, la Galați, DPSG și Marele Stat Major tocmai începuseră filajul asupra căpitanului trădător Rodrig Goliescu, inventatorul avioplanului (1909), racolat de agenții Ohranei. După războiul mondial, Mihail Moruzov avea în seif un raport detaliat asupra acestei afaceri de spionaj, semn că nu a fost străin de ea.

La 26 septembrie 1914, comisarul Dumitru D. Floru a raportat că „fostul nostru agent Mihail Moruzov” a informat despre stadiul pregătirilor de război efectuate de Rusia, Germania, Austro-Ungaria și Bulgaria, ultima efectuând fortificații și dislocări de trupe pe linia Dunării, cu sprijinul Austriei, pentru a împiedica România să intre în Transilvania75. În anul următor, sub protecția familiei Kartamișev, Mihail Moruzov a fost la Reni pentru a urmări acţiunile desfăşurate împotriva României de viceamiralul Visolkin76, fiul natural al fostului țar Alexandru al III-lea. La întoarcere Mihail Moruzov a întocmit un raport detaliat, peste... 45 file. Prin doamna Kartamișev, rușii i-au făcut oferte lui Mihail Moruzov:

„Știu – arăta comandorul Coandă – că i s-a propus lui Mihail Moruzov de către Mantziner, șeful Serviciului de Informații al Armatei a VI-a rusă, ca să-i facă servicii plătite, lucruri pe care Mihail Moruzov mi le-a declarat”77.

De la numita doamnă, Mihail Moruzov a aflat că rușii doreau să alipească Moldova și Delta Dunării în timpul războiului mondial care se desfășura. Tot prin distinsa doamnă, Mihail a îndeplinit mai multe misiuni în spatele armatelor țariste78, reușind, de exemplu, destructurarea mai multor organizaţii ruse de spionaj ce acționau în țara noastră, cazurile: Emilianov M., sublocotenentului Sârdici, din Regimentul 10 Călăraşi şi sublocotenentului Mihăescu, Regimentul 33 Infanterie, pentru care Mihail Moruzov a făcut comunicări DPSG şi Marelui Stat Major al Armatei79.

La mijlocul lui martie 1916, Kartamișev i l-a indicat lui Mihail Moruzov pe Ionescu, administratorul Pescăriilor Statului (acum la Brăila, fost la Tulcea), un „filogerman fanatic” apropiat de armata germană și de Casa Regală a României, considerat de reprezentanții țarismului „un pericol pentru cauza rusească din Dobrogea, de la care Mihail Moruzov avea ca sarcină să afle sistemul de navigație utilizat pe timp de ceață de către submarinele germane din Marea Neagră și Dunăre, care fac „atâtea ravagii în flota amicilor noștri80. Mihail Moruzov a reușit să intre în posesia inovației germane, un reflector puternic dotat cu diferite filtre de lumină, și cerea instructaj de la București.

Diplomații și agenții Rusiei în România erau așadar deplin mulțumiți de serviciile aduse „cauzei ruse” de Mihail Moruzov. Drept recompensă, rușii au „manipulat” în așa fel încât Mihail Moruzov să fie ales Președintele Comunității Ruse, probabil din Dobrogea. Un agent al Brigăzii de Siguranță din Tulcea, care nu cunoștea identitatea reală a lui Mihail Moruzov (principiul muncii compartimentate), era sigur că acesta era spion rus și arăta într-un raport către Centrală: În ziua de 9 aprilie 1916 a sosit la Galați vaporul CEO, „Carolus Primus”, având la bord familia Kartamișev, fiind așteptați în port de dl Bonachis, agentul vapoarelor ruse și secretarul Consulatului, și de dl Mișu Moruzov, Președintele Comunității Ruse. După acostare, dl și dna Kartamișev s-au întreținut cu Dl Moruzov și secretarul Bonachis81.

Prin urmare, avem de-a face cu o performanță incredibilă: Mihail Moruzov, agent acoperit la organelor speciale române, devenine Președintele Comunității Ruse, adică principalul om de încredere al politicii imperiale ruse în România într-un moment de mare importanță pentru relațiile noastre externe.

