Autor 87074 vizualizări


Istoria antica a înregistrat în decursul secolelor III-II î. Hr. trei conflicte militare (264-146 î. Hr.), istovitoare si sângeroase, pentru suprematia în bazinul occidental al Mediteranei între Roma si Cartagina (colonie feniciana întemeiata în anul 814 î. Hr. pe coasta Africii de Nord).

Primul razboi punic (puni-cum mai erau denumiti cartaginezii) s-a încheiat cu înfrângerea metropolei africane. Ea a renuntat la Sicilia si a platit o importanta suma de bani (3.200 talanti de argint) învingatorilor. De asemenea, în anul 238 î. Hr. Roma a profitat de rascoala mercenarilor cartaginezi din Africa de Nord si a ocupat Sardinia si Corsica (insulele imperiului maritim punic).

Hannibal dezgroapa securea razboiului

Anii au trecut, dar animozitatile dintre cele doua cetati nu au fost date uitarii, si au atins apogeul în momentul "dezgroparii securii razboiului" de catre generalul pun, Hannibal (numit comandantul fortelor cartagineze din Spania în anul 221 î. Hr.).

Noul conflict, pregatit îndelung de ambitioasa Cartagina pe plan psihic, a avut ca principala scena de confruntare militara Peninsula Apenina, dar s-a desfasurat si pe mai multe fronturi secundare în Mediterana Occidentala, în Spania, Sicilia, N. Peninsulei Balcanice, Africa de Nord.

Motivele haosului mediteranean decurg din tendinta de expansiune a metropolei punice în Spania pentru compensarea pierderilor din prima disputa cu romanii (264-241 î.Hr.) din dorinta de razbunare împotriva Cetatii Eterne insuflata lui Hannibal de la o vârsta frageda (9 ani) de catre tatal sau, Hamilcar (liderul armatei cartagineze între anii 247-229 î. Hr.).

Un razboinic desăvârşit

Caracterizarea pe care o face istoricul Titus Livius lui Hannibal ("când înfrunta primejdiile, el era cel mai cutezator dintre toti, iar în toiul primejdiilor dovedea cea mai mare chibzuinta. Nici un fel de efort nu-l istovea, nici trupeste si nici sufleteste si nimic nu putea sa-l doboare. Era de departe cel mai bun dintre calareti si dintre pedestrasi. La batalie pornea întotdeauna cel dintâi si se retragea cel din urma") ne aminteste de aceea pe care o realiza Dio Cassius lui Decebal ("era priceput în ale razboiului si iscusit la fapta, stiind când sa navaleasca si când sa se retraga la timp, mester a întinde curse, viteaz în lupta... pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut").

Spre deosebire de regele get, Hannibal "era fara seaman de crud, de o perfidie mai mult decât punica; pentru el nu exista nici un adevar si nimic sfânt n-avea teama nici de zei, nu respecta nici un juramânt, nu tinea seama de nici o credinta".

Cartaginezii traverseaza Pirineii si Alpii

În anul 219 î. Hr., Hannibal a început o campanie militara împotriva orasului iberic Saguntum "departe cea mai bogata dintre orasele de dincolo de Ebru" (tratat de alianta cu romanii din 231 î.Hr.) pe care l-a cucerit dupa un asediu de 8 luni. Senatul roman a declarat razboi Cartaginei (281 î.Hr), reprosând acesteia ca a nesocotit "tratatul Ebrului" încheiat în anul 226 î.Hr. de catre Hasdrubal, unchiul lui Hannibal (întelegerea delimita sferele de influenta în Peninsula Iberica). În aceste conditii, Hannibal dupa ce îsi consolideaza stapânirea în Spania, si-a canalizat eforturile pentru o temerara expeditie împotriva Cetatii celor sapte coline. Dupa opinia istoricului Polybios (210-125 î. Hr.)

Hannibal planuise metodic campania militara, ceea ce dovedea experienta în organizarea si purtarea razboiului:"caci se informase bine despre rodnicia tinutului de la poalele Alpilor si din jurul fluviului Padus, despre numarul locuitorilor acestui tinut, mai ales despre îndrazneala oamenilor în razboi si (...despre ura lor fata de romani". Desi romanii au încercat tergiversarea programului îndraznet al cartaginezului prin trimiterea a doua armate (destinatia lor:Spania si Africa de Nord), Hannibal a dejucat planurile acestora si a pornit în fruntea unei osti (50.000 de pedestrasi, 9.000 de cavaleri si 36 de elefanti) în vara anului 218 î. Hr. spre meleagurile italice.

