Gustav Stresemann, în căutarea realpolitik-ului german



În Germania interbelică, Tratatul de pace de la Versailles a fost o traumă naţională. Întreaga clasă politică, indiferent de ideologie, a fost scandalizată de acest diktat. „Vina pentru război” era o ruşine naţională. Tratatul şi efectele sale erau văzute ca principalele cauze pentru starea proastă a Germaniei. Abia după cel de Al Doilea Război Mondial, nemţii şi-au schimbat atitudinea faţă de Conferinţa de Pace. După 1945, Tratatul pare a fi unul moderat, care a permis Germaniei să existe.(1)

Pacea de la Versailles nu era una „punică”, pentru că nu a hotărât dispariţia Germaniei . A fost destul de îngăduitoare având în vedere distrugerile nemaivăzute ale războiului. Statele învingătoare erau totodată şi speriate. Totusi orice pedeapsă, mai ales cele aspre, ca în cazul de faţă, stârneşte frustrări adânci şi gânduri obscure, iar pedepsitul îşi aşteaptă cu jind ziua când va putea pedepsi. Greu de crezut că un popor atât de scrupulos ca cel german nu-şi aştepta momentul.

Germania după înfrângere

Politica internă şi externă a Republicii de la Weimar s-a ocupat în întregime de reaşezarea Germaniei în cadrul noii Europe creată de Conferinţa de Pace. Toţi germanii erau de acord că trebuie revizuit totul, însă metodele şi mijloacele erau contradictorii. Prin urmare au apărut mai multe opinii în privinţa politicii revizioniste. Prima lua în discuţie o abordare politică a situaţiei internaţionale şi se pronunţa pentru folosirea diplomaţiei în realizarea unor obiective realiste pe termen lung. De partea cealălaltă se punea problema unei abordări militare. Vechii generali, precum Hans von Seeckt sau Carl-Heinrich von Stülpnagel, obişnuiţi cu războiul, considerau că Germania trebuia să eludeze clauza propriei dezarmării şi să-şi facă dreptate pe graniţa de răsărit. După 1931 cele două concepţii au convers şi au facilitat ascensiunea lui Hitler .(2)

Până la 1929 se va impune politica abordării diplomatice, prioritatea fiind revizuirea Tratatului de la Versailles. De maximă urgenţă era problema reparaţiilor, o piesă importantă din puzzle-ul de la Versailles. Provocarea cea mai mare din partea celor care au câştigat sau au pierdut era şi intransigenţa cu care negociau. Dacă Germania s-ar fi sustras de la plata datoriilor, tot aşa s-ar fi putut sustrage şi de la acceptarea celorlalte condiţii, în special cele teritoriale . (3)

Reich-ul a acceptat cifra de 132 miliarde de mărci-aur, dar a ţinut să sublinieze că nu are posibilităţi pentru a plăti. Actul marchează începutul „politicii de realizări”, guvernul german angajându-se, pe atât cât se putea, la îndeplinirea termenilor Tratatului de pace. Totuşi, asta nu a însemnat că germanii şi-au schimbat şi poziţia faţă de odiosul tratat. Se spera însă, că afişând imaginea unui stat prăbuşit, realizările vor fi mai mari decât dacă ar adopta o atitudine ostilă . (4)



Semnarea odiosului Tratat de la Versailles, 28 iunie 1919

Începută de către cancelarul Joseph Wirth şi continuată mai ales de ministrul de Externe (pentru o vreme şi cancelar), Gustav Stresemann, „politica de realizări”(erfüllungspolitik), echivala cu o basculare totală a politicii germane de până atunci şi cu abandonarea războiului de gherilă diplomatică dus de predecesorii lui împotriva termenilor de la Versailles. Stresemann apare într-un moment dificil în care Germania avea nevoie de un om de stat suficient de clarvăzător şi înarmat cu destulă răbdare ca să erodeze condiţiile discriminatorii impuse statului său .(5)

Măiestria politică se caracterizează prin capacitatea de a profita de orice situaţie, prin curajul de a lupta în condiţii neprielnice şi, mai ales, prin capacitatea de a observa nevoile viitoare ale unei naţiuni şi dirijarea tuturor resurselor spirituale, intelectuale şi materiale, atât cât circumstanţele o permit, în realizarea scopului propus . (6)