Mihail Moruzov contra agenților Puterilor Centrale

Confruntarea cruntă și spectaculoasă cu agenții spionajului Puterilor Centrale este cea care i-a adus faima mondială lui Mihail Moruzov. Celebră a rămas acțiunea din octombrie 1914, când Mihail Moruzov și agenții instruiți de el au reușit performanța sustragerii servietei ambasadorului Austro-Ungariei la București, contele Ottokar Czernin, în care se afla cifrul diplomatic al Ministerului de Externe habsburgic.

Istoricul Vasile Bobocescu arată că în timp ce Czernin se afla într-o locuință particulară discutând cu gazda, agenții români au deschis portiera automobilului, au luat servieta diplomatului aflată pe banchetă și au dus-o rapid la un atelier fotografic al serviciului unde a fost fotografiat întregul conținut, fapt ce a permis organelor Siguranței române să-i descifreze corespondența diplomatică82. Maximillian Ronge, șeful spionajului austro-ungar din acea perioadă, își amintea cu amărăciune lovitura:

„În mai 1917, i-am dezvăluit contelui Czernin afacerea penibilă în care a fost implicat. În octombrie 1914, când se găsea la București ca ambasador, i se furase din trăsură o geantă în care avea pe lângă alte documente și cheia cifrului diplomatic. Geanta îi fusese înapoiată împreună cu întreg conținutul, ceea ce contribui la aceea că împăratul Frantz Iosef – în felul său cavaleresc de a gândi – nu primi demisia prea imprudentului ambasador, după cum povestește Czernin în cartea sa Războiul mondial. Acum însă, după ocuparea Bucureștiului [de către armata germană], se întreprinse o cercetare minuțioasă după documente, în urma căreia se găsi, în luna mai 1917, în podul vilei Președintelui Consiliului de Miniștri, Brătianu, un mare număr de plăci fotografice care conțineau reproducerea rapoartelor Ambasadei austro-ungare și cheia noastră de cifru diplomatic. Copiile conținutului de ordine al genții (…) arătau cum au putut românii să descifreze telegramele ambasadei noastre încă de atunci”83.

Max Ronge nu a uitat să menționeze că românii au făcut cunoscute și franco-englezilor cheile de cifrare, fapt ce a creat imense daune armatelor austro-ungaro-germane pe toate fronturile din Europa.

Remarcabil este că după acest succes Mihail Moruzov a repetat lovitura, de această dată contra ambasadorului Germaniei la București. În prealabil, la 21 iulie 1915, Poliția din Dorohoi raportase că „din Viena și Berlin se trimit lunar în București milioane de coroane pentru organizațiile de spionaj din România”, sub rezervă, comunicându-se și informația că „un general român din țară face servicii austriecilor pentru bani84.

S-au făcut verificări și planuri de acțiune și, la 16 august 1916, prin combinații informative bine puse la punct, Mihail Moruzov l-a devalizat pe baronul von dem Bussche de servieta care conținea cele mai secrete documente, tot din automobil, în momentul când acesta se pregătea să părăsească Bucureștiul. Printre acestea se afla lista cu agentura serviciilor secrete germane, cu persoanele corupte din statul român și sumele de bani cheltuite de germani pentru remunerarea lor85, în total vreo 200 de persoane. Lista a fost prezentată premierului Ionel Brătianu și, deși nu a fost publicată, în noiembrie 1916 generalul Vasile Zottu, șeful Marelui Cartier General, și maiorul Ionescu, subșef de stat major la Corpul 1 Armată, s-au sinucis86.

Având în vedere asemenea succese, întrebarea este dacă Mihail Moruzov poseda noțiuni de limba germană? Se pare că da. Ipoteza este susținută de un stat de serviciu emis de Serviciul Personal din Ministerul de Război, la 17 aprilie 1929, în care Mihail Moruzov apare ca vorbitor al limbilor rusă, bulgară, franceză și germană87! Posibil ca Mihail să fi dobândit asemenea abilități lingvistice și de la comisarul Dumitru D. Floru, șeful BSST, vorbitor al limbilor franceză și germană, precum și de la unii membri ai coloniei germane din Tulcea și împrejurimi, destul de consistentă pe atunci - aproximativ 13 500 de locuitori. Nu uităm nici că Afanasie și Ioan Moruzov aveau și ei neveste de origine germană (Eugenia și Vilma).