Dupa un parcurs anevoios (traversarea culmilor muntoase ale Pirineilor si Alpilor, trecerea Rhonului) si cu pierderi umane considerabile, armata cartagineza a ajuns în câmpia Padului (octombrie 218 î. Hr.), stârnind panica în rândul locuitorilor. Istoricul Polybios consemneaza:"caci abia încetase ecoul ultimelor vesti despre cartaginezi în legatura cu ocuparea Saguntului si, ca urmare a acestui fapt, romanii se hotarâsera sa trimita pe unul din consuli în Libya, ca sa asedieze Cartagina însasi, iar pe celalalt în Iberia ca sa lupte acolo împotriva lui Hannibal, si iata sosea stirea ca Hannibal se afla în Italia cu armata si asedia unele orase". Desi maratonul i-a afectat potentialul militar, Hannibal si-a completat efectivele cu cele ale triburilor celtice "care pândeau un moment pentru a se rupe de romani".

Panica pune stapânire pe romani

În câmpia Padului o armata romana condusa de consulul Publius Cornelius Scipio si o alta aflata sub comanda lui T. Sempronius Longus au încercat sa alunge temerile Romei, dar au fost învinse de puni la Ticinus (noiembrie 218 î. Hr.) respectiv la Trebia (decembrie 218 î. Hr.).

Titus Livius scria:"Roma a fost atât de îngrozita la vestea acestei înfrângeri încât cetatenilor li se parea ca armata cartagineza va împresura imediat cetatea si ca nu mai exista nici o nadejde sa primeasca de undeva vreun ajutor, prin care aceasta armata sa fie îndepartata de la portile si de sub zidurile Romei". Nesiguranta si graba în luarea deciziilor au afectat actiunile romanilor în confruntarile cu nedoritii oaspeti. Noul comandant roman, Caius Flaminius, exasperat de îndrazneala cartaginezului, nu a asteptat jonctiunea cu armata consulului Cn. Servilius si a pornit în urmarirea lui Hannibal. Între timp, generalul african a patruns în Etruria si a semanat groaza în tinutul cuprins între orasul Cortona si lacul Trasimennus pentru a-l determina pe Flaminius sa comita greseli. Meticulos, Hannibal si-a pregatit succesul, asezând tabara într-un loc favorabil unei ambuscade"si anume acolo unde lacul Trasimenus se prelungeste pâna la poalele muntilor Cortonei". Terenul nu permitea romanilor sa-si desfasoare fortele militare si riscau sa fie blocati din toate partile.

Dezastrul de la Trasimennus

Consulul Flaminius, trufas în declaratii, dar nepriceput în descoperirea tacticii inamicului, a fost surprins de trupele cartagineze la lacul Trasimennus (martie, 217 î. Hr.). Polybios ne prezenta batalia:"în fata acestei aparitii neasteptate ceturionii si tribunii romani, fie din pricina ca ceata facea sa se vada cu greutate împrejur, fie pentru ca dusmanii coborau si navaleau în multe locuri de pe înaltime, nu numai ca nu puteau sa alerge în ajutor unde era nevoie, dar nici nu întelegeau ce se petrecea. Caci în acelasi timp erau atacati din fata, din spate si din flancuri, de aceea cea mai mare parte fu sfârtecata chiar în ordine de mars, fara a se putea apara ca si cum ar fi fost tradata de nesocotinta capeteniei".


Vestea dezastrului de la Trasimennus, unde au pierit 15.000 de soldati romani si doar 2.500 în rândul punilor, a creat o situatie dificla pentru cetatenii Romei. Romanii l-au ales ca dictator pe Q. Fabius Maximus, cunoscut datorita onestitatii si atent în a evita greselile înaintasilor sai (datoria acestei tactici a fost numit Cunctator-Intarzietorul).

Roma nu se lupta numai cu Hannibal, ci si cu ea însasi, cu mentalitati meschine a unor concetateni, dornici de glorie si putere. Planul Cunctatorului, de hartuire a adversarului si de evitare a bataliilor ample a fost amenintat prin numirea lui Marcus Minicius în functia de comandant al cavaleriei, adeptul actiunii militare imediate. Nesocotind tactica lui Fabius, impulsivul Minicius a declansat o lupta cu fortele cartagineze (Gerunium) si numai interventia colegului a preîntâmpinat o noua catastrofa militara pentru romani. Confruntat cu lipsa proviziilor si cu moralul scazut al trupelor sale datorita soldelor neachitate, Hannibal si-a îndreptat atentia spre tinutul roditor al Apuliei (lânga Adriatica) pentru refacerea armatei.

Hannibal îsi stabileste tabara la Cannae

El si-a asezat tabara în apropierea unui sat numit Cannae, fiind despartit de urmaritori prin râul Aufidus (astazi Ofanto, rau în Apulia). Între timp, senatul roman si-a exprimat indignarea fata de politica prudenta a dictatorului Fabius (util pentru a opri declinul armatei) si a decis numirea a doi comandanti în locul predecesorilor:consulii C. Terentius Varro si L. Aemilius Paullus.