Gustav Stresemann s-a format şi a apărut într-un timp în care Germania avea nevoie de el . (7)A răspuns foarte bine nevoii istorice A ştiut să gestioneze pe rând problemele politicii externe, fiind înarmat cu o răbdare care a dus la evitarea multor conflicte şi la menţinerea păcii. El a rămas fidel unui motto folosit şi în perioada cât a fost cancelar:„munca grea şi sacrificiile ne vor aduce libertatea” .(8)

A încerca să scrii astăzi despre Stresemann pare un demers infructuos. În urma sa au apărut zeci de biografii bine documentate. Din acest punct de vedere pare a fi un subiect consumat. Dar controversele care se nasc în jurul lui Stresemann suscită intereselor oricui. El a fost inclus în categoria celor mai mari germani. Mai mult, este de neegalat, ca model al democraţiei, liberalismului şi al tradiţiei parlamentare de la Weimar şi până în prezent, este un politician cu viziuni integraţioniste, „un mare german, un mare european”, (9)un promotor al internaţionalismul în locul naţionalismului care şi-a pus încrederea în cooperare şi nu în confruntare. Pactul de la Locarno, intrarea Germaniei în Liga Naţiunilor şi premiul Nobel pentru pace susţin cele menţionate anterior.

Dar este posibil ca imperialistul de la 1914 să se fi transformat „peste război”, dacă nu „peste noapte”, într-un realist al politicii externe? Au marile caractere predispoziţia faţă de schimbări atât radicale;sunt ele înzestrate cu această flexibilitate? Ei bine, istoricii vorbesc despre capacitatea sa de adaptare, având în vedere că s-a confruntat ca mulţi alţii din perioada wilhelmină cu schimbarea mediului politic, social şi cultural.(10)Am putea susţine că Stresemann şi-a schimbat viziunea politică imediat după războiul mondial, însă nu şi convingerile interioare. Se pare că atunci când s-a aflat că Germania a cerut armistiţiul, Stresemann a ţipat contrariat la fiul său:„nu înţelegi că am pierdut războiul?” . (11)Tot după înfrângerea Germaniei, îi explica celui mai bun prieten că nu se mai aşteaptă la nimic important de la viaţă(12). Desigur, el considera că după perioada Imperiului nimic bun nu mai putea urma pentru ţara sa. Putem concluziona că şocul înfrângerii a determinat schimbarea. Această transformare a fost posibilă în contextul inexistenţei unei alte căi de dezvoltare. Stresemann a căutat să aplice un realpolitik responsabil, ţinând cont de situaţia internaţională.

Dincolo de obiectivul oficial al politicii sale externe mai distingem o altă ţintă a sa:readucerea Germaniei în rândul Marilor Puteri. Această politică deriva din aspiraţiile germane pentru putere de dinainte de 1914, dar metodele erau adaptate situaţiei mondiale de după 1918 (13). Am putea spune că scopul adevărat a fost o Germanie puternică, prin mijloace de genul revizuirii condiţiilor păcii. Lipsa unei armate l-a determinat să apeleze la jocurile diplomatice. A încheiat angajamente acolo unde nu se puteau face prea multe şi a încercat să creeze oportunităţi unde era spaţiu de manevră. A închis Germania în vest pentru a o elibera în est. Dezvoltarea sa politică ne aminteşte de un proverb de-al lui Goethe:„Fii mulţumit cu realizările mărunte şi dacă ţi se oferă oportunitatea, mergi pe toate direcţiile posibile” . (14)

„Politica de realizări”, în căutarea realpolitik-ului salvator

Sunt câteva exemple importante vizând politica de realizări promovată de Stresemann:Planul Dawes, Pactul de la Locarno, intrarea în Liga Naţiunilor, tratatul de la Berlin şi cooperarea la Pactul Briand-Kellogg.

Semnat în 1924, planul americanului Dawes rezolva şi criza Ruhrului şi criza economică din Germania. Stresemann a înţeles că noţiunea de interdependenţă economică mondială cerea ca statul său să fie integrat în sistemul occidental. Cu suportul puterilor occidentale, în special cel al S.U.A., Germania putea să reînvie.