Protectori și prieteni

Convingerea personală este că promovarea lui Mihail Moruzov în topul informațiilor românești s-a datorat și existenței în Armata Română și DPSG a unui nucleu decizional format din oameni proveniți din zona Sudului Basarabiei și Deltei Dunării. Membrii acestuia relaționau încă din copilărie, frecventaseră aceleași școli, aveau prieteni și cunoștințe comune, chiar relații de rudenie. Ei bine, în ciuda numelui și a originii, familia Moruzov a făcut parte din acest nucleu de patrioți români, alături de: mareșalul Averescu, născut la Ismail, ministru de Război în perioada 1907-1909 și șef la MStM în anii 1911–1913; generalul Arthur Văitoianu, născut la Ismail, prim-ministru între septembrie-decembrie 1919; inspectorul Zaharia Ion Husărescu, născut lângă Ismail, a locuit o perioadă la Tulcea; inclusiv mareșalul Timoșenco al URSS s-a născut în zonă, fiind cunoscut de Mihail Moruzov.

Însă deosebite erau legăturile lui Mihail Moruzov cu viitorul general Ioan Rășcanu88, un as al informațiilor militare: șef al Biroului Operații din Secția I a Marelui Stat Major, 1911-1914; șef de cabinet al ministrului de război, 1911-1912; șef al Secției Operații MStM, 1914-1916; atașat pe lângă Statul Major Francez (frontul din Moldova), 1916; secretar al ministrului de război, 1918-1919; de mai multe ori ministru de război, 1919–192189; ministru pentru Basarabia și Bucovina, 1927; comisar superior al guvernului în Basarabia și Bucovina; ministru de stat în Basarabia (1932).

În perioada neutralității României, lt. col. Ioan Rășcanu, ca șef al Secției a III-a din Marele Stat Major90, a fost șeful Informațiilor militare, deci și șeful lui Mihail Moruzov, răspunzând de cooperarea informativă cu Serviciul național contraspionaj militar de pe lângă DPSG condus de comisarul Vintilă Ionescu. Ei bine, Ioan Rășcanu avea rude în Tulcea. Preotul Gheorghe Rășcanu (1840–29 ianuarie 1896), născut în comuna Râșcani, jud. Tutova, a fost primul protoiereu al Tulcei numit după trecerea Dobrogei la România. La Tulcea, familiile Rășcanu și Moruzov erau legate de o prietenie veche. Fiica preotului Gh. Rășcanu, Domnica (1877-dec.1913) s-a căsătorit cu Simeon Moruzov, fratele lui Mihail Moruzov. Toți cei patru copii ai preotului Rășcanu au urmat la Tulcea același liceu ca și Mihail Moruzov91.

De altfel, generalul Ioan Rășcanu (ministru de Război) a fost cel care a intervenit la ministrul de Interne, la 1 aprilie 1920, pentru a aproba detașarea lui Mihail Moruzov, urmând i se încredința Biroul de Informații al corpului 5 Armată92. În perioada 1917-1919, Gh. Dumitru Rășcanu (nepot al lui Mihail Moruzov), născut la 9 februarie 1903, în comuna Sarichioi, jud. Tulcea, a fost curier pentru Mihail Moruzov în Deltă, având o lungă carieră la Serviciul S, în mai 1945 fiind încă rezidentul Serviciului Special de Informații la Tulcea. Un apropiat al familiei Moruzov era și diplomatul Constantin Langă-Rășcanu (MAE), cu strânse legături la Marele Cartier General al Armatei Române și bun prieten cu Iancu Panaitescu, precum și viitorul general Constantin Vasiliu Rășcanu.

Concluzii

Aceasta este, pe cât deocamdată am putut reconstitui, biografia clandestină a celui care, în martie 1917, a fost numit la cârma Serviciului Special de Siguranță al Deltei Dunării (structură clandestină organizată în serviciul Secției a II-a a Marelui Stat Major al Armatei Române!). Este începutul poveștii copilului teribil al contraspionajului românesc.

Mihail Moruzov a debutat în munca informativă la vârsta de numai 15-16 ani. A avut rezultate spectaculoase la „mișcările”: bulgară, rusă, lipoveană, austro-germană și „anarhismul socialist”. A lucrat atât de conspirat încât puțini au fost funcționarii din vârful Direcției Poliției și Siguranței Generale - Marelui Stat Major al Armatei Române care să-i știe valoarea și performanțele. Rapoartele lui ajungeau direct pe masa de lucru a Regelui Carol I, Principelui Ferdinand, primului ministru, ministrului de Război și celui de Interne.