Dar, romanii au savârsit aceeasi greseala (ca la Trasmennus) deoarece la nivelul conducerii armatei au existat pareri diferite în privinta abordarii luptei cu Hannibal. Varro, sigur de înfrângerea barbatului, a dominat Roma prin cuvântari optimiste, în timp ce Paullus, decent, a asigurat ca "nu va lua hotarâri pripite si premature, caci împrejurarile dicteaza oamenilor luarea unor anumite hotarâri si nu oamenii împrejurarilor". Pentru batalia pe care romanii o sperau definitiva cu Hannibal au mobilizat opt legiuni (totalul efectivelor:80.000 de pedestrasi si 6.000 de calareti) ceea ce a relevat panica acestora fata de o eventuala înfrângere. Armata romana a pornit în urmarirea inamicului pe care l-a ajuns lânga raul Aufidus. Ignorând sfaturile lui Paullus de a evita orice incident cu cartaginezii pâna la un moment prielnic declansarii luptei, Varro si-a trecut trupele pe malul celalalt al râului aproape de oastea punica. Paullus l-a urmat desi a manifestat neîncredere în tactica acestuia.

O strategie geniala

Trupele romane au fost dispuse astfel:pe aripa dreapta-calaretii romani (condusi de Paullus);la mijloc-pedestrasii aliati si legiunile romane (sub comanda lui Geminius Servilius);iar în stânga-cavaleria aliatilor (comandant:Terentius). În fata romanilor se aflau 40.000 de pedestrasi si 10.000 de calareti asezati de Hannibal în linie de bataie (în forma de semiluna cu forma rotunda spre adversar) partea stânga-calaretii iberi si celti condusi de Hasdrubal;în centru-pedestrasii libieni aflati sub comanda lui Hannibal, iar la aripa dreapta-calareti numiti în fruntea carora se afla Maharbal.

În ziua de 2 august 216 î. Hr. s-a declansat batalia de la Cannae care i-a asigurat celebritatea lui Hannibal. Dispunerea trupelor punice în forma de semiluna a constituit o capcana pentru romani. Pedestrimea cartagineza a cedat mijlocul pentru atragerea adversarului, convins de un succes facil. Istoricul Polybios ne prezenta în continuare aceasta lupta:"Apoi romanii, urmarindu-i pe acestia catre mijloc în locul unde dusmanii cedau, patrunsera ....... atât de mult, încât din amândoua partile libienii greu înarmati ajunsera sa se afle în flancurile lor. Cei de la aripa dreapta se întoarsera catre stânga si atacând din dreapta, ameninta din flanc pe dusmani, iar cei de la stânga, facând o întoarcere la dreapta, se rânduira pe partea din stânga. De altfel, împrejurarea arata, de asemenea, ce aranjare trebuia facuta. Astfel, potrivit planului lui Hannibal, romanii care ocupau mijlocul, în timp ce urmarea cu înversunare pe celti, fura împresurati de libieni. Întorcându-se deci catre cei care îi atacau din flancuri, ei nu mai luptau, pe manipul, ci om contra om si rând contra rând".

Cea mai grava înfrângere militara romana

Victoria cartagineza a fost deplina. Confruntarea de la Cannae a fost cea mai grava înfrângere militara romana. Polybios ne informeaza ca 70.000 de soldati au cazut pentru salvarea Romei (din 6.000 de calareti numai 70 au reusit sa scape, 300 de aliati s-au refugiat în orasele apropiate, 10.000 de pedestrasi au devenit prizonieri). L. Aemilius Paullus a cazut eroic în apriga batalie, iar nechibzuitul Varro "lua calea rusinoasa a fugii si care si-a facut magistratura nefolositoare pentru patrie". Titus Livius ne oferea o alta statistica a pierderilor militare:45.000 de morti si au fost luati prizonieri;3.000 de pedestrasi si 1.500 de calareti, iar pierderile punice s-au ridicat la 8000 de morti (Polybios consemneaza 5.100 de morti). Dar, aceasta biruinta n-a fost valorificata. Indecizia lui Hannibal de a porni spre Roma (pe deplin justificata datorita epuizarii armatei), a salvat Cetatea Eterna, de la o cucerire, desi confederatia romana s-a clatinat sub loviturile punului.

Remarcabile au fost cuvintele lui Maharbal, comandantul cavaleriei punice care i-a spus lui Hannibal:"Hannibal, tu stii sa învingi, dar nu stii sa profiti de victorie!" În anul 202 î. Hr. la Zama (Africa) armata cartagineza condusa de experimentatul Hannibal a fost învisa de legiunile romane aflate sub comanda lui Publius Cornelius Scipio (numit dupa acest succes Africanul), fiul învinsului de la Ticiunus. Pacea din 201 î.Hr. a încheiat cel de-al doilea conflict punic (în conditii aspre pentru Cartagina).

Succesele militare ale lui Hannibal pe tarâm italic au fost posibile datorita fragmentarii conducerii armatei romane, manevrelor surprinzatoare ale punului care i-a obligat pe dusmani sa accepte confruntarile în situatii defavorabile lor, ingeniozitatii acestuia în mentinerea unei tensiuni permanente în rândul comandantilor adversi, si nu în ultimul rând geniului militar al lui Hannibal.