În concepţia ministrul german, problema reparaţiilor juca un rol secundar. În primul rând, reparaţiile erau subordonate menţinerii integrităţii teritoriale a Reich-ului. În timpul crizei Ruhrului, a declarat că existenţa Germaniei nu depinde de plata reparaţiilor, oricât de mari erau, ci de menţinerea Rinului și a Ruhrului în cadrul Germaniei. Totodată, a înţeles că Germania trebuia să plătească, pentru că numai astfel putea atrage creditul străin. Și-a asigurat astfel investiţii străine şi posibile concesii în privinţa teritoriilor germane incluse în alte state. Cooperarea economică germano-americană au oferit dovada faptului că referirile la interdependenţa economică mondială nu erau doar o frază într-un discurs, ci expresia unui concept important în politica economică şi externă .(15)



Triunghiul păgubos al datoriilor de război, o cauză a marii crize economice (1929-1933)

Anul următor s-a încheiat Pactul de la Locarno. Văzut iniţial ca o alianţă limitată între Marea Britanie, Franţa şi Belgia, Stresemann s-a opus, declarând că un pact fără Germania, este un pact împotriva Germaniei .(16)Semnarea pactului a marcat sfârşitul izolării Germaniei şi înlocuirea spiritului de la Versailles cu cel de la Locarno.

Referindu-se la acest eveniment important, Austen Chamberlain comenta că în acel moment Stresemann s-a gândit mai mult la dezbinarea Franţei şi Marii Britanii, decât la reconcilierea cu cele două ţări:„Dacă asta este sau nu adevărat, nu mai contează. Important este modul rapid în care a acţionat, curajul şi inteligenţa”, continua același Chamberlain .(17)

Presa internaţională a elogiat semnarea pactului. Ziarul Times, din Londra evidenţia importanţa sa, chiar mai mare decât a Tratatului de la Versailles. Le Temps, din Paris îl considera valoros pentru politica europeană şi pentru toţi cei care îşi doreau pacea şi prosperitatea. Vossische Zeitung, din Berlin considera că Locarno va ocupa un loc deosebit în cărţile de istorie, fiind evenimentul care consacra „obţinerea unei păci reale” şi deschide calea către o „uniune a statelor europene”. Pravda, din Moscova considera Pactul periculos pentru U.R.S.S. care în mod sigur conţinea clauze secrete anti-sovietice. Amintind şi de Tratatul de la Rapallo, The New York Times considera că „Germania s-a întors de la est la vest, puterile occidentale se întăresc, iar Rusia este exclusă”.

Stresemann a avut parte de prea puţină întelegere din partea elementelor naţionaliste de dreapta, neîncrezătoare în abordarea sa şi rezervate în privinţa rezultatelor limitate. Discursul său către Asociaţia Centrală de Organizare Provincială din 14 decembrie 1925, la Berlin, ilustrează reacţia sa la criticile dreptei. El considera că succesul politicii externe va aduce stabilitatea politică acasă. Totodată, sublinia că „o naţiune nu trebuie să aibă atitudinea unui copil care îşi face o listă în Ajunul Crăciunului cu tot ceea ce îşi doreşte şi care conţine aproape toate nevoile lui pentru următorii cincizeci de ani. Părinţii nu vor putea să îi asigure aceste necesităţi. În politica externă adesea am impresia că mă confrunt cu o asemenea listă, uitându-se faptul că istoria înaintează pas cu pas” .(18)



Gustav Stresemann, Austen Chamberlain, Aristide Briand

Ministrul german continua discursul cu relatarea unei discuţii cu Aristide Briand:„mi-a descris situaţia politică din interior şi dificultăţile cu care se confrunta. Apoi s-a lansat într-o frumoasă descriere a condiţiilor din Germania, lăsându-mă fără replică. Mi-a zis:«Cunosc poporul german şi ştiu că marea majoritate a lui îşi doreşte pacea, nu mă îndoiesc de asta;o altă parte a naţiunii protestează împotriva acuzelor că Germania îşi doreşte războiul. Dar aveţi ceva în viaţa voastră publică pe care l-aş numi politica misticismului german;sunt oameni printre voi care nu sunt interesaţi în prezent de o pace, deoarece cred că se va petrece ceva extraordinar. Dacă îi întrebi la ce minune se gândesc nu îţi vor putea răspunde, dar ideea este că miracolul este aşteptat şi îi face să se uite cu anxietate la un viitor nebulos şi să judece evenimentele prin prisma acestui raţionament. Asta îi face să nu mai aibă ochi pentru ceea ce se întâmplă în prezent» (...) «În timp ce poporul tău se gândeşte la viitor şi aşteaptă miracole, sunt oameni în ţara mea care se gândesc la trecut şi îşi amintesc că au avut odată Palatinatul, că oraşul Mainz a fost cândva al Franţei şi că politica Rinului a fost cândva parte din istoria politicii franceze şi trebuie să lupt împotriva acestor oameni din Franţa, tot aşa cum tu lupţi împotriva acelora din Germania». Politica de securitate pe care o inaugurăm trebuie păstrată nu prin forţă, ci prin tratate” .(19)Rezultatul imediat al Pactului de la Locarno a fost evacuarea primei zone renane de către Marea Britanie, deşi cu doi ani mai înainte Poincaré anunţase că se vor păstra termenii prestabiliţi.



