Autor 11628 vizualizări


Despre Iancu Kalinderu, Regina Maria pomenește încă din primul volum al cărții “Povestea vieții mele”. Îl descrie cu mult haz, căci în ciuda înfățișării sale, izvor de inspirație pentru caricaturiști, Kalinderu era un individ plin de el și foarte sigur de calitățile sale.

Președinte al Academiei și fondator de muzeu 

Se cuvine mai întâi să spunem câteva lucruri despre “conu” Iancu Kalinderu. Ioan sau Iancu Kalinderu (foto dreapta) s-a născut în București, în anul 1840 și provenea dintr-o familie înstărită. Urmează studiile la Paris, unde și-a obținut și doctoratul în drept1. Între 1884 și 1913 a devenit primul administrator al Domeniilor Coroanei, având și cea mai lungă vechime în această funcție. Totodată avea să devină membru al Academiei Române, prin lucrările sale de istorie, apoi, pe rând, vicepreședinte și președinte al acestei instituții.

După moartea fratelui său, doctorul Nicolai Kalinderu în 1886, intră ca unic moștenitor, în posesia unei colecții Grigorescu2. Îl găsim de acum în ipostaza de colecționar. Speculând repede situația, va începe achiziționarea unor obiecte de artă decorativă și antichități, mai cu seamă numismatică3.

Ajunge astfel, ca în 1906 să înceapă construcția “unui modest muzeu de belle-arte, cu dependințe”- după cum el însuși afirmase - pe care avea să-l hărăzească țării4.

“Nu puțini erau cei ce susțineau că prezentarea unei colecții ajungea să semene cu un magazin de vechituri, și asta pentru că de multe ori o piesă era cumpărată numai că se potrivea cutărui colț de sală”5.

Întâlnirea cu Regina Maria 

Regina Maria avea să-l întâlnească pe Kalinderu, pentru întâia oară, la Windsor, în anul 1892, pe când era proaspăt logodită cu “sfiosul Nando”, viitorul Rege al României Mari, Ferdinand. După ce petrecuseră un timp la Siegmaringen, alături de Kaiser și de Prințul Leopold, cei doi tineri aveau să se înfățișeze ducelui Alfred de Edinburgh și Reginei mamă Victoria, moment pe care tânăra Maria îl percepea ca pe “o altă clipă plină de greutăți”6.

La Londra, la Palat, suverana pregătise o primire fastuoasă, în cinstea Regelui Carol I, care fusese decorat cu ordinul Jartierei. Fiindcă lui Kalinderu îi plăceau nespus onorurile regale, suveranul găsea modalitatea de a-l avea în suita sa în momente de genul acesta. După cum ne mărturisește viitoarea regină, Iancu Kalinderu „era un gentilom, în care Regele Carol avea cea mai mare încredere și care avea să joace un mare rol în tinerele noastre vieți7.

Aprecierea pe care o manifesta Carol I față de Kalinderu se datora faptului că acesta „servea din dragoste și neretribuit (...), era devotat și neobosit la muncă (...), dar totodată, era deplin încredințat de bunele lui însușiri, iar aceasta îi dădea o înfățișare încrezută și mulțumită de sine, ce era o neîncetată ispită pentru caricaturiști”8. O descriere asemănătoare îi face și K.H. Zambaccian în „Însemnările unui amator de artă”:

„Pe Kalinderu l-am văzut pentru întâia oară pe când eram licean, prin 1902, la biserica Kalinderu din str. Doamnei ... Părea foarte evlavios și umil în fața altarului, își alegea locul cam lângă strană, dar după slujbă reintra în condițiile sale pământești și devenea țanțoș și distant. Se bucura de un mare prestigiu, ca om al Palatului, administrator al Domeniilor Coroanei, membru al Academiei Române, etc., etc.”9.

Dar să ne întoarcem la Palatul Windsor și să-l urmărim cu ochii povestitoarei:

„Kalinderu, în pantaloni scurți era în adevăr o arătare de neuitat și trebuie să mărturisesc că părea mic de tot, în acest cadru feudal, dar era din cei ce se simt în largul lor oriunde s-ar afla(...), chiar la Windsor se găsea ca la el acasă... Văd încă pe administratorul Domeniilor regale ale României, plecându- se să sărute mâna Maiestății Sale Regale și Imperiale. Chiar în acel moment fără pereche, ochiul lui Ioan Kalinderu, rătăcea prin toate părțile, temându-se parcă să nu-i scape ceva”10.

Mesager al Regelui Carol 

În viața tinerei perechi regale, bătrânul Kalinderu a avut rolul de mesager al Regelui Carol I. De câte ori „der Onkel”avea o dojană de transmis, Kalinderu era trimis „ca să ne mustre și să ne aducă pe calea virtuții... Nando se temea de «Kalindero days», (...) pe când eu, cu toate că știam ce însemnătate avea Kalinderu în mintea unchiului, găseam în toată ființa bietului om de ispravă, o oarecare nuanță comică, ce deștepta în mine simțul umorului11.

Bătrânul nu era insensibil, după cum spune regina, la farmecul și tinerețea ei, astfel că mesajul transmis acesteia devenea o blândă dojană, în schimb, atunci când i se înfățișa lui Ferdinand, Kalinderu „făcea din asta o afacere de stat12.

