Józef Piłsudski, comandantul care a condus Polonia către independenţă

Autor 3192 vizualizări


Nimeni nu a influențat istoria Poloniei în secolul al XX-lea mai mult decât Józef Piłsudski. El a inițiat implicarea Poloniei în Primul Război Mondial, iar mai târziu, vreme de un deceniu, și-a salvat țara și Europa de comunism. Este totodată politicianul care, revenit la putere în urma unei sângeroase lovituri de stat militare, a creat un sistem autoritar de guvernare.

Józef Klemens Piłsudski s-a născut la 5 decembrie 1867, în localitatea Zułowo (azi Zalavas, la granița dintre Lituania și Belarus – n.tr.), în apropiere de Vilnius; era al patrulea copil al unor mici proprietari de pământ, Józef Wincenty și Maria Bilewiczówna. Cu toate că familia nu a suferit de foame, s-a întâmplat, totuși, ca viitorul Comandant (aceasta este una dintre poreclele avute de Piłsudski în timpul organizării legiunilor poloneze și a luptelor din Primul Război Mondial – n.tr.) să nu aibă pantaloni pentru a merge la școală. 

În septembrie 1884, la vârsta de 42 de ani, murea mama sa, Maria Piłsudska, o pierdere pe care Józef a resimțit-o extrem de dureros. Amintirea ei caldă avea să-l însoțească până în ultimele zile ale vieții și, chiar înainte de moarte, a cerut ca inima să-i fie îngropată alături de mama sa…

Primul contact cu lumea politicii a fost unul violent. Împreună cu Bronisław, fratele său mai mare, a intrat în legătură cu activiștii ruși din mișcarea Narodna Wola (Voința Națională – n.tr.) care pregăteau asasinarea țarului Alexandru al III-lea. Ca urmare, a fost arestat și condamnat la cinci ani de domiciliu forțat în Siberia. O soartă ceva mai blândă decât cea a celorlalți atentatori, dintre care cinci au fost spânzurați (printre ei aflându-se și Aleksander Ulianov, fratele mai mare al lui Lenin), iar Bronisław Piłsudski a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.


După întoarcerea din exilul siberian, pe când avea 24 de ani, Józef s-a alăturat grupului socialiștilor din Vilnius, devenind membru al Partidului Socialist Polonez (PPS) și apoi unul dintre editorii publicației lunare ilegale „Muncitorul”.

Nu a fost însă niciodată un adevărat socialist, iar discuțiile și controversele pe teme ideologice i-au fost indiferente. PPS era pentru el partidul care lupta pentru câștigarea independenței țării, iar sprijinul maselor de muncitori reprezenta condiția necesară pentru succesul unei revolte viitoare. Deși era conștient de necesitatea unor schimbări în situația economică a muncitorilor, le vedea realizate doar după câștigarea independenței, într-o Polonie liberă.

În februarie 1900 a fost arestat de poliția țaristă. Încarcerat în Citadela din Varșovia (fortificație construită de țarul Nicolae după înfrângerea Insurecției din Noiembrie 1830-1831 – n.tr.), a simulat că suferă de o boală psihică și, după ce a fost dus la Sankt Petersburg pentru a fi consultat, a fugit din spital. S-a stabilit la Liov, oraș aflat între granițele monarhiei habsburgice, și a revenit în viața politică după izbucnirea războiului ruso-japonez (1904).

Comandantul 

Cu toate că în Rusia tensiunea era în creștere, Piłsudski evita contactul cu revoluționarii locali, colaborând în schimb cu socialiștii de alte naționalități din Imperiul Romanovilor. Se temea că victoria revoluției nu va schimba cu nimic situația Poloniei, iar noua Rusie nu va fi decât un persecutor și mai aprig. Viitorul a dovedit că a avut pe deplin dreptate.

În 1905, după izbucnirea revoluției, devine șeful Unității de Luptă a PPS, care supraveghea demonstrațiile organizate de partid. Aceeași structură punea la cale atentate împotriva funcționarilor țariști ori a polițiștilor, organiza eliberarea prizonierilor, ataca bănci, oficii poștale și trenuri, procurând astfel mijloacele financiare necesare desfășurării activității partidului. Unitatea de Luptă s-a transformat rapid într-o organizație autonomă, ceea ce, în noiembrie 1905, a dus la scindarea PPS. Împreună cu cei mai apropiați colaboratori, Piłsudski a fondat un nou partid – Partidul Socialist Polonez-Aripa Revoluționară.