Tratatele de la Locarno, octombrie 1925

Luate împreună (Planul Dawes şi Pactul Renan) dovedeau că Germania se reintegra în politica europeană şi că lua sfârşit un interludiu primejdios pentru Europa .(20)Dacă în privinţa graniţelor din vest lucrurile erau clare, nu la fel putem spune şi de graniţa de est. Aici, ministrul german a căutat să-şi creeze câteva mijloace diplomatice pentru viitor. În primul rând, a subminat sistemul de securitate franceză de aici, anulând posibilitatea ca Franţa să mai caute aliaţi în această zonă, iar în privinţa statelor de aici, a reuşit să le demonstreze că Franţa nu le va putea garanta securitatea. Pentru a crea instabilitate, Stresemann a refuzat să extindă principiul securităţii colective pentru Cehoslovacia şi Polonia . (21)A semnat în schimb tratate bilaterale de arbitraj cu Polonia şi Cehoslovacia, iar dacă acestea se simţeau în pericol, prin intrarea în Liga Naţiunilor a reuşit să le mai înlăture din suspiciuni.

În 1926, Germania devenea stat-membru al Ligii Naţiunilor şi unul dintre cei cinci membrii permanenţi ai Consiliului. Oficial, îşi recăpăta statutul de Mare Putere. Noua poziţie câştigată – „aliat credibil” va fi folosită în rezolvarea unor noi probleme din agenda politicii externe. Referindu-se la acest eveniment, Austen Chamberlain mărturisea că:„nu a fost ideea lui (G.S.) ca Germania să intre în Liga Naţiunilor. Franţa şi Marea Britanie au cerut asta. Negociatorii germani au acceptat chiar cu greu. Dar odată realizat acest lucru, Stresemann a ştiut cum să îl folosească în interesul ţării sale. Am privit cu admiraţie cum s-a folosit de această oportunitate şi de încrederea pe care o căpătase” . (22)

Într-adevăr, după 1925-1926 discursul lui Stresemann se schimbă uşor;dacă anterior el continua să vorbescă despre slăbiciunile păcii, despre conflictele latente din lume, pentru a crea instabilitate, după Locarno şi intrarea Germaniei în Liga Naţiunilor discursul său devine mai subtil şi nu mai pune accent pe instabilitatea internaţională. Spre deosebire de discursul din 1919 când critica Liga Naţiunilor, în 1926 considera că Liga este o „realitate politică importantă”, care asigura climatul necesar dezvoltării relaţiilor internaţionale .(23)

Din nou spre Rusia...

În 1926 Germania şi U.R.S.S. semnau Tratatul de la Berlin, garantându-şi neutralitatea reciprocă în cazul unei agresiuni din partea unui al treilea stat. În timpul negocierilor, guvernul sovietic a încercat să îl convingă pe Stresemann să meargă puţin mai departe decât la Rapallo şi să intre într-o alianţă formală al cărei obiectiv să fie reducerea Poloniei la graniţele ei etnice. Oricât de tentantă ar fi fost propunerea, ministrul de Externe german s-a abţinut. S-a înlăturat frica U.R.S.S. că Germania a intrat într-o tabără anticomunistă odată cu Tratatul de la Locarno. Din perspectiva germană, relaţiile cu sovieticii împiedicau apropierea dintre Franţa şi U.R.S.S. Din punct de vedere politic, Germania era integrată în sistemul occidental, iar sub aspect militar rămânea neutră, ea nu adera nici la securitatea colectivă, nici la politica sovietică .(24)

Georgy Cicerin,
Comisarul rus al Afacerilor Externe în primul deceniu interbelic

Stresemann a declarat pentru un post de radio german, la 1 mai 1926, că Tratatul de la Berlin îşi propunea menţinerea păcii şi prieteniei dintre cele două state, aşa cum Bismarck o făcuse la 1887. În realitate considera că Rusia va redeveni o mare putere şi atunci Germania se va folosi de poziţia sa centrală pentru a media între est şi vest şi îşi va atinge scopurile în Polonia .(25)Totuşi, ministrul nota în jurnalul său că situaţia actuală era diferită de cea din 1887 şi că o alianţă cu Rusia comunistă nu era una de laudă(26). Dincolo de compromisuri, Germania, situată în centrul Europei şi înconjurată de posibile state-agresoare, urma politica lui Bismarck încercând să se asigure în toate părţile. Pentru Germania nu se mai punea problema pentru Locarno sau Berlin, ci pentru Locarno şi Berlin. Locarno asigura vestul, iar Berlinul deschidea calea spre Polonia.

