Autor 1583 vizualizări


„Oamenii spun despre mine că sunt un clasic. Nu încerc să fiu clasic, dar îmi doresc să fiu simplu și elegant“. Așa spunea Hubert de Givenchy, ultimul mare couturier, cel care a împărțit scena modei cu Dior, Balenciaga sau Schiaparelli. Hainele lui, o împletire perfectă a tradiției cu inovarea, au promis femeilor eleganța zilnică, neîncorsetată, necondiționată de dimensiuni. Givenchy a fost designerul femeilor, dar mai presus de toate, a fost designerul muzelor. 

Hubert James Marcel Taffin de Givenchy s-a născut pe 20 februarie 1927. Era vremea când oamenii se rupseseră de trecut și nimic nu mai arăta ca înainte – era vremea când marile imperii ale modei își impuneau dominația. S-a născut în Beauvais, Franța, în familia de aristocrați a lui Lucien Taffin de Givenchy, marchiz de Givenchy, și a lui Béatrice Badin.

Hubert și fratele său mai mare, Jean-Claude, au fost crescuți de mamă și de bunicii materni, căci tatăl lor a murit de gripă spaniolă în 1930. Că a fost soarta, că a fost norocul, așa a fost să fie: micul Hubert a rămas în grija ramurii genealogice dedicate artei. Bunicul său, Jules Badin, era proprietarul celebrei fabrici de tapiserie Les Gobelins, iar bunica, Marguerite Dieterle Badin, artistă în ale textilelor. Pasiunea pentru țesături, culori și foarfece și-a arătat-o de mic – ca răsplată pentru notele bune obținute la școală, bunica îl primea în cabinetul ei cu pânzeturi.

Sub croiala marilor designeri

Schițele și îmbinările de materiale erau martorii talentului său. Așa că Hubert de Givenchy pleacă la 17 ani din orașul natal la Paris, pentru a studia la celebra École Nationale Supérieure des Beaux-Arts. Aici, imediat este cooptat de către Jacques Fath, una dintre cele mai cunoscute figuri ale haute couture-ului postbelic. De la Fath a învățat Givenchy cum să păstrezi relațiile cu clientela, dar mai ales cât de important este să faci afaceri cu producători de peste Ocean.

După un an în atelierele lui Fath, este angajat de către un alt couturier, Robert Piguet. Nici acolo nu a stat prea mult tânărul designer; a învățat și a plecat în atelierul lui Lucien Lelong, cel care, în aceeași perioadă, i-a fost mentor și lui Christian Dior. Înainte de a face următorul pas important, aici, la Lelong, a învățat cum funcționează, în detaliu, o casă de modă haute couture.

În 1947, Hubert de Givenchy și-a ales mentorul de cursă lungă: Elsa Schiaparelli, rivala lui Coco Chanel. După puțin timp, dar mai ales după ce a învățat valoarea compoziției și a eleganței de la Elsa, talentatul tânăr avea să devină director artistic al casei de modă aflată în Place Vendôme.

„Sunt tânăr, doamnă“

Era 1952, și pentru tânărul de 24 de ani timpul parcă nu mai avea răbdare. În arondismentul 8 al Parisului, pe Rue Alfred de Vigny, apărea o nouă casă de modă: Givenchy. Artistul avea totul pregătit: în luna februarie a aceluiași an, Hubert de Givenchy își lansează prima colecție, „Séparables“.

A fost revoluționar! În primul rând, Givenchy și-a propus să creeze o colecție de piese vestimentare care pot fi îmbinate între ele – fuste, pantaloni, bluze, sacouri. Apoi, toate acestea aveau să fie prêt-à-porter (gata de purtat), însă erau ceva nemaivăzut: prêt-à-porter haute couture. Givenchy simțea că are o datorie morală față de segmentul hainelor unicat, realizate manual, după cum chiar el spunea: „Am o mare responsabilitate față de toate croitoresele, față de toți țesătorii și realizatorii de nasturi, a căror supraviețuire depinde de spectacolele haute couture“.

Cât despre stil, acesta avea să îi fie semnătură întreaga viață: casual-chic, așa cum descriseseră criticii, un stil foarte elegant, însă fără încărcătura sofisticată a detaliilor. Givenchy a mai adus haute couture-ului o schimbare: folosirea materialelor mai ieftine, dar calitative, de producție organică. Și tot de atunci, de la început, designerul a plecat cu ideea că moda, chiar și cea unicat, este pentru fiecare tip de corp – o deviză bine cunoscută de-ale sale fiind aceea că „Haina trebuie să ia forma corpului și nu invers“. 


Givenchy, ca un ultim bastion al modei haute couture, așa cum a fost numit de mulți, și-a realizat multe dintre creații inspirat fiind de anumite doamne ale eleganței – muzele. Pentru prima sa colecție – și o perioadă îndelungată după –, tânărul artist a avut-o drept muză pe Bettina Graziani, unul dintre primele supermodele ale erei postbelice. Cei doi s-au cunoscut de pe vremea când Givenchy însăila în atelierul lui Fath și de atunci au rămas prieteni și, în cele din urmă, colaboratori. În colecția „Séparables“ există o bluză albă, cu guler înalt și mâneci voluminoase, cu volane brodate, în stil flamenco, care a fost prezentată de însăși Bettina.

Piesa vestimentară și aerul inconfundabil al modelului erau perechea perfectă, ce transmitea femeilor că noul elegant nu mai este încorsetat și incomod, ci bun de purtat în fiecare zi. Și de atunci, aceasta a rămas cunoscută sub numele de „cămașa Bettina“. Capacitatea lui de a îmbina inovarea cu tradiția a atras atenția presei. Iată ce scria, concis, în 1960, publicația „New York Times“: „Givenchy, cu șapte centimetri mai înalt decât generalul Charles De Gaulle, dar cu un prestigiu la fel de impresionant“. 

Aristocrații

Spuneam despre cariera lui Givenchy că a fost marcată de prezența mai multor muze – Greta Garbo, Lauren Bacall, Jacqueline Kennedy, Maria Callas, Marlene Dietrich, Grace Kelly sunt doar câteva dintre zeițele care au purtat hainele semnate de couturierul francez. Însă niciuna nu a fost ca Audrey Hepburn.


Când s-au cunoscut erau amândoi tineri, amândoi la început de glorie – era primăvara lui 1953 când a început o prietenie care a durat toată viața.

Audrey l-a căutat la atelierul său din Paris pentru a-i face hainele viitoarei Cenușărese – Sabrina. Zis și făcut. Au urmat, apoi, zeci de ținute realizate de Givenchy special pentru cea pe care o considera sora lui. I-a creat rochia pe care a purtat-o când a câștigat primul Oscar – albă, cu imprimeu discret, floral, cu guler tip bărcuță, rămasă în istoria celor mai frumoase rochii de pe covorul roșu. I-a creat și rochia de mireasă pentru cea de-a doua nuntă – o ținută imaculată, cu totul specială, unde singurul lucru care ieșea în evidență erau ochii ei inconfundabili, de căprioară.

FOTO: GETTY IMAGES, PROFIMEDIA, GIVENCHY.COM

Fragmentul de mai sus face parte dintr-un articol publicat în numărul 238 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 noiembrie - 14 decembrie 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum