Autor 4403 vizualizări


După nefericita dispariţie a împăratului Valens, Gratian îl numeşte pe Theodosius, magister equitum, Augustus pentru Orient. Numele noului lider va fi asociat cu numeroase evenimente importante din antichitatea târzie. Să vedem ce acţiuni politice curajoase a întreprins împăratul.

În primul rând înfrânge revolta goţilor din Balcani, încheind un tratat cu aceştia în 382, stabilindu-i ca federaţi în Illyricum şi Thracia, unde pământurile erau mai roditoare. Apoi va decide să impună creştinismul niceean ca religie de stat şi să interzică cultul păgân în toate formele sale, inclusiv cel privat. Oferirea de sacrificii era pedepsită ca o crimă de lezmajestate. Dar cea mai mare provocare pentru spiritul energic şi autoritar al împăratului a venit din Occident, un Occident în destrămare, măcinat de tulburări de tot soiul.

În 383 porneşte din Britannia o uzurpare care va ţine pe jar imperiul vreme de 5 ani. Magnus Maximus decide să-şi ia soarta în mâini, air motivele le putem doar bănui. Poate că ar fi dorit să restaureze curtea imperială de la Treveri din Gallia, pe care Gratian o părăsise, scăpând de influenţa aristocraţiei gallo-romane, care iarăşi recade în poziţia de aristocraţie locală. Sau poate că era pur şi simplu nemulţumit de postul modest deţinut în Britannia, în pofida serviciilor aduse imperiului[1]. De asemenea, să ne amintim că Gratian este doar un adolescent, iar imperiul trebuie să facă faţă atacurilor masive ale barbarilor, ceea ce ar fi mărit atracţia pentru un regim militar cum fusese cel al lui Valentinian.

Theodosius vs. Magnus Maximus

Dar mai există o posiblitate, şi încă destul de mare:ca Theodosius însuşi să-l fi instigat la uzurpare, la rându-i nemulţumit că trebuie să asculte de cineva mai puţin experimentat. Nu pare greu de crezut, căci amândoi proveneau din Hispania şi ar fi fost chiar rude[2]. În plus, Magnus Maximus a fost recunoscut la început de către Orient. Deci se pare că au concurat mai mulţi factori la această uzurpare:instigarea lui Theodosius, nemulţumirile personale ale lui Magnus, transferul curţii din Gallia. Indiferent de motive, evoluţia evenimentelor a favorizat întărirea puterii lui Theodosius, care practic arbitrează conflictul dintre cei doi Augusti din vest:Valentinian al II-lea şi Magnus Maximus.

Fiecare încearcă să-i ofere protecţia sa lui Valentinian, iar o vreme situaţia este echilibrată. Asta până când Magnus se hotărăşte să tranşeze situaţia, pornind cu trupele spre Italia în 387. În faţa invaziei, Valentinian se refugiază în Orient, cerându-i ajutor lui Theodosius[3], care reacţionează înfruntând duşmanul la Siscia şi Poetovio. Magnus Maximus sfârşeşte executat la Aquileia[4].

Indiferent dacă uzurparea militară a fost sau nu un complot orchestrat de Theodosius, cu siguranţă că a contribuit la creşterea autorităţii sale în Occident, cu atât mai mult cu cât se căsătoreşte cu Galla, sora lui Valentinian, dobândind astfel şi mai multă legitimitate. Interesant este că acest Magnus maximus a rămas în amintirea britonnilor drept ultimul împărat roman care a condus efectiv imperiul.

Citeste si:Valentinian, de la soldat la împărat:jocul puterii la Roma

Theodosius vs. Arbogast+Eugenius

Dar Occidentul nu scapă de turbulenţe, în mare parte legate acum de persoana lui Flavius Arbogast, generalul franc care trebuia să-l protejeze pe Valentinian. Generalul, având susţinători importanţi la curte (ruda sa Bauto) şi luptând împotriva goţilor la cererea lui Theodosius, îşi câştigă treptat o poziţie de prim rang în imperiu. Ajuns magister militum, el este cel care îl capturează pe Magnus Maximus şi îl ucide pe fiul acestuia, ceea ce îi câştigă încrederea lui Theodosius, precum şi popularitatea în casa imperială. Arbogast însă ajunge să îl domine categoric pe Valentinian, care încearcă în zadar să-l demită. Generalul aruncă scrisoarea de concediere la pământ[5]. La scurt timp, Valentinian este găsit mort.

Nu se ştie dacă s-a sinucis sau a fost ucis de Arbogast, dar a doua variantă este mai puţin probabilă, pentru că un împărat marionetă îi servea foarte bine generalului avid de putere, iar pretenţii imperiale oricum nu putea să nutrească dată fiind originea barbară. În august 392 generalul îl va proclama împărat pe retorul Eugenius, ceea ce se traducea printr-o cooperare bizară a barbarilor cu membri marcanţi ai aristocraţiei senatoriale păgâne din cercul Flavienilor. Cercul Aniciilor, din care făceau parte susţinători ai lui Valentinian, a fost eliminat de la guvernare.

Cum a reacţionat Theodosius în faţa acestor evenimente? Ambasada trimisă la Constantinopol în vederea recunoaşterii noului August primeşte un răspuns negativ. Lui Eugenius i se mai supun însă şi alte provincii:Hispania şi Africa. Theodosius se vede nevoit să ia măsuri hotărâtoare. Aşa că lasă guvernarea Orientului în grija fiului său, Arcadius, iar el porneşte să elimine uzurpatorul. Marea înfruntare are loc în septembrie 394 pe râul Frigidus, soldându-se cu victoria lui Theodosius.

Lupta a avut şi conotaţii religioase:lui Theodosius i s-au arătat în vis apostolii Ioan şi Filip care i-au promis victoria, iar Flavianus cercetase măruntaiele animalelor, care au prezis la rândul lor victoria păgânilor. În viziunea lui Theodoret din Cyr, care tot pomeneşte semne ale intervenţiei divine, avusese loc înfruntarea dintre vechii zei şi noua credinţă. Cercul păgân se subţiase într-adevăr în mod considerabil:Eugenius este executat, Arbogast şi Nicomachus Flavianus se sinucide. Dar fiul celui din urmă primeşte clemenţa şi va deţine ulterior funcţii în stat.

Theodosius câştigase Occidentul. Şi preţ de câteva lui, imperiul roman se va fi unit pentru ultima oară sub conducerea unui singur Augustus. După moartea lui Theodosius din 17 ianuarie 395, Occidentul îi revine lui Honorius, iar Orientul lui Arcadius. Începe o perioadă diferită de cele precedente, pentru că cele două părţi ale imperiului se vor război una cu cealaltă pentru o provincie. De fapt conflictele adevărate se purtau între anumite personaje de la curte, dar prăpastia dintre Orient şi Occident se va adânci iremediabil. Aceasta însă este o altă poveste.

Referinţe:

Peter Brown:The World of Late Antiquity AD 150–750, New York 1971;
Averil Cameron, The Later Roman Empire, AD 284-430, Cambridge, MA:Harvard University Press, 1993;
Roger Rémondonon, La Crise de l'Empire romain:De Marc-Aurèle à Anastase, Paris, 1980.

 



[1]Zosimos, IV, 35, 4.

[2]Zosimos, IV, 35, 3.

[3]Zosimos, IV, 43.

[4]Zosimos, V, 46.

[5]Zosimos, IV, 53, 2-3.