Grigore cel Mare, un episcop în fața Apocalipsei

Autor 3268 vizualizări


În toamna anului 589, Roma se afla într-una dintre cele mai negre perioade ale istoriei sale. Trecuseră 170 de ani de la prima năvălire a goților lui Alaric și suferise alte cuceriri dureroase care îi redimensionaseră drastic importanța. Orașul era înconjurat de inamici (barbarii germanici numiți longobarzi – nume ce poate fi tradus prin „bărbi lungi” sau „topoare lungi”) și lovit de molima provocată de cadavrele aduse în oraș de apele Tibrului ce inundau cartierele joase.

Politic și militar abandonat de imperiul pe care l-a creat cu secole în urmă și care își mutase capitala la Constantinopol, Orașul Etern se vedea privat și de ultima figură ce putea menține ordinea și speranța: episcopul Pelagius al II-lea, răpus de ciumă. Zdruncinat fizic și moral de vrăjmași văzuți și nevăzuți, clerul roman, susținut de populația disperată și de notabilii orașului, găsește consolare la ușa unui aristocrat ce alesese viața de pustnic: acesta se numea Grigore și a rămas în istorie cu apelativul de „consul al lui Dumnezeu”.


Grigore cel Mare, cum l-au numit cronicarii mai târziu, s-a născut în anul 540, într-o familie de vârf a societății din Roma: tatăl, Gordianus, avea printre înaintași pe papa Felix al III-lea (483-492), iar mama, Silvia, era urmașa unei mari familii de latifundiari din insula Sicilia. În tinerețe, Grigore a avut parte de educație clasică, fiind amintit drept cel mai instruit al Romei în gramatică, dialectică și retorică. În anul 573 a fost prefect al orașului, ocupându-se de ordinea publică și de justiţia cazurilor de crimă.  

Anul următor, la moartea tatălui, decide să transforme proprietățile moștenite în mănăstiri, iar într-una dintre ele, cea de pe dealul Celius, locuieşte chiar el, alături de propria comunitate. Grigore obișnuia să descrie viața liniștită, dedicată rugăciunii, ca acel port al filozofiei amintit de Augustin din Hipona, care ajută înțeleptul sa își păstreze fericirea în marea furtunoasă a vieții. Acest trai se sfârşeşte în anul 579, când, pentru prima dată, poporul migrator al longobarzilor ajungea la porțile Romei. Iar Grigore, cunoscute fiind înțelepciunea și pregătirea de către tot clerul roman, e trimis ca secretar papal în capitala Imperiului, Constantinopol.

Aici se instalează în sediul secretarilor apostolici, palatul Placidei, unde continuă să trăiască într-o comunitate de asceți, îngrijindu-se și de nevoile Romei și ale Italiei. Devine prieten bun cu Leandrus, episcop de Sevilla, care mijlocea împăcarea vizigoților din Spania cu Imperiul, cu Anastasiu, episcop al Antiohiei, și cu Constanțiu, viitor episcop de Milano.

Longobarzii răpesc notabilităţi, clerici, oameni de rând – şi cer răscumpărări uriaşe 

Tronul Imperiului trecuse între timp, în 578, de la Iustin al II-lea, care provocase un război falimentar cu Persia și își pierduse mințile, la ginerele său, Tiberiu Constantin, care s-a stins însă patru ani mai târziu. Pe patul de moarte, acesta îl alesese ca viitor împărat pe Mauriciu, soț al fiicei sale Constantina și general capabil, ce se remarcase în luptele de pe frontul răsăritean. Grigore era în bune relații cu acesta, botezându-i un copil, dar se întoarce la Roma, în 587, fără să fi obținut ajutorul sperat împotriva invadatorilor. Roma era în acel moment complet izolată pe pământ, iar coasta Mării Tireniene, controlată de flotele imperiale, se subția tot mai mult sub presiunea barbară.

Longobarzii creaseră deja un sistem de gherilă extrem de eficient ce viza, pe de-o parte, cucerirea zonelor rurale, care aduceau fonduri importante în vistieriile capilor barbari, iar pe de alta, șantajarea marilor orașe (Roma, Perugia, Napoli etc.): atacurile aveau ca scop principal răpirea unui mare număr de notabilităţi, ce puteau fi răscumpărate de către familii la prețuri foarte înalte, sau de clerici și oameni de rând care erau răscumpărați de biserică.