Maria povestește cum, într-o bună zi, „solul” Kalinderu, apăruse „cu o privire șugubeață în ochii pe jumătate închiși”, semn că venise cu gânduri de pace. Știind că Regina era mare amatoare de excursii îi propusese o plimbare de două zile, la Gherghița, lângă Ploiești, unul din Domeniile Coroanei aflate sub administrația sa. Ca tovarăși de drum în această excursie, suveranul îi propusese pe primul-ministru Dimitrie Sturdza și pe ministrul comunicațiilor la vremea aceea, Ion Brătianu. Aceasta, pentru că ei aveau să fie după cum mărturisea regina „nu numai instructivi, dar și înveselitori13. Veselia, însă își avea limitele ei, de aceea Regele îi trimisese pe Sturdza și Kalinderu.

„Ion Brătianu, spune Regina, sta pe granița dintre lucrurile plăcute și cele permise; el nu făcea parte dintr-o tabără nici din cealaltă, dar câte puțin din amândouă”14.

Kalinderu peste tot... 

Ajunsă în „căsuța modestă de la Gherghița, împodobită după gustul lui Kalinderu”, viitoarea suverană nu a putut trece cu vederea, fotografiile și gravurile ce înfățișau familia regală, dar mai ales pe Ion Kalinderu:

„Ion Kalinderu în mijlocul funcționarilor săi, Ion Kalinderu cu pușca pe spate, Ion Kalinderu printre coșuri de mere și pere, Kalinderu în prag, Kalinderu privind la un taur, Kalinderu călare, Kalinderu în pădure, Kalinderu lângă o cascadă și, în toate aceste fotografii, administratorul Domeniilor Coroanei avea în ochi o privire înțeleaptă, mulțumită, ba chiar cam șireată”15.

Cele două zile petrecute la Gherghița au fost pentru viitoarea suverană „o sărbătoare și o schimbare din obișnuita viață zilnică”16. Însă, aceasta nu a fost cea dintâi excursie pe care Kalinderu o orânduise. Cu ceva timp în urmă, acesta îl convinsese pe Carol I „că un turneu la Domeniile Coroanei, pe valea Bistriței ar fi foarte folositoare educației Prințului și a Prințesei17, dornici de a cunoaște minunata vale din Moldova.


Conu Iancu Kalinderu, caricatură de Nicolae Petrescu-Găină

Și de acestă dată erau însoțiți de Ion Brătianu, care „știa să facă haz de nevinovatele absurdități ale bunului nostru Kalinderu... Se pricepea de minune să scoată în relief laturile comice ale bătrânului(...), care era așa de pătruns de importanța și valoarea sa încât nu-și dădea câtuși de puțin seama de jocul din jurul lui18.

Alteța Voastră să nu fumeze 

De fiecare dată când greșelile - prințesei pe atunci - cereau a fi mustrate, „conu” Iancu „începea cu fraza ajunsă clasică: «Es ce que vous voulez devenir Reine?»19. Aceeași dojană din partea bătrânului, avea să fie făcută, într-una din nopțile petrecute la o mânăstire din acele locuri, când, la un moment dat, Ferdinand îi oferă Mariei o țigară. Kalinderu îl opri, mustrând-o pe tânăra Maria:

„Vrei să ajungi cândva Regină?, atunci rog pe Alteța Voastră să nu fumeze la mânăstire...”20.

Pe parcursul relatărilor privitoare la acest personaj, desprins parcă din schițele lui Caragiale, Regina Maria nu i-a contestat în niciun moment calitățile:

„... era adânc și neclintit devotat familiei regale, servitor convins și supus suveranului său (...), avea o adevărată dragoste de bunic pentru copiii noștri mai ales pentru Elisabeta a cărei frumusețe(...) avea asupra lui o înrâurire foarte mare”21.

Așa a rămas „conu” Iancu Kalinderu în ochii Reginei Maria: „un om de ispravă și plin de bune însușiri22. Decesul său, survenit în 1913 îi pricinui adâncă mâhnire Regelui Carol I, căci odată cu dispariția lui Iancu Kalinderu, pierdea un prieten și un om vrednic de încredere.

NOTE

1. Ioan Spătan, Galeria Kalinderu, în Muzeul Național de Istorie a României, nr. XV, București, 2003, p.291.
2. Petre Oprea, Colecționari de artă bucureșteni, București, 1976, p. 55.
3. Idem, p.55-56.
4. Ibidem, p.57.
5. Ibidem, apud, Emil Colin, Muzeul Ioan Kalinderu, în „Boabe de grâu”, nr. 8 din 1934.
6. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol I, Ed. „Adeverul” S.A., p. 363.
7. Idem, p.378.
8. Ibidem.
9. K.H. Zambaccian, Însemnările unui amator de artă, București, 1957, p. 62-63
10. Maria, Regina României, op. cit., p., 378-379.
11. Ibidem, vol II, p.235.
12. Ibidem, p.236.
13. Ibidem, p. 238.
14. Ibidem.
15. Ibidem, p. 239.
16. Ibidem.
17. Ibidem, p. 242.
18. Ibidem, p. 243.
19. Ibidem, p.236 (trad. „Vrei să ajungi cândva Regină?”)
20. Ibidem, p. 244
21. Ibidem, p. 237
22. Maria, Regina României, op. cit., vol. I, p. 378.