Cu privire la Pactul de la Paris, din 1928, putem spune că marca apogeul „modei pacifiste” şi al tendinţei, specifică diplomaţiei promovate în deceniul al III-lea, când se recomanda „pactomania” . (27)Mai grav este că S.U.A. nu-l garanta, iar Franţa şi Marea Britanie i-au adus nişte modificări ulterioare. Mai mult Austen Chamberlain declara că, din punctul de vedere al Marii Britanii, graniţa dintre Germania şi Polonia poate fi modificată, cu condiţia ca germanii să o facă în mod civilizat(28), probabil tot atât de civilizat cum au făcut în cazul Cehoslovaciei la München!

La 3 octombrie 1929 Stresemann îşi încheia definitiv misiunea. Dispariţia sa s-a dovedit de neînlocuit. Stresemann fusese recunoscut unanim ca un „mare european”, însă după ce documentele sale personale au devenit publice, imaginea sa pare a fi alta. Documentele dezvăluie un practicant calculat al conceptului de realpolitik care a urmărit interesele tradiţionale germane cu o insistenţă de nestăvilit . (29)Pentru cel mai mare om de la Weimar, aceste interese au fost cât se poate de clare aşa cum apar în scrisoarea sa confidenţială din 7 septembrie 1925 către fostul prinţ moştenitor:„în opinia mea sunt trei sarcini cu care se confruntă politica externă germană în viitorul apropiat. Pe primul loc se află rezolvarea problemei reparaţiilor într-un mod favorabil Germaniei. În al doilea rând, protejarea germanilor de peste hotare, iar în cele din urmă, revizuirea graniţelor din est cu Polonia şi Cehoslovacia. Pe rol se mai găseşte şi Anschluss-ul, deşi consider că asta ar complica problemele Reich-ului, chestiunea Alsaciei şi a Lorenei, deşi Pactul de la Locarno o exclude. Problema alegerii între est şi vest nu se poate pune acum;o astfel de alegere poate fi făcută doar însoţită de forţa noastră militară, ceea ce în momentul de faţă noi nu avem” .(30)

Fără a avea pretenţia de a emite o concluzie finală în această interesantă pagina a istoriei germane, putem sublinia că Stresemann ducea o politică dublă, una de faţadă şi cealălaltă pe care, probabil, o ştia doar el. Sesizând nevoia Germaniei de a ieși din izolare germanul a optat pentru o politică de finețe după cum Metternich se referea la Austria de după 1809.