După înfrângerea revoluției, Piłsudski a pregătit încă o acțiune de amploare, menită să asigure finanțarea acțiunilor organizației sale pentru o lungă perioadă de timp. La 26 septembrie 1908, împreună cu câțiva colaboratori a atacat trenul poștal în localitatea Bezdany, din apropiere de Vilnius, furând 200.000 de ruble. Acțiunea a intrat în istorie ca „lovitura celor patru prim-miniștri“, deoarece autorii jafului erau viitori prim-miniștri ai celei de-A Doua Republicii Polone (Piłsudski, Walery Sławek, Aleksander Prystor și Tomasz Arciszewski). Nu există un al doilea caz similar în istoria Europei și a lumii!

În 1908, la inițiativa lui Piłsudski, a fost înființată la Liov o Asociație secretă pentru Lupta Activă (ZWC-Związek Walki Czynnej), din al cărei program au fost eliminate aproape toate sloganurile socialiste. În intenția fondatorilor, ZWC trebuia să devină o organizație a celor care militau pentru independență, indiferent de avere sau opinii.

În 1910, în conformitate cu legea în vigoare privind statutul asociațiilor pușcașilor pe teritoriul monarhiei habsburgice, ZWC înființa, o organizație paramilitară legală – „Uniunea pușcașilor”. În scurt timp, aceasta a ajuns să numere câteva mii de oameni, iar Piłsudski s-a transformat din lider al partidului în comandant militar. Detașamentele militare reprezentau pepiniera de cadre pentru viitoarea armată poloneză, care avea să lupte alături de cele ale Germaniei și Austriei contra Rusiei țariste. În războiul care se apropia, marile puteri care ocupaseră Polonia aveau să lupte pentru prima dată una împotriva celeilalte. Piłsudski și-a exprimat convingerea că Rusia va fi învinsă de Puterile Centrale care, la rândul lor, vor fi înfrânte de Franța și Anglia. Înfrângerea totală a Rusiei avea să consfințească revoluția pe scară largă.

Perioada războiului 

În august 1914, Comandantul Piłsudski a plecat pe front ca simplu mercenar de partea austriecilor, în fruntea unei unități de circa 150 de persoane (așa-numita Compania I de Cadre), iar după doi ani era deja bine cunoscut în saloanele politice. Aflat în fruntea Brigăzii I a Legiunilor Poloneze și-a creat cu măiestrie propria legendă printre subordonații săi.

„L-am văzut pe Comandant – își amintea unul dintre ofițeri – cum, în micul său bordei săpat în pădure, a dus aceeași viață ca oricare altul dintre noi. Aceeași cafea neagră neîndulcită, aceeași mâncare puțină și proastă, aceiași păduchi în pulovere și uniforme, în care Comandantul a luptat cot la cot cu noi. Pe toate astea le-am văzut cândva cu ochii mei.”


La 5 noiembrie 1916 s-a dat publicității Manifestul autorităților din Germania și Austria, care anunța renașterea statului polonez. Deși declarația era extrem de imprecisă, aliații s-au așteptat la recrutări imediate în rândul armatei poloneze. Fără Piłsudski și autoritatea sa, acest lucru nu era posibil. Ca urmare, a fost numit în Consiliul Provizoriu de Stat, fondat în ianuarie 1917, care înlocuia guvernul polonez.

Cu toate acestea, Germania nu avea încredere în Comandant, suspectând – pe bună dreptate – că obiectivul său era acela de a forma armata poloneză independentă. După izbucnirea revoluției din februarie și detronarea Romanovilor, Rusia a încetat să mai fie o amenințare. Principalele adversare ale independenței Poloniei au devenit Germania și Austria, iar Piłsudski dorea să evite – cu orice preț – trimiterea trupelor poloneze pe frontul vestic pentru a lupta în interesul Puterilor Centrale. Prin urmare, la comanda sa, Brigăzile Legiunilor nr. I și nr. III au refuzat depunerea jurământului de credință față de împăratul Wilhelm al II-lea, provocând așa-numita „criză a jurământului”. Soldații au fost închiși în lagărele de internare din Szczypiorno (azi cartier al orașului Kalisz, în centrul Poloniei – n.tr.) și Beniaminów (fortificație construită de ruși, aflată la cca. 20 km nord de Varșovia – n.tr.), iar cetățenii austrieci au fost mobilizați cu forța în armata habsburgică.