Superspionul Mihail Moruzov își avea rădăcinile într-o familie de intelectuali cu realizări culturale notabile. Ca om de cultură, era mai degrabă un autodidact. A învățat să cunoască Lumea și tainele sale direct, călătorind în interes de serviciu la sud de Dunăre și în nordul Mării Negre. Ironia sorții a făcut să fie exmatriculat din liceu din cauza unei limbi străine (latina), deși s-a dovedit un adevărat poliglot, vorbind limbile: ucraineană, rusă, bulgară, sârbă, polonă, croată, franceză, germană.

Ca profesionist, Mihail Moruzov s-a instruit temeinic atât la Direcția Poliției și Siguranței Generale, cât și la Marele Stat Major al Armatei Române, însă cel mai bun profesor i-a fost lupta clandestină împotriva dușmanilor neamului românesc. O sursă militară (de arhivă) nota că Mihail Moruzov s-a deplasat la ordin în afara țării, prin anii 1921-1924, cu sarcina de a penetra British Intelligence Service și de a cunoaște, din interior, această vestită organizație. Posibil, căci nu întâmplător Mihail Moruzov a declarat că a organizat Serviciul S al Armatei Române inspirându-se și luând ca model celebrul serviciu de spionaj britanic. Mihail Moruzov a cunoscut bine și Biroul II francez, studiindu-l la lucru pe teritoriul României încă din anul 1910.

Mihail Moruzov este cel care va schimba fundamental întregul sistem informativ al României interbelice. Concepția sa: un aparat tehnic (recrutori - informatori) autonom, nerestricționat de rigori și aprobări cazone, flexibil și îndrăzneț în adâncime și care să funcționeze continuu și centralizat prin ștafete. Agenții se sprijineau între ei pe încredere și loialitate. De regulă, o celulă sau o linie informativă era alcătuită din membrii aceleași familii/neam, fără intermediari și prea multe înscrisuri.

Trădarea era aproape inexistentă, iar căderea unui agent nu producea daune colaterale. Un astfel de aparat, în special în liniile sale informative importante, nu putea fi însă transmis decât cu acordul celui care l-a creat sau îl controla. Aici au început necazurile. Mihail Moruzov știa bine „jocul nostru românesc”, epigonii și culisele, și că oricând putea fi înlăturat de „profesioniștii de birou cu multe diplome”. Mai trecuse prin asta. Unii au criticat acest tip de organizare impus de el la Serviciul S, considerându-l învechit.

Totuși, rețelele sale de agenți au format un scut de apărare statului român în momente grele, inițiații numindu-l adesea pe Mihail Moruzov „Salvatorul Patriei”. În acest sens, istoria este cel mai bun aliat al lui Mihail Moruzov: în anul 1913, când evenimentele din Balcani și Războiul Mondial amenințau România – conducerea statului l-a desemnat cu înființarea Serviciului de Informații (tehnic) al Armatei Române; în anul 1917, când statul român era dezmembrat – Mihail Moruzov, Președintele Comunității Ruse, a fost chemat să organizeze Serviciul Special de Siguranță  din Delta Dunării și Basarabia de Sud (contraspionaj); în anul 1924, când a avut loc „rebeliunea” bolșevică de la Tatar-Bunar și amenințarea comunistă devenise un pericol la siguranța statului român – Moruzov a fost chemat să re/organizeze Serviciul S al Armatei Române; în anul 1928, la propunerea lui Mihail Moruzov a avut loc scindarea Serviciului Poliției de cel al Siguranței, sub motivul că „DPSG a degenerat de la menirea sa”; în anul 1930, la „restaurația” lui Carol al II-lea, Mihail Moruzov devine „indispensabil” noului regim; în anii 1933-1934, când URSS și serviciile sale speciale au programat declanșarea revoluției bolșevice în România și Balcani, Moruzov combate acțiunea printr-o reorganizare și întărire a sistemului național de informații; în anii 1937-1939, când Lumea se pregătea de un nou război, Mihail Moruzov lucra deja la centralizarea întregului sistem informativ din România.

Note

1.  O variantă extinsă și ușor modificată a acestui material se află pe: https://mistereledunarii.wordpress.com/.
2.  Lelia Postolache, Bisericile orașului Tulcea și slujitorii lor, Editura Metamorfosi, Tulcea, 2013, p. 373, citează:  DJTAN (Direcția Județeană Tulcea a Arhivelor Naționale), Registre stare civile, Primăria Tulcea.
3.  Vezi: Mariana Iancu, 28 noiembrie 2015, pe: http://adevarul.ro/locale/tulcea/misterul-mortii-mihail-moruzov-parintele-serviciilor-secrete-romane-acuza-fiica-sa-1_56581f667d919ed50ea330af/index.html.
4.  ASRI (Arhiva Serviciului Român de Informații), FP (fond penal) 20954 Volumul 15,  filele 117-119.
5. ASRI, Dosar nr. 20954.
6.  Lelia Postolache, Bisericile orașului Tulcea și slujitorii lor, Editura Metamorfosi, Tulcea, 2013, pp. 300-301.
7. ANR (Arhivele Naționale ale României), Inventar nr. 722, DPSG (Direcția Poliției și Siguranței Generale), Dosar 92/1908, Decizia 6457 S[ecret] din 26 iulie 1908, semnată de Ion. I. C. Brătianu (ministru) și Iancu Panaitescu (director), filele 55-58.
8.  A se vedea: Sorin Aparaschivei, Afanasie Moruzov, marele spion uitat, pe www.mistereledunarii.ro și cotidianul „Obiectiv de Tulcea” – arhiva electronică (8 martie 2016).
9.  La 1/14 martie 1904, la St. Petersburg a fost încheiată o Convenție secretă privind măsurile internaționale contra anarhiștilor, semnată și de Polițiile de Siguranță din Rusia și România. Cu toate acestea, Rusia nu avea probleme în a-i sprijini clandestin pe anarhiști când era vorba de România; ANR, Inv. 722, Dosar nr. 2/1906, fila 1.
10.  Ion Pavelescu, Enigma Moruzov, Cel mai mare spion din istoria României, Editura Gaudeamus, Iași, 1995, pp. 36-42.
11. ASRI, Dosar nr. 20954.
12. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 94/1911, fila1.
13. Potrivit articolului 25 din Legea organizării Poliției Generale a Statului, din anul 1903, „Nimeni nu poate fi numit în serviciul Poliției dacă nu este cetățean român, dacă nu a satisfăcut obligațiile legii de recrutare, dacă nu are folosință deplină a drepturilor civile și politice”.
14. ASRI, FD (fond documentar) 20953 Volumul 2, Declaraţie (olografă) dată şi semnată de Mihail Moruzov, Ismail, 13 mai 1918, filele 4-16.
15.  În rapoartele Siguranței, Afanasie Moruzov era „agentul nostru acoperit la mișcarea rusă”.
16. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 94/1911, fila 2.
17. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 94/1911, fila 32.
18. ASRI, Dosar nr. 20954.
19. ASRI, Dosar „D”, Cota arhivistică 10 988, Vol. I, filele 72-76.
20. Nuhăm Katz, alias Constantin Dobrogeanu-Gherea,s-a refugiat din Ucraina din cauza persecuțiilor Ohrana-ei (poliția politică țaristă) și s-a stabilit în România în anul 1875.
21. Alin Spânu, Serviciul de Informații al României în Războiul de întregire națională (1916 – 1920), Editura Militară, București 2012, nota nr. 405, p. 127; Spânu citează: Grigore Ghica, Grigri, Editura Fundației Culturale Române, București 1998, p. 137.
22. ANR, Inv. 722, Dosar nr. 79/1909, filele 7-13.
23. ANR, Inv. 722, Dosar nr. 79/1909, filele 11-13.
24. La un moment dat, Mandragiu solicita lui Panaitescu să-i se pună la dispoziție fișele cu numele și fotografiile tuturor suspecților din zonă înregistrați la București, raport respins. Să fi atras Mandragiu unele bănuieli?
25. În anii 1930, Vintilă Ionescu a devenit șeful Corpului Detectivilor, instituție organizată după modelul Scotland Yard. Peste ani, Vintilă Ionescu s-a alăturat Serviciului S condus de Mihail Moruzov.
26. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 94/1911, filele 125-127.
27. ANR, Inv. 722, Dosar nr. 92/1909, filele 17-46.
28. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 92/1909, filele 37-38.
29. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 92/1909, filele 45-46.
