Autor 27166 vizualizări


Memoria lui Hindenburg rămâne o chestiune problematică în Germania:erou al Marelui Război, el este și cel care, în ciuda faptului că-l detesta, l-a adus pe Hitler la putere. Aristocrat prusac, rigid și autoritar, Paul von Hindenburg, ajuns președintele unei Republici pe care o disprețuia, era înainte de toate un monarhist și un nostalgic al vechii ordini imperiale care se prăbușise în 1918.

Considerat arhitectul unor victorii importante de pe Frontul de Est din anii 1914-1916, Hindenburg a ajuns cel mai popular om din Germania, în jurul său construindu-se un adevărat cult al personalității. El era considerat întruparea perfectă a onoarei germanilor, a corectitudinii, decenței și puterii. Cultul lui Hindenburg a depășit toate barierele ideologice, religioase, regionale și de clasă, acesta devenind eroul tuturor germanilor;însă grupul care îl adula cel mai mult era cel al germanilor de dreapta, care îl considerau reprezentantul ideal al ethosului prusac și al valorilor luterane și aristocratice.

Mareșalul și caporalul, patricianul și plebeul

„Patricianul” Hindenburg îl vedea pe „plebeul” Hitler ca fiind un parvenit, un aventurier care și-a făcut un nume grație „stupidului” vot universal. Vechiul mareșal și micul caporal erau cât se poate de diferiți. În timp ce Hindenburg îl numea pe Hitler, condescendent, „caporalul austriac”, de cealaltă parte, Hitler, mai puțin respectuos, îl considera pe Hindenburg „un bătrân nebun” sau „o ruină bătrână”, un reacționar. Atunci de ce Hindenburg, care n-avea niciun pic de stimă față de Hitler, a ajuns să-l numească pe acest agitator nazist în fruntea Cancelariei?  De ce nu i-a blocat drumul la putere?

Cei doi s-au întâlnit prea prima oară în octombrie 1931 și s-au displăcut reciproc imediat. În ianuarie 1932, Hindenburg avea deja 84 de ani și aștepta nerăbdător finalul mandatului său. A fost însă convins de apropiații săi – și cu sprijinul grupărilor liberale, de centru și social-democrați – să candideze pentru încă un mandat. Partidul Social Democrat îl vedea pe bătrânul președinte ca fiind singurul om care l-ar fi putut învinge pe Hitler-și, implicit, NSDAP – în alegeri.

Hindenburg, ca o persoană adeptă a ordinii, n-a apreciat niciodată manifestările SA-ului, brațul armat al partidului nazist, care încerca să-și impună controlul asupra străzii și să se substituie poliției. Mai mult, din cauza lui Hitler, Hindenburg a pierdut realegerea ca președinte în primul tur al alegerilor din martie 1932. A fost într-adevăr ales în al doilea tur, dar la care Hitler obține și el un număr important de voturi. Hindenburg n-ar fi acceptat niciodată să negocieze cu Hitler, însă anturajul său nu-i împărtășea poziția. În primul rând, cancelarul von Papen, aflat în fruntea unui „cabinet de baroni”:visând la o reformă instituțională ce urmărea crearea unui regim autoritar, von Papen era convins că stabilizarea țării, aflată în criză de trei ani de zile, ar putea fi obținută doar în urma unei concilieri între naziști și conservatori. Nu-l aprecia pe Hitler, dar credea că l-ar putea „domestici”.

Pentru a face asta, după alegerile legislative din iulie 1932 la care NSDAP a obținut 37% din voturi, von Papen ar fi vrut să-l numească pe Hitler Vice-Cancelar. Evident, această soluție nu-l mulțumea deloc pe Hitler, care-și dorea cu ardoarea conducerea supremă a Cancelariei, dar nici pe Hindenburg, care nu voia să cedeze deloc în fața liderului nazist. Mediile industriale au fost cele care au înclinat semnificativ balanța finanțând masiv partidul nazist, sperând că acesta se va opune amenințării comuniste. 

[[nid:26831]]
„Domnilor, sper că nu mă credeți capabil să-l numesc pe acest caporal austriac Cancelar.”

După conflicte aprige la cele mai înalte niveluri ale puterii, von Papen a fost forțat să demisioneze, în decembrie 1932, el fiind înlocuit cu generalul von Schleirer care tindea către marginalizarea naziștilor, el însuși practicând un soi de național-populism axat însă mai mult pe stânga. Hindenburg s-a confruntat însă cu protestele mediului industrial, în timp von Papen argumenta insistent că alianța dintre naziști și conservatori era singura soliție politică viabilă. Von Papen, hotărât să revină la putere, a încercat să ajungă la o înțelegere cu Hitler, deși amândoi își doreau aceeași funcție. În cele din urmă, Papen a ajuns să creadă că-l va putea controla pe Hitler și s-a decis să-i sprijine acestuia pretențiile la funcția de cancelar. I-a convins apoi pe Meißner, șeful Cancelariei prezidențiale, și pe fiul lui Hindenburg, Oskar – amândoi consilieri apropiați ai președintelui – să-l ajute, iar cei trei au petrecut a doua jumătate a lunii ianuarie încercând să-l convingă pe Hindeburg să-l numească pe Hitler cancelar.

Până în ianuarie 1933, Hindenburg spunea adeseori că nu-l va numi niciodată pe Hitler în funcția de cancelar. Chiar pe 26 ianuarie, el spunea unui grup de prieteni, în privat, următoarele cuvinte:”Domnilor, sper că nu mă credeți capabil să-l numesc pe acest caporal austriac Cancelar.”

În cele din urmă, Hindenburg cedează. Acceptă să-l numească pe Hitler cancelar, la 30 ianuarie 1933. Acesta, știindu-l pe Hindenburg bolnav – deci aproape de a renunța la putere – n-a încercat să-l sifdeze, ba din contră, i-a lăsat impresia (sau iluzia) că urmărește restaurarea monarhiei prin familia de Hohenzollern. La început puterea lui Hitler a fost una limitată, având în vedere că NSDAP-ul n-avea în guvern decât doi miniștri, iar apropiatul lui Hindenburg, von Papen, era Vice-Cancelar și Miniștru-Președinte (premier) al Prusiei.

La 2 august 1934, Hindenburg a murit, lăsându-i cale liberă lui Hitler de a comasa funcțiile de Cancelar și Președinte și de a restabili gloriosul Reich german. N-a fost însă acel Reich la care sperau unii germani. N-a fost o restaurare a Hohenzollernilor, iar cei care au crezut, naiv, că-l vor putea controla pe ”caporalul austriac” s-au trezit la realitate. 

 

 

 


Sursa:http://www.historia.fr