Piłsudski a fost arestat în noaptea de 21 spre 22 iulie 1917, împreună cu Kazimierz Sosnkowski, șeful Statului Major. Au fost închiși în fortăreața din Magdeburg, unde au rămas până la sfârșitul războiului. Pe perioada izolării, comandantul a devenit cel mai important politician polonez, o personalitate de care se legau mari speranțe. O campanie de propagandă bine organizată l-a transformat pe Piłsudski în lider al națiunii. Niciodată înainte, și nici după aceea, n-a mai fost atât de popular printre compatrioții săi.

Încorporare sau federalizare? 

În ultimele zile ale Primului Război Mondial, Piłsudski și Sosnkowski au fost eliberați din Magdeburg, iar la 10 noiembrie 1918 au sosit la Varșovia. Consiliul de Regență și-a delegat competențele Comandantului, căruia – în calitate de șef de stat interimar – i s-au subordonat practic toate partidele politice. În scurt timp, în mâinile lui s-a concentrat o putere atât de mare, cum nu mai avusese nimeni în Polonia, de la Dinastia Jagiellonilor (care domnea în secolele XIV-XVI) încoace.

Comandantul evita cu abilitate discuțiile ideologice, explicând că nu mai era socialist și că el a „coborât” din „tramvaiul roșu” la stația „Independența”. Era interesat doar de construirea unei armate care să asigure supraviețuirea Poloniei:

„[...] Nu sunt de stânga sau pentru ea, eu sunt pentru unitate. [...] Afacerile interne vor fi în grija Seimului, motiv pentru care îl și convoc. Cum va fi – de stânga sau de dreapta – vom vedea. Toate eforturile mele trebuie să se îndrepte către armată [...] Sunt sătul de atâtea vorbe și sugestii! [...] Am nevoie de soldați, mă auziți!” – explica Pilsudski.


Țara avea într-adevăr nevoie de armată, și nu de discuții privind structura socială. În Wielkopolska (regiune în centrul Poloniei – n.tr.) se mai desfășurau încă lupte împotriva germanilor, viitorul Liovului și Vilniusului era incert, iar granițele reale ale statului nu erau clare. Polonia avea de dus un război greu și fără armată victoria era imposibilă.

Piłsudski era realist, așa că nu a acordat o atenție specială frontierelor occidentale. Știa că în această chestiune totul va fi decis în timpul Conferinței de pace de la Paris (1919) de către puterile victorioase. De aceea, el s-a concentrat în totalitate asupra granițelor estice, unde situația era extrem de complexă.

Populațiile amestecate care trăiau în zona numită Kresy („pământurile estice”, foste teritorii ale Poloniei, astăzi aflate între granițele mai multor state: Ucraina, Belarus, Lituania, orașele cele mai importante fiind Vilnius, Liov și Grodno – n.tr.) făceau imposibilă împărțirea teritoriului după criterii etnice. Polonezii formau majoritatea în orașe, satele fiind locuite de lituanieni, bieloruși sau ucraineni. Proprietatea era structurată similar: țărani locali și conac polonez.

Piłsudski se gândea să „descoasă Rusia de-a lungul cusăturilor naționale”, afirmând că Polonia renăscută ar trebui să creeze o federație cu alte state formate pe ruinele Imperiului Țarist. Dar situația politică se schimba constant și era dificil de prevăzut care va fi soarta Europei. Deși în Germania revoluția fusese suprimată, agitația nu se încheiase și revolta comunistă amenința țările din Europa Centrală. Cea mai mare necunoscută o reprezenta cursul evenimentelor din Rusia, cuprinsă de războiul civil.

Bătălia Varşoviei 

Singura grijă a lui Piłsudski o reprezenta statul polonez, așa că a ignorat cererea Antantei de a ataca Armata Roșie lângă Mozyr (oraș în Belarus – n.tr.), pentru a veni în ajutorul „albilor” lui Denikin. El considera că rușii – albi sau roșii – erau dușmanii independenței Poloniei și, din partea lui, nu aveau decât să se omoare între ei.