30. ANR, Inv. 722, Dosar nr. 92/1909, rapoartele din 28 iulie, 9 august și 11 august 1909, filele 17-46.
31. ANR, Direcția Generală a Poliției 1898-1916, Dosar 94/1907, filele 18-20.
32. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 94/1911, filele 142-145.
33. În anul 1933, Stoian Malceff a fost trimis în România sub acoperirea de inginer, fiind semnalat (de Mihail Moruzov) cu misiuni informative în regiunea Durostor.
34. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 94/1911, filele 142-145.
35. ASRI, Penal, 20954, Vol. 16, filele 82-88.
36. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar nr. 103/1908, fila 60.
37. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 89/1911, fila 5.
38. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 13/1910, fila 25.
39. Acest Komarovski pare a fi una și aceeași persoană de pe vasul „Dora”, naufragiat la 20 decembrie 1906 la nord de Constanța (Peritesca). „Dora” transporta clandestin arme pentru revoluționarii din Rusia, cu sprijinul dr. Racovski, conf.: ANR, Inv. 2349, Dosar nr. 1/1906, fila 10.
40.  ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar nr. 103/1908, fila 57.
41.  ANR, inv. 722, DPSG, Dosar 92/1908, fila 74.
42.  ANR, inv. 722, DPSG, Dosar 13/1910, fila 3, nota informativă din 15 martie 1910.
43.  ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 104/1910, fila 1.
44.  ANR, inv. 722, DPSG, Dosar 103/1910, fila 12.
45. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 94/1911, filele 148-149.
46. ASRI, FD 8097, Expunere asupra Serviciilor de Informații ale Armatei (istoric), 21 septembrie 1934, Serviciul S către Ministerul Apărării Naționale, semnează: Șeful Serviciului S.
47.  ASRI, Dosar nr. 20954 (declarație în fața comisiei de anchetă, noiembrie 1940).
48. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 126/1910, fila 2.
49. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 126/1910, filele 5-6.
50. Încă de la 13 mai 1910, DPSG a informat Marele Stat Major că pe lângă Statul Major al armatei bulgare „funcționează un Birou Special care se ocupă cu informațiile militare din străinătate”.
51. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 89/1911, filele 41-42.
52. ASRI, Dosar 20954, passim.
53. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 126/1910, fila1.
54. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 80/1912, raport din 31 octombrie 1912, filele 1-2.
55. Monitorul Oficial nr. 242 din 31 ianuarie 1913.
56. Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și frontul secret, Editura Elion, București, 2004, p. 36.
57. ASRI, FD. 8097, Mihail Moruzov: Expunere asupra Serviciilor de Informații ale Armatei (istoric), adresa nr. 1583, din 21 septembrie 1934, Serviciul S către Ministerul Apărării Naționale, ff. 6-44.
58. Florin Pintilie, Nevian Tunăreanu et Co., Istoria Serviciului Secret de Informații, România 1917-1940, Vol. I, Editura I.N.I., București, 2000, Documente, p. 193 (Memoriu întocmit de Mihail Moruzov la 8 decembrie 1927).
59. ASRI, Fond penal, Dosar nr. 20954, Vol. 19, Referat no. 11157, 25 martie 1920, către General Corp de Armată Christescu, șeful Marelui Stat Major, filele 413-414.
60. ASRI, FP. 20954, Vol. 2, Referat 15 decembrie 1941 – privitor la ancheta declanșată de Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat față de activitatea lui Mihail Moruzov, fost șef al Serviciului Secret, f. 106.
61. ASRI, Dosar nr. 2652, fila 121 și următ.
62. Această informație.
63. ASRI, Fond Penal 20954, Volumul 4, Declarație, atașat militar în Bulgaria lt-col. Al. Budiș, 19 noiembrie 1940,  filele 423-431.
64. ANR, Inv. 723, DPSG, Dosar nr. 906/1916, fila 5.
65. ASRI, Fond penal, Dosar nr. 20954, Vol. 16, filele 82-88.
66. ASRI, FD. 8097, Mihail Moruzov: Expunere asupra Serviciilor de Informații ale Armatei (istoric), adresa nr. 1583, din 21 septembrie 1934, Serviciul S către Ministerul Apărării Naționale, ff. 6-44.