Consacrat papă în data de 3 septembrie 590, Grigore va sublinia în diferite situații importanța răscumpărării prizonierilor: va invita în repetate rânduri bisericile devastate să vândă averile rămase, în principal averi mobile, precum vasele sfințite din aur și argint, pentru eliberarea celor răpiţi. Biserica avea printre prioritățile sale redobândirea robilor și a prizonierilor, după cum aflăm din viața sfântului Ciprian, episcop cartaginez care trăise în plin marile prigoniri anticreștine ordonate de împăratul Decius în 251 și de Valerianus în 257. Episcopul Ciprian plătise, astfel, suma de 100.000 de sesterți (circa 100 de kilograme de argint) pentru eliberarea țăranilor luați ostatici în dioceza lui de către tâlhari.

În fruntea unui popor în derivă 

După primele luni de disconfort cauzat de noul rol de lider spiritual al unui popor în derivă, de bolile și calamitățile acelei ierni și de amenințarea longobarzilor pe care îi descrie în culori apocaliptice în predicile sale, Grigore își acceptă destinul și îl îndeplinește cu vigoare. Într-o scrisoare trimisă patriarhului de Constantinopol spune, cu o metaforă, că se simte căpitanul unei bărci vechi și stricate, surprinsă de furtună.

El intervine în problema aprovizionării populației cu grâne, pe care le cumpără prin intermediari sau le cere de pe pământurile bisericești din Sicilia, pentru a satisface cererea pieței din Roma; gestionează şi donațiile tot mai mari pentru populația săracă sau refugiată – într-un pasaj din epistolar amintește de 3000 de călugărițe ce se adăpostiseră la Roma din calea barbarilor.

Registrul de scrisori oficiale, care ne-a rămas aproape în întregime, arată multiplele preocupări ale lui Grigore pentru soarta bisericii, dar mai ales pentru rolul de lider politic care începea să se contureze în figura episcopului Romei, atunci când funcționarii trimiși de la Constantinopol erau incapabili sau dezinteresați de sarcinile lor.


În egală măsură, Grigore dojenește clerici avizi și funcționari necinstiți, atrăgând atenția superiorilor asupra comportamentelor acestora și plângându-se împărătesei Constantina că și-a pierdut rolul de păstor de suflete, fiindu-i impus cel de birocrat al Statului.

Un moment de răgaz pentru Roma și pentru celalalte orașe italiene este moartea regelui longobard Autharith, în decembrie 590. Grigore va transmite vestea episcopilor din peninsulă, descriindu-l pe rege ca pe „spurcatul Autharith, care a oprit în solemnitatea Paștelui fiii longobarzilor de la botezul catolic”. Pe tronul de la Pavia se va ridica însă Agilulfus, ales de văduva regină Theodelinda, mai statornic și ambițios, în timp ce sudul Italiei va fi cotropit de grupuri armate conduse de duci din Spoleto și Benevento.

Un episcop preia conducerea militară pentru prima dată în istorie 

Vara anului 591 a rămas în istorie prin luptele crâncene de pe tot teritoriul italian: în nord, noul rege, cu ducatele ce îi erau supuse, luptă în câmpia Padului cu maxima autoritate imperială, exarhul Italiei, cu sediul la Ravena. Acesta era, de circa un an de zile, Romanus, un general capabil, care nu își asuma însă riscul unei bătălii decisive, ci purta un război de poziție, din orașe fortificate, cu atacuri scurte și rapide, menite să sleiască inamicul și să-l descurajeze.

Numai că, în această situaţie, orașele din centrul și sudul Italiei, neputând fi apărate eficient și întărite rapid din centrele de operații din nord, erau ușor de izolat și șantajat de către longobarzi. Cu siguranță în vara anului 591 au căzut Perugia și Narni, pe valea Tibrului – dar, dintr-o scrisoare datată pe 27 septembrie către episcopul Preiectius din Narni, aflăm că biserica și poporul aveau răgaz, suferind totuși din cauza bolilor. Grigore încurajează în această scrisoare clerul să acționeze în convertirea barbarilor, păgâni sau botezați în doctrina ariană. Pontiful era convins că singurul mod de a aduce pacea era primirea inamicilor în sânul Bisericii și nu un război continuu, cum se dorea de la curtea imperială.


Deși adept al acestor idei, Grigore nu încetează să descrie atrocitățile barbarilor: ca fiu al nobilimii latifundiare privește oripilat sutele de țărani ce se adăposteau în zidurile urbei, mulți cu mâinile tăiate, miile de robi vânduți pe piețele din Galia, mănăstirile și bisericile distruse sau batjocorite. Rolul pe care și-l asumă pontiful este atât de marcant încât ajunge să dea indicații generalului Velox, care risca să fie înconjurat de inamici. Trimite apoi un detașament armat condus de tribunul Leontius să apere orașul Nepi, în nordul Romei, ignorând ierarhiile imperiale.