„Cu alte cuvinte, cum ar spune soldații – zicea Comandantul – spânzurați-vă, bateți-vă, n-aveți decât, nu-mi pasă, atâta vreme cât interesele Poloniei nu sunt amenințate. Dar dacă se va întâmpla așa, atunci mă voi bate! Și dacă nu vă bat oriunde și oricând, asta e nu pentru că nu vreți voi, ci pentru că nu vreau eu”.

Deși Anton Denikin, comandantul armatei ruse „albe” anticomuniste, a fost înfrânt, Piłsudski știa că războiul cu bolșevicii era inevitabil. Politicienii de la Kremlin încercau să izoleze Ucraina, a cărei independență constituia baza securității Poloniei. De fapt, sovieticii nu intenționau deloc să se oprească la Kiev. Polonia separa Rusia de Germania incitată la revoltă, blocând exportul revoluției în Europa.

La sugestia lui Piłsudski, au început pregătirile pentru ofensiva din Ucraina, iar în aprilie 1920 au fost încheiate un acord politic și o convenție militară cu atamanul Simon Petliura (om de stat ucrainean, lider al luptei pentru independență, președinte al Ucrainei pentru scurtă perioadă, asasinat la Paris în 1926 – n.tr.). Guvernul polonez îi recunoștea pe ataman și pe colaboratorii săi ca singurii reprezentanți ai poporului ucrainean, iar pe 25 aprilie era lansată ofensiva poloneză. La 7 mai 1920 a fost cucerit Kievul, dar o săptămână mai târziu începea ofensiva sovietică în Belarus, pentru ca, la sfârșitul lunii mai, Armata Roșie să atace în sud. La începutul lunii august, sovieticii se aflau lângă Varșovia, iar viitorul Europei era sub semnul întrebării. Comandantul armatei sovietice, Mihail Tuhacevski, nu-și ascundea ambiția de a cuceri Berlinul, iar Semion Budionîi, comandantul Armatei I de Cavalerie, visa să cucerească Parisul.

Ofensiva poloneză, lansată pe 14 august, a fost un succes, și bolșevicii au început să se retragă. Bătălia pentru Varșovia, din 1920, care a oprit marșul acestora către vestul Europei, este numită în Polonia „Miracolul de pe Vistula“ și este considerată una dintre cele mai importante bătălii din istoria lumii.

Următoarea ofensivă a fost declanșată în a doua jumătate a lunii septembrie. Apriga confruntare de pe râul Niemen, întinsă pe mai multe zile, s-a încheiat cu victoria polonezilor, ceea ce a pecetluit în cele din urmă soarta războiului. Începute deja de ceva vreme, tratativele de pace s-au încheiat prin semnarea, la 18 martie 1921, a tratatului de la Riga. Din nefericire, aceasta însemna și înfrângerea planurilor federative ale lui Piłsudski.

Mai rămăsese de rezolvat chestiunea orașului Vilnius, predat de sovietici lituanienilor. Orice încercare de a stăpâni orașul prin forță ducea automat nu numai la conflictul cu Lituania, care-l considera capitala sa istorică, ci și cu Antanta. Piłsudski a găsit totuși o soluție, ordonându-i generalului Lucjan Żeligowski să „se revolte” și, în fruntea diviziei sale, să ocupe orașul. Urmarea a fost apariția unui nou stat – Lituania Centrală, care a durat până în martie 1922. Acesta a fost apoi încorporat în Polonia și, cu toate că politicienii de la Kaunas au protestat, ceea ce a contat au fost faptele, așa că orașul Vilnius a reintrat între granițele celei de-A Doua Republici Polone.

Retragerea la Sulejówek 

Piłsudski n-a candidat la alegerile prezidențiale din Polonia, considerând că atribuțiile funcției sunt prea limitate. În această situație, la 9 decembrie 1922, Gabriel Narutowicz a devenit președinte, ceea ce a declanșat o adevărată furtună politică. Politicienii de dreapta s-au folosit de faptul că acesta a fost ales și cu ajutorul minorităților naționale și au cerut deschis răsturnarea sa. O săptămână mai târziu, Narutowicz era împușcat de un extremist de dreapta.