67. ASRI, Dosar nr. 20954, passim.
68. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar nr. 75/1914, filele 5-112.
69. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar nr. 75/1914, filele 5-112.
70. ASRI, FD. 8097, Mihail Moruzov: Expunere asupra Serviciilor de Informații ale Armatei (istoric), adresa nr. 1583, din 21 septembrie 1934, Serviciul S către Ministerul Apărării Naționale, ff. 6-44.
71. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar nr. 633/1914, fila 7.
72. Vezi: Sorin Aparaschivei, Afanasie Moruzov, marele spion uitat, pe: www.mistereledunarii.ro. și ziarul „Obiectiv de Tulcea”, martie 2016.
73. ANR, Inv. 2349, DGP (Direcția Generală a Poliției), Dosar nr. 1/1912, fila 109.
74. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 1/1912, fila 111.
75. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar nr. 133/1914, fila 372.
76. ASRI, FD 20953 Volumul 2, Declaraţie (olografă) dată şi semnată de Mihail Moruzov, Ismail 13 mai 1918, ff. 4-16.
77. Meianu Nicolae, Istoria Serviciului Special de Informații, în „Studii și documente”, Vol. I, București, 1969, Consiliul Securității Statului, pp. 101-103.
78. Meianu Nicolae, Istoria Serviciului Special de Informații, în „Studii și documente”, Vol. I, București, 1969, Consiliul Securității Statului, pp. 101-103; vezi și Sorin Aparaschivei: „Mihail Moruzov – Spionul și Omul”, pe: www.mistereledunarii.ro.
79. ASRI, Fondul documentar 20954 Volumul 19, fila 429; a se vedea și „Afanasie Moruzov, marele spion uitat”, pe: www.mistereledunarii.ro.
80. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 1/1912, filele 134-136, și Dosar 95/1911, fila 438.
81. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 1/1912, filele 143-145.
82. Pe larg în: Vasile Bobocescu, Momente din Istoria Ministerului de Interne, Volumul I, 1821 – 1944, Editura Ministerului de Interne, pp. 313-317; Cristian Troncotă, marele biograf al lui Mihail Moruzov, citează sursa Radu Dinulescu și plasează acest eveniment în aprilie 1914, vezi: „România și Frontul secret”, editura Elion, București, 2008, pp. 62-63. Dinulescu este însă contrazis chiar de Maximillian Ronge (n.a.).
83.  General de Brigadă Max Ronge, Spionajul de război și industrial. 12 ani în Serviciul de Spionaj, subcapitolul: „Dezvoltarea mai departe a Serviciului de spionaj. Lupta contraspionajului comercial și aerian inamic și contra dușmanului intern. Cavaleri ai Antantei și doamne de varieté”. Maximillian Ronge a fost ultimul șef al Secției Informațiilor din Marele Cartier General al Armatei Austro-Ungare și al Biroului de Evidență din Marele Stat Major (lucrare consultată într-o colecție particulară).
84. ANR, Direcția Generală a Poliției 1893-1916, Dosar 1/1908, fila 250.
85. Vasile Bobocescu, Momente din Istoria Ministerului de Interne, pp. 313-317.
86. Vezi și: Alin Spânu, Ziua de naștere a Serviciului Secret Român, în „Magazin Istoric”, februarie 2015, pp. 71-75.
87. ASRI, Dosar nr. 20954.
88. Rășcanii fiind o familie de boieri români din vremea lui Ștefan cel Mare, înrudiți cu familiile Ghica, Sturdza, Cantemir, Mavrocordat, Rosseti, Micleanu sau Cuza. Unii recomandă scrierea numelui de familie cu „â” ca fiind cea corectă (de la satul Râșcani), totuși, lt. col. Ioan Rășcanu semna cu varianta „ă” (n.a.).
89. Despre personalitatea lui Ioan Rășcanu, pe larg în: Adrian Strola și Marin Ghinoiu, Un martir al neamului românesc. Generalul artilerist Ion Rășcanu, în revista „Document”, Nr. 70/2015, p. 63, Serviciul Istoric al Armatei, Arhivele Militare Române.
90. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 127/1914, filele 64-77.
91. Lelia Postolache, Bisericile orașului Tulcea și slujitorii lor, Editura Metamorfosi, Tulcea, 2013, p. 332.
92. ASRI, FP nr. 20954, Vol. 19, fila 417.

""