NOTE

1. Titel Eberhard Kolb, The Weimar Republic, Second Edition, London, Routledge, 2005, p. 170.
2. Stephen J. Lee, The Weimar Republic, London, Routledge, 1998, p. 83.
3. Manfred Berg, Germany and the United States:The Concept of World Economic Interdependence, în Carole Fink, Axel Frohn, Jürgen Hiedeking, eds., Genoa, Rapallo and the European reconstruction in 1922, New York, Cambridge University Press, 2002, p. 77.
4. Alison Kitson, Germany. 1858-1990. Hope, terror and revival, New York, Oxford University Press, 2001, p. 99.
5. Henry Kissinger, Diplomaţia, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Bic All, 2002, p. 234.
6. Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, Essays and speeches on various subjects, translated by Christopher R. Turner, Londra, Thorton Butterworth, 1930, p. 11.
7. Eric Dombrowski, German leaders of yesterday and to-day, New York, D. Appleton and Company, 1920, p. 183 şi urm.;Jonathan Wright, Gustav Stresemann, Weimar’s greatest statesman, New York, Oxford University Press, 2001, passim.
8. Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, op. cit., p. 55.
9. Stephen A. Schuker, The end of Versailles în Gordon Martel, ed., The origins of Second World War reconsidered, New York, Routledge, 1999, p. 48.
10. Karl Heinrich Pohl, Gustav Stresemann:A German Bürger? în Volker Rolf Berghahn, Simone Lässig, eds., Biography between structure and agency:Central European lives in international historiography, New York, Berghahn Books, 2008, p. 55.
11. Jonathan Wright, Gustav Stresemann:Liberal or Realist? în T.G. Otte, Constantine A. Pagedas, eds., Personalities, war and diplomacy:essays in international history, London, Frank Cass Publishers, 1997, p. 91.
12. Karl Heinrich Pohl, op. cit., p. 66.
13. Titel Eberhard Kolb, op. cit., p. 175.
14 Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, op. cit., p. 23.
15 Manfred Berg, op. cit., p. 93.
16 Constantin Vlad, Diplomaţia secolului XX, Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2006, p. 95.
17 Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, op. cit., pp. 8-9;Andrew J. Crozier, The causes of Second World War, Massachusetts, Blackwell Publishers Inc., 1997, p. 50 şi urm.;Hajo Holborn, Diplomats and diplomacy in the Early Weimar Republic, în Gordon A. Craig, Felix Gilbert, eds., The Diplomats. 1919-1939, New Jersey, Princeton University Press, 1994, p. 150 şi urm.
18.Thomas Garden Barnes, Gerald D. Feldman, Breakdown and rebirth, 1914 to the present. A documented history of modern Europe, vol. IV, New York, University Press of America, 1982, p. 71.
19.Ibidem.
20.William L. Blackwood, The Socialist Imprint on International Relations in Interwar Europe, în M.B.B. Biskupski, ed., Ideology, policies and diplomacy in East Central Europe, New York, University of Rochester Press, 2003, p. 87.
21. Stephen J. Lee, op. cit., p. 85.
22. Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, op. cit., p. 9.
23. Jonathan Wright, Gustav Stresemann:Liberal or Realist?, p. 98.
24. Robert Gerwarth, The Bismarck myth. Weimar Germany and the legacy of the Iron Chancellor, New York, Oxford University Press, 2005, pp. 102-103.
25. Jonathan Wright, Gustav Stresemann:Liberal or Realist?, p. 97.
26. Robert Gerwarth, op. cit., p. 103.
27. Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale. 1919-1947, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, 2006, p. 73.
28. Henry Kissinger, op. cit., pp. 244-245.
29. Ibidem, p. 245.
30. Stephen J. Lee, op. cit., p. 87.
 

Bibliografie selectivă:

ABRAMS, Irwin, The Nobel Peace Prize and the laureates. An illustrated biographical history. 1901-2001, Massachusetts, 2001.

BARNES, Thomas Garden, FELDMAN, Gerald D., Breakdown and rebirth, 1914 to the present. A documented history of modern Europe, vol. IV, New York, 1982.

BERGHAHN, Volker Rolf, LÄSSIG, Simone, eds., Biography between structure and agency:Central European lives in international historiography, New York, 2008.

BISKUPSKI, M.B.B., ed., Ideology, policies and diplomacy in East Central Europe, New York, 2003.

CRAIG, Gordon A., GILBERT, Felix, eds., The Diplomats. 1919-1939, New Jersey, 1994.

CROZIER, Andrew J., The causes of Second World War, Massachusetts, 1997.

DOMBROWSKI, Eric, German leaders of yesterday and to-day, New York, 1920.

DUROSELLE, Jean-Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale. 1919-1947, vol. I, Bucureşti, 2006.

FINK, Carole, FROHN, Axel, HIEDEKING, Jürgen, eds., Genoa, Rapallo and the European reconstruction in 1922, New York, 1991.

GERWARTH, Robert, The Bismarck myth. Weimar Germany and the legacy of the Iron Chancellor, New York, 2005.

KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, 2002.

KITSON, Alison, Germany. 1858-1990. Hope, terror and revival, New York, 2001.

KOLB, Titel Eberhard, The Weimar Republic, London, 2005.

LEE, Stephen J., The Weimar Republic, London, 1998.

MARTEL, Gordon, ed., The origins of Second World War reconsidered, New York, 1999.

OTTE, T.G., PAGEDAS, Constantine A., eds., Personalities, war and diplomacy:essays in international history, London, 1997.

STRESEMANN, Gustav, ROCHUS RHEINBABEN, von Freiherr, Essays and speeches on various subjects, translated by Christopher R. Turner, Londra, 1930.

WRIGHT, Jonathan, Gustav Stresemann, Weimar’s greatest statesman, New York, 2001.
 

""