Ion I.C. Brătianu – „conducătorul din umbră” al României interbelice

Autor 30422 vizualizări


„Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei "trei mari":Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural:la ţări mici, oameni mari.”[1]Prin această imagine de ansamblu, contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti, îşi exprima aprecierea faţă de liderul liberal.

Personaj dominant al scenei politice româneşti dintre cele două războaie mondiale, în aceeaşi măsură adulat şi contestat, Ion I. C. Brătianu s-a remarcat mai ales ca prim-ministru al României interbelice şi ca preşedinte al Partidului Naţional Liberal.

Ionel Brătianu, aşa cum obişnuiau să-l numească apropiaţii, era fiul cel mare al fostului prim-ministru şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C. Brătianu şi al oltencei Pia Pleşoianu. S-a născut la 20 august 1864, în judeţul Argeş. Deşi era doar un copil, în timpul Războiului de Independenţă, Ionel îl însoţeşte pe tatăl său pe front.Împreună cu fraţii săi se bucura de o foarte mare încredere din partea tatălui lor. El le încredinţase dicţionarul cifrat al primului-ministru, spre marea uimire a regelui Carol I.

Ca formare profesională era inginer, însă pasionat de istorie şi cultură. Spirit al omului de stat cu simţul datoriei faţă de ţară, politica era în opinia sa o artă, un fenomen complex:„Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viaţa şi viitorul ţării tale”[2]

Deşi numele pe care îl purta a reprezentat un avantaj pentru Ion I.C. Brătianu, acesta a conştientizat faptul că moştenise totodată şi datoria de a continua opera politică a familiei sale. În acest context, în anul 1895 debutează în viaţa politică fiind ales deputat de Gorj.

Preia, pe rând, funcţiile de ministru al Lucrărilor Publice, interimar la Ministerul de Externe şi Ministru de Interne, iar concepţia sa modernă asupra viitorului României îl propulsează ca lider al grupului tinerilor liberali. După ce D. A. Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita funcţia, în data de 11 ianuarie 1909 Congresul partidului l-a desemnat preşedinte al Partidului Naţional Liberal. Brătianu era considerat „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”.

Un episoddeosebit din viaţa noului prim-ministru a avut loc pe 8 decembrie 1909 când acesta  a fost victima unui atentat.  Un anume Gheorghe Stoenescu, lucrător C.F.R., l-a împuşcat în timp ce se îndrepta spre casă de la şedinţa Senatului. Ulterior, atentatorul şi-a justificat acţiunea ca un protest împotriva clasei politice, considerându-l pe primul ministru vinovat de scumpirea traiului zilnic.

Pe fondul unei instabilităţi a vieţii politice româneşti din perioada interbelică, guvernările liberale, în fruntea cărora s-a aflat Ion I.C. Brătianu, s-au evidenţiat în mod deosebit prin durata lor,  în total, PNL guvernând ţara timp de şase ani. De asemenea, s-au adăugat şi reformele indrăzneţe susţinute de liderul liberal:reforma agrară, proiectul unei noi constituţii, legea electorală, modernizarea economiei (doctrina liberală “prin noi înşine”), dezvoltarea politicii externe şi alinierea ţării la noile realităţi impuse prin deznodământul războiului mondial.

Un factor important al dominaţiei politice a lui Ion I.C. Brătianu a fost influenţa pe care o exercita asupra regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbei şi regina Maria. Regele Ferdinand I a fost puternic influenţat în deciziile sale de fruntaşul liberal, pe care îl considera „zodia bună a României”, iar pentru acest lucru şi-a atras de la opozanţi renumele de „rege neîncoronat”.

Brătianu era un foarte bun tactician politic, “stăpân pe mijloacele sale, îşi urmărea cu precizie nedeterminată jocul politic, nu-l interesa modelul oratoric şi nici polemica scrisă”. Ionel Brătianu era conştient de valoarea sa politică şi era convins că scrie o pagină în istoria naţională, concepţia şi acţiunile sale politice având un caracter democratic. El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor permanente şi a demnităţii poporului român.

Spre sfârşitul guvernării, Ion I. C. Brătianu s-a confruntat cu declanşarea crizei dinastice generate de o nouă renunţare a principelui Carol al II-lea la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei.După ce a fost primită renunţarea principelui, s-a format regenţa (principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ion I.C. Brătianu a fost acuzat ca doreşte să înlăture de la succesiunea domniei un principe energic, Nicolae Iorga comentând evenimentele astfel:“Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur:Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen. Ion I. C. Brătianu rămânea stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări, care avea nesfârşită răbdare”[3]

Tensiunile care au secondat criza dinastică au coincis cu încheierea celor patru ani legitimi de guvernare liberală. La 27 martie 1926 Ionel Brătianu îşi depune mandatul, precizând că PNL părăseşte guvernul “cu conştiinţa senină a datoriei împlinite”.Referitor la acest fapt, acelaşi Nicolae Iorga nota:„Astfel Ion Brătianu se retrase, după ce mersese unde vroise şi întărise astfel declaraţia sa mândră că Partidul Liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la putere şi pleacă de la putere când îi place”.[4]

Intrareaîn funcţiune a Regenţei marca apogeul puterii lui Ionel Brătianu, deoarece membrii acestei instituţii se aflau în mod evident sub influenţa dominatoare a preşedintelui PNL. Într-o relatare a jurnalului englez „Daily Express” despre situaţia din ţara noastră, îl cita pe Brătianu într-o replică adresată reginei, care dorea să-l viziteze pe Carol al II-lea pentru treburi familiale:„Dacă mă mai obosiţi cu afacerile dumneavoastre familiale, voi proclama republica!”Această replică subliniază controlul politic total pe care fruntaşul liberal îl avea asupra statului.

În data de 24 noiembrie 1927, joia, la ora 06:45, Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal a încetat din viaţă, la vârsta de 63 de ani. Opinia publică era şocată, nimeni îşi putuse închipui acest deces subit al celui mai puternic om din stat. A fost înmormântat la Florica, judeţul Argeş, alături de tatăl său. Moartea sa a determinat şi reacţia ziarului de opoziţie „Dreptatea”:„S-a stins încă unul dintre cei care au ţinut pe umerii lor greaua sarcină a realizării celui mai mare ideal românesc:întregirea nemului.”

 

Surse:

S. Neagoe, Oameni politici români

Ioan Scurtu, Ion I. C. Brătianu, Editura Museion, Bucureşti, 1992

Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1972

Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. X

Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi. 1916-1938, Bucureşti, 1996

http://enciclopediaromaniei.ro

 

 


[1]S. Neagoe, Oameni politici români, p. 112-113

[2]Ioan Scurtu, Ion I. C. Brătianu, Editura Museion, Bucureşti, 1992.

[3]Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p.625

[4]Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. X, pp.452-453

""