Asasinarea președintelui a reprezentat pentru Piłsudski dovada că democrația parlamentară din Polonia nu a promovat examenul de maturitate. Nu dispunea însă de mijloace politice reale pentru a prelua puterea, așa că s-a concentrat pe lucrul la propria sa imagine în societate. Acorda interviuri, în care vorbea depreciativ despre obiceiurile parlamentare poloneze. Cel mai adesea criticile și acuzațiile mareșalului erau îndreptate împotriva politicienilor de dreapta, care reprezentau sursa tuturor relelor. În același timp, anturajul Comandantului concepea cu abilitate legenda Legiunilor din timpul Primului Război Mondial, creând imaginea unor oameni simpli care își slujiseră țara și erau tratați cu nedreptate și cruzime în Polonia independentă.

Piłsudski a ocupat funcția de șef al Statului Major General până la jumătatea anului 1923, apoi s-a retras complet din viața politică. A părăsit capitala și s-a mutat împreună cu familia sa în apropiere de Sulejówek (așezare în centrul Poloniei, la cca. 20 km est de Varșovia – n.tr.), unde deținea un mic conac. Comandantul și-a donat indemnizația de mareșal care i se cuvenea în favoarea unor scopuri caritabile, familia trăind din câștiguri obținute din drepturi de autor, conferințe sau prelegeri.

Mareșalul și-a folosit cu iscusință modul de viață pentru a-și construi popularitatea personală. Mulți dintre tinerii ofițeri trăiau pe picior mare, în vreme ce el refuza ostentativ să se folosească de privilegiile oferite de funcția sa. Călătorind cu trenul ca să-și țină prelegerile (sau în alte scopuri), refuza categoric să stea în compartimentele de clasa I (așa cum avea dreptul), acceptând întotdeauna în schimb un bilet gratuit la clasa a II-a. În timpul călătoriei purta desigur o cămașă gris militară, fără nici un însemn (faimosul „gris al pușcașilor” din Polonia).

Lovitura de stat din mai 

Timpul lucra în favoarea mareșalului. Situația internă din Polonia se deteriora rapid. Șomajul crescuse, țara era cuprinsă de un val de greve, băncile nu mai acordau împrumuturi, iar fabricile dădeau faliment una după alta.

Nemulțumirea generală era provocată și de situația internațională. Marea Britanie se apropia de Germania, iar Franța își pierduse influența în Europa. În vara anului 1925 s-a încheiat ocuparea regiunii Ruhr (1923-1925, de către trupele franco-belgiene ca urmare a întârzierilor Germaniei în plata despăgubirilor de război – n.tr.), iar în toamnă, la Locarno, germanii au acceptat pierderea Alsaciei și Lorenei, refuzând totodată garantarea propriilor granițe estice.

Adepții lui Piłsudski erau de părere că îndepărtarea mareșalului din viața politică a îndreptat Polonia pe un drum periculos.

În primăvara anului 1926, un nou val de greve a izbucnit în Polonia, iar în luna mai, Wincenty Witos (unul dintre fondatorii Partidului Țărănesc, prim-ministru al Poloniei de trei ori 1920-1921, 1923, 1926; s-a opus regimului lui Piłsudski – n.tr.), responsabil pentru pacificarea sângeroasă a demonstrațiilor muncitorești de la Cracovia din 1923, a fost numit pentru a doua oară în funcția de prim-ministru. În această situație, mareșalul s-a decis să inițieze o demonstrație de forță care să provoace căderea cabinetului. Astfel, trupele credincioase mareșalului s-au adunat la marginea orașului, la Rembertów (în prezent cartier al Varșoviei – n.tr.), iar două regimente staționate în capitală au trecut de partea sa. Piłsudski dispunea de forțe armate considerabile și era sigur că sindicatele muncitorilor de la căile ferate, care se opuneau guvernului, vor împiedica deplasarea trupelor loiale autorităților statului. Din păcate, lucrurile au scăpat complet de sub control.

La 12 mai 1926, unitățile fidele lui Piłsudski au intrat în Varșovia. Neajungându-se la niciun acord nici cu guvernul, nici cu președintele, au izbucnit confruntările armate. Acestea au durat 3 zile și au dus la uciderea a 379 de persoane (între care 164 civili) și la rănirea altor 920. În cele din urmă, Stanislaw Wojciechowski, președintele în exercițiu, a demisionat, și împreună cu el, și guvernul său. În conformitate cu prevederile Constituției, mareșalul Seimului, Maciej Rataj, a preluat atribuțiile președintelui, încredințând sarcina creării guvernului lui Kazimierz Bartl, candidatul lui Piłsudski. În noul guvern Comandantul a preluat funcția de Ministru al Armatei.