Astfel, un episcop preia conducerea militară pentru prima dată în istorie, deşi într-o situație de urgență și la scară foarte redusă, în februarie 592. Această intervenție nu oprește longobarzii din sud de la a jefui orașul Velletri, la o zi de marș la miazăzi de Roma. Faptul reiese atât dintr-o scrisoare în care episcopul local este sfătuit să fugă, cât și din săpăturile arheologice care fac dovada unor situri productive care dispar spre sfârșitul secolului VI sub semnul focului, deci probabil concomitent cu atacul amintit în registrul papal.

Stop-cadru: Ariulfus şi Aroges 

Principali capi ai barbarilor în centrul și sudul Italiei, independenți de regele din Pavia, erau doi. Ariulfus, fost mercenar al Imperiului, care luptase în Persia în anii 580-582 și care fusese trimis în Italia probabil pentru a stăvili invazia fraților săi din Nord, dar care se răzvrătise și își crease un potentat în munții Apenini, cu centrul la Spoleto. De acolo întrerupea legăturile terestre între Ravena și Roma, bazate pe valea Tibrului și pe antica via Flaminia.

Şi mai era şi Aroges, Duce de Benevento, stăpân la încrucișarea drumurilor ce uneau Brutius și Apulia, regiunile ce azi se pot identifica pe hartă cu vârful (Calabria) și tocul (Puglia) cizmei italiene; și el fusese un slujitor al Imperiului, rebel din cauza neplății salariilor.

Pontiful ajunge la un acord cu barbarii 

În iunie 592, Grigore scrie cu îngrijorare generalilor Mauriciu și Vitalian despre inevitabilul asediu la care avea să fie supusă din nou Roma. Căci în timp ce exarhul Romanus era preocupat de rezistența împotriva trupelor regelui Agilulfus în nord, ducele Ariulfus de la Spoleto se apropia de Roma, izolată și în sud de trupele lui Aroges, care râvneau la marele oraș portual Napoli, sediul unei părți din flota imperială.

Fiind un oraș fluvial, cu ziduri înalte și groase, Roma era de necucerit pentru o armată de câteva mii de pe pedeștri germanici, lipsită de tehnologia necesară unui asediu – dar scopul acestora era altul: demoralizarea populației și obținerea unui tribut în aur.

Pontiful îi scrie astfel episcopului din Ravena, Ioan, rugându-l să intervină la exarh pentru apărarea Romei. Din această scrisoare aflăm că atât Ariulfus, cât și Aroges erau văzuți drept trădători ai Statului, deși Grigore subliniază că ambii erau dispuși să se supună în schimbul plății lefelor din trecut. Încolțește în mintea pontifului gândul de a ignora autoritățile imperiale și de a solicita un acord cu barbarii. Puținele detalii pe care le cunoaștem despre acest asediu vin tot dintr-o scrisoare către Ioan de Ravena, din care aflăm că Grigore i-a plătit ducelui Ariulfus un tribut pentru eliberarea orașului.


O biografie din secolul al IX-lea ne-a transmis legenda, nu imposibilă în realitate, după care pontiful l-ar fi vindecat pe ducele barbar de gastrită, sugerându-i o dietă pe bază de lapte. Între agiografie și istorie rămâne un mare punct de întrebare – cert este că Ariulfus nu a mai atacat Roma după acel episod și se pare că a primit botezul catolic înainte de a muri, cinci ani mai târziu. Această pace momentană, văzută cu ochi răi atât la Ravena, cât și la Pavia, dezlănțuie cursa principalelor forțe armate spre sud, în scopul de a cuceri (sau apăra) urbea.

Exarhul Romanus ajunge la Roma în toamna anului 592 pe mare – și, cu trupele de acolo, urcă pe fluviul Tibru și recucerește Perugia, stabilind principala cale de comunicare dintre Roma și Ravena. Se reîntoarce la Ravena după o operațiune rapidă care slăbește potentatul lui Ariulfus din Spoleto.

Întâlnirea cu Agilulfus 

În iarna următoare, Grigore află de la clerul milanez că regele Agilulfus cobora în forță spre miazăzi. Acesta cucerește din nou Perugia, care devine parte a regatului de la Pavia. Roma este pusă din nou sub asediu, deși de această dată apărată de un ofițer imperial, magister militum-ul Castus. Aflăm în același timp că la Milano fusese ales episcop în absență Constanțiu, în surghiun la Genova împreună cu o parte a clerului. Grigore va trimite mantia episcopală și felicitările prietenului său doar după sfârșitul asediului.