Lovitura de stat din mai reprezintă un eveniment important în istoria Europei. Rebelii au învins, dar constituția nu a fost abolită, parlamentul nu a fost dizolvat, iar triumful lui Piłsudski a fost repede legalizat. Practic, au fost înlocuiți președintele și guvernul, iar cei rău-intenționați au comentat că s-a vărsat sânge numai pentru ca Piłsudski să devină ministru.

Din acel moment nimic nu s-a mai putut petrece în țară fără știrea lui. Piłsudski a apucat ferm puterea, dar nu acorda importanță atributelor sale externe. El era interesat doar de practică, nu de simboluri goale sau aparențe. Prin urmare, deși a fost ales președinte, a refuzat funcția, susținându-l pe Ignacy Mościcki. Pe de altă parte, a considerat alegerea sa în funcția de președinte ca o dovadă a acceptării loviturii de stat de către Adunarea Națională, formată din Seim și Senat, cele două camere ale Parlamentului polonez.

Inspector general al forţelor armate 

La 2 august 1926, Parlamentul polonez a votat disciplinat modificarea Constituției, consolidând puterea executivă. Patru zile mai târziu, președintele Mościcki a înființat Inspectoratul General al Forțelor Armate (GISZ-Generalny Inspektorat Sił Zbrojnych), la conducerea căruia a fost numit Piłsudski, deoarece acesta îndeplinise funcția de Comandant Suprem al Armatei în timpul războiului. GISZ era o instituție independentă, care funcționa separat de Seim și guvern – șeful ei răspunzând direct în fața președintelui. Mareșalul a deținut funcția de inspector general până la sfârșitul vieții.

Scopul clar definit al lui Piłsudski era acela de a schimba Constituția, considerând că sosise momentul introducerii regimului prezidențial. Din nefericire, Blocul Non-partinic de Cooperare cu Guvernul (formațiune din care făceau parte oameni politici de diverse coloraturi care-l susțineau pe Piłsudski – n.tr.) a câștigat alegerile din martie 1928, fără să-și asigure însă o majoritate parlamentară. În același timp, situația economică a țării s-a înrăutățit, iar iarna 1928/1929 a fost una extrem de grea, dar adevărata criză urma să apară totuși în octombrie 1929, o dată cu „marțea neagră” de pe Bursa din New York.

Umbra Brestului 

Pe perioada crizei, opoziția a funcționat din ce în ce mai bine, deosebit de active fiind partidele de centru și de dreapta, grupate într-o alianță de centru-dreapta (Centrolew). Politicienii din opoziție au adoptat o tactică comună de acțiune. Prin campanii de presă, conferințe, întâlniri și dezbateri au mobilizat opinia publică. În 1930, la sfârșitul lunii iunie, a avut loc la Cracovia Congresul pentru Apărarea Legii și Libertății Poporului (denumirea oficială a alianței Centrolew), la care au participat 1500 de delegați. Nemulțumirea era exprimată în sloganuri precum „Jos cu lacheul Mościcki!” sau „La spânzurătoare cu Piłsudski!”.

Piłsudski a preluat funcția de prim-ministru la 25 august. A doua zi, într-un interviu acordat presei, i-a atacat brutal pe politicienii din Centrolew. Deputații erau numiți „hoții” de care statul nu mai trebuia să „depindă”. Trei zile mai târziu, cele două camere ale Parlamentului erau dizolvate de către președinte. Deputații din opoziție și-au pierdut imunitatea, ceea ce i-a permis lui Piłsudski să acționeze.

În noaptea de 9-10 septembrie, la ordinul Ministrului de Interne, Sławoj Składkowski, au fost arestați 20 de foști deputați, ceea ce reprezenta o încălcare gravă a legii, arestările fiind făcute fără ordin judecătoresc. Deținuții au fost transportați la un fort militar din Brest, unde au fost supuși hărțuirii și torturii. Data procesului a fost stabilită pentru toamna anului 1931.

Istoricii mai dezbat încă dacă arestarea liderilor opoziției a împiedicat sau nu izbucnirea unui război civil. Mareșalul Piłsudski și-a exprimat el însuși, fără prea mult entuziasm, opinia în această chestiune; nu a evaluat evenimentele din punct de vedere al eticii politice, convins fiind că a făcut doar ceea ce trebuia să facă. El pornea de la ideea că „este mai bine să-i rupem oasele unui deputat decât să scoatem mitraliere pe străzi”. Nu și-a făcut iluzii, de ani de zile susținea ideea însănătoșirii vieții politice, și acum încălca el însuși principiile de bază ale dreptului.

Singuraticul 

Cu trecerea timpului, colaborarea cu Piłsudski a devenit din ce în ce mai dificilă. Întâlnirile de lucru ale susținătorilor săi au încetat să mai fie un dialog, Comandantul convocându-și colegii doar pentru a-și emite ordinele. Uneori punea întrebări, asculta opinii, dar niciodată nu-și prezenta propriile păreri sau argumente. Deciziile le lua singur, iar rolul colaboratorilor săi se reducea doar la punerea în aplicare a acestora. Subordonații săi nici măcar nu încercau să discute cu mareșalul.

În acei ani, Piłsudski și-a petrecut cea mai mare parte a timpului în clădirea Inspectoratului General al Forțelor Armate (GISZ). Trăia acolo aproape complet izolat. Practic, nimeni nu putea apărea fără să fi fost în prealabil chemat personal, iar toate vizitele erau stabilite prin telefon. Mareșalul apela uneori la oamenii de care avea nevoie în toiul nopții, iar unii dintre cei chemați nu știau cum să reacționeze. Cunoscut pentru manierele sale impecabile, prințul Janusz Radziwiłł a stat mult în cumpănă cu privire la costumul pe care să-l îmbrace, când a fost invitat la Piłsudski la ora 2 noaptea: un costum potrivit pentru seară sau unul adecvat orelor dimineții?

Problema războiului preventiv cu Germania 

Cea mai importantă preocupare a mareșalului o reprezentau relațiile cu Germania și URSS. Când a observat că relațiile germano-sovietice s-au mai relaxat, a profitat imediat. Evenimentele s-au desfășurat cu rapiditate. Primele discuții au avut loc la Moscova în toamna anului 1930, iar în ianuarie 1932 a fost parafat pactul de neagresiune polono-sovietic.

În același timp însă s-a ajuns la o criză în relațiile cu Orașul Liber Gdańsk, dominat de nemți. În 1931 a expirat acordul de reglementare a accesului în port a navelor de război poloneze, iar Senatul Orașului Liber a refuzat să-l mai prelungească. În iunie 1932, când o escadrilă britanică a sosit la Gdańsk, mareșalul i-a ordonat comandantului distrugătorului Wicher să-i salute pe britanici în numele guvernului polonez. Nava urma să intre în portul Gdansk și, în cazul în care drapelul polonez ar fi fost ofensat, trebuia să deschidă focul și să bombardeze orașul. Locuitorii germani ai Gdańsk-ului nu au răspuns provocării, iar autoritățile poloneze au făcut senzație în Germania cu atitudinea lor.


La 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler a devenit Cancelar al Germaniei. Piłsudski îi cunoștea intențiile și știa că, în câțiva ani, Polonia nu va mai avea nicio șansă în confruntarea cu vecinul vestic. Timpul lucra în favoarea Germaniei și, ca urmare, Comandantul a ajuns la concluzia că siguranța frontierelor vestice nu putea fi oferită decât de un război preventiv cu Germania.

În 1933, Polonia era net superioară celui de-al Treilea Reich, lipsit de aviație militară, vehicule blindate și dispunând de o armată de circa 100.000 de soldați. Dar nici un stat nu poate duce de unul singur un război în Europa. Franța aplica față de Germania politica concesiilor, iar Marea Britanie vedea în Germania o contrapondere pentru Franța. Mussolini propunea o diviziune a influenței în Europa între Italia, Germania, Anglia și Franța. Dar oare Uniunea Sovietică, în ciuda tratatului de neagresiune, ar rămâne neutră?

La Berlin însă neliniștea creștea. Generalul Wilhelm Adam, șeful Statului Major, era de părere că „trebuie să facem totul pentru a-l preveni [războiul polonez – n.a.], chiar și cu prețul înfrângerii politice”. La rândul său, Ministrul de Externe, Neurath, declara că „este imposibil să nu iei în calcul pericolele unui război preventiv”, iar ambasadorul Moltke sublinia, cu îngrijorare, că era necesară, cu orice preț, evitarea escaladării situației.