Din nou papa se întâlnește cu căpetenia inamicilor, acum un rege cu ambiții mari, nu doar un mic duce răzvrătit. Pe tema întâlnirii dintre episcopi creștini și regi barbari se pot scrie biblioteci întregi – cu siguranță, Antichitatea târzie și Evul Mediu văzuseră aceste episoade destul de des, oricât de colorat ar fi fost apoi descrise în agiografii. Printre capii bisericii îi putem aminti pe Ambrozie, episcopul de Milano, pe papa Leon I-ul, pe Ioan Gură de Aur etc.

Ca în majoritatea cazurilor nu cunoaștem detaliile reale ale acestor întâlniri, dar cea din 593, petrecută pe treptele bazilicii Sfântului Petru, a dus la plata unui tribut de 500 libre de aur în vistieriile regelui, însemnând astăzi circa 6 milioane de euro. Agilulfus nu va mai îndrăzni să atace direct Roma, dar va continua lupta împotriva forțelor imperiale și va începe, sub influența soției sale, Theodelinda, demersurile pentru crearea unui stat civilizat, imitând modelul de la Constantinopol: va bate monedă cu imagine și nume, va ridica biserici și își va boteza moștenitorul, încercând concomitent să stabilească o birocrație regală.

Rolul reginelor barbare: Theodelinda şi Brunehilda 

Un rol extrem de important în începerea tratativelor de pace l-a avut cu siguranță regina Theodelinda: prințesă, fiica ducelui bavarez Garibaldus este promisă în căsătorie regelui Autharith din interese politice, iar după moartea acestuia, în 590, îi este permis de către nobilimea longobarzilor să își aleagă un alt soț între ei, care va deveni rege. Ea optează pentru Agilulfus, ducele de Torino.

Fiind catolică, regina menține relații bune cu noul episcop de Milano, Constanțiu, pe care l-am văzut la Constantinopol împrietenindu-se cu Grigore. Pontiful scrie în septembrie 593 reginei numind-o „fiica noastră, regina Theodelinda”, atrăgându-i atenția asupra situației grave din dioceza de Milano, unde regele nu permitea comuniunea cu Roma. Aceasta va clădi în timpul vieții o minunată biserică în orașul Monza, biserică ce poartă hramul sfântului Ioan Botezătorul.

În aceeași perioadă, Grigore cel Mare își atrage dușmănia multora din Ravena, oraș ce devenise, în 402, capitala Imperiului în Occident și care păstra o mare înverșunare față de Roma, decăzută și abandonată.


Când veştile împăcării papei cu barbarii deveniseră frecvente în rândul populației, apăruseră manifestații publice împotriva episcopului roman: în timpul nopţii fuseseră afișate în oraș acuzații grele de trădare la adresa lui. Situația se agravează atunci când Grigore îl dojenește pe Ioan de Ravena fiindcă purta în viața de zi cu zi mantia episcopală, rezervată numai câtorva sărbători majore; iar când Ioan Postitorul, episcop de Constantinopol, decide să își atribuie titlul de „patriarh ecumenic”, neprevăzut de concilii, Grigore răspunde aspru și nemulțumit, pierzând şi susţinerea din capitală. Însuși Împăratul Mauriciu îi scrie, reproșându-i armistițiul plătit barbarilor, numindu-l „simplex”, naiv.

În anul 595 se poate identifica o ruptură majoră între Orient și Occident, dar mai ales în noua politică papală, care privea spre Apus. Văzând bunele rezultate obținute pe plan politic cu longobarzii, mijlocite de Theodelinda, papa scrie unei alte suverane barbare, Brunehilda, regina francilor, cerându-i să vegheze asupra disciplinei bisericii și să ofere protecție călugărului misionar Augustin. Acesta pleca de la Roma, trecând prin Galia, cu scopul de a converti poporul anglilor la catolicism, lucru pe care îl va realiza în scurt timp, aducând insulele britanice în orbita Romei.

Bibliografie:
J. Richards, Consul of God: The life and times of Gregory The Great, 1980, London
R.A. Markus, Gregory the Great and his world, 1997, Cambridge
Le Monde Byzantin vol. I, L’Empire romain d’Orient (330-641), Nouvelle Clio, 2004, Paris
http://www.documentacatholicaomnia.eu/04z/z_0590-0604__SS_Gregorius_I_Magnus__Epistolarum_Libri_XIV__EN.doc.html


""