Reacția lui Hitler nu s-a lăsat mult așteptată. Într-un discurs rostit în Reichstag, el și-a exprimat disponibilitatea de a participa la tratative, nemenționând nimic despre problemele create de noile granițele naționale și care nu existaseră în trecut. Partea poloneză a răspuns prin trimiterea la Berlin a lui Alfred Wysocki, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar, pentru a purta convorbiri cu Cancelarul.

La 5 august 1933 a fost semnată o nouă convenție privind drepturile cetățenilor polonezi și ale minorității naționale poloneze din Gdańsk. Aceasta era însoțită de un acord care reglementa utilizarea portului de către Polonia. Un an mai târziu, la 26 ianuarie, la Berlin era semnată o declarație bilaterală de neagresiune, valabilă pentru următorii 10 ani.

Piłsudski învinsese, dar nu își făcea iluzii cu privire la rezistența în timp a înțelegerii. Câteva săptămâni mai târziu, el își avertiza colegii „să nu creadă că această relație pașnică dintre cei doi vecini urma să dureze pentru totdeauna”. Privind retrospectiv, precizia de care a dat dovadă este surprinzătoare, el declarând că „relațiile bune dintre Polonia și Germania pot dura, poate, încă patru ani, ținând cont de schimbările care se produc în psihologia poporul german” […]

Ultimii ani 

Procesul cu Centrolew (liderii mișcării au fost condamnați la ani mulți de închisoare, iar cei mai mulți au ales să emigreze) nu a încheiat conflictul cu opoziția. În această situație, în iulie 1934, Piłsudski a fost de acord cu înființarea unui lagăr la Bereza Kartuska (azi în Belarus, la nord-est de Brest, aproape de granița cu Polonia – n.tr.) – creat oficial, pe baza unui decret prezidențial –, în care, pe baza unei decizii administrative, puteau fi internate persoane a căror „activitate sau comportament trezește suspiciuni și reprezintă o amenințare la adresa securității, păcii sau ordinii publice”. Internarea putea fi decisă pentru o perioadă de trei luni, cu posibilitatea extinderii pentru încă trei.

Piłsudski considera lagărul o soluție temporară; din păcate, a murit aproape un an mai târziu, iar succesorii săi au făcut din Bereza un important instrument al politicii interne. Ca urmare, numele mareșalului va fi asociat întotdeauna cu această pagină neagră din istoria celei de-A Doua Republici Polone și nu mai contează faptul că, la acel moment, dictatorii europeni aplicau metode în comparație cu care lagărul de la Bereza părea a fi o detenție ușoară.


Ultimul succes al mareșalului, deja bolnav, a fost adoptarea, în aprilie 1935, a unei noi Constituții, prin care era puternic întărită puterea executivă. Președintele devenea cea mai mare autoritate în stat, ceea ce de ani buni fusese ținta principală a Comandantului. De fapt, el nu a citit niciodată în întregime proiectul noii Constituții, explicând că „fiecare constituție poate fi îmbunătățită la nesfârșit și va fi mereu nesatisfăcătoare”. În timpul elaborării proiectului, el dădea instrucțiuni, de restul trebuind să se ocupe specialiștii.

O lună mai târziu, la 12 mai 1935, ora 20:45, Józef Piłsudski, care suferea de cancer la ficat, murea în palatul Belvedere din Varșovia. Ceremoniile funerare au durat șase zile, trupul mareșalului fiind așezat la Wawel, un loc sfânt pentru polonezi, alături de mormintele regale. În Franța, Germania și Uniunea Sovietică a fost decretată o săptămână de doliu național, iar la una dintre slujbele ținute la Berlin a participat și Adolf Hitler.

Moartea mareșalului a survenit într-un moment în care situația Poloniei pe scena internațională putea fi considerată relativ bună. Care ar fi fost soarta țării dacă Piłsudski ar mai fi trăit, nu putem decât presupune. Deși avea un simț geopolitic genial, este totuși greu de crezut că un lider îmbătrânit și bolnav ar fi reușit să asigure securitatea națională. Legenda lui Piłsudski, omul care a asigurat Poloniei securitatea, astfel încât numai moartea sa a dus la cea de-a patra împărțire a țării, a supraviețuit. Drama poloneză a fost grăbită și de lupta pentru putere între succesorii mareșalului Piłsudski, care i-au risipit complet capitalul politic.