Autor 11508 vizualizări


 Giovanni Giustiniani – aș fi început eu, dacă acest taifas s-ar fi desfăşurat – e pentru mine un genovez mai important decât Cristofor Columb! Despre Giovanni Giustiniani știu din cărțile despre Căderea Bizanțului. Nu există istorie a acestui moment crucial în plan universal, care să nu se refere la momentul Giustiniani ca la unul decisiv pentru prăbușirea apărării şi năvălirea turcilor în Oraş.

Momentul Giustiniani întruchipat de rănirea şi plecarea din dispozitiv apare drept crucial în Cucerirea Constantinopolului pentru capodopera lui Edward Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire. Edward Gibbon, istoric şi membru al Parlamentului englez, şi-a publicat cartea, în şase volume, între 1776 şi 1778. Căderea Constantinopolului e abordată în această istorie, deoarece autorul vede în Imperiul Bizantin continuatorul Imperiului Roman. Volumul șașe care se ocupă de Căderea Constantinopolului ca ultim act al Prăbuşirii Imperiului Roman, consemnează la un moment dat: „Căderea imediată a Constantinopolului poate fi atribuită glontelui sau săgeţii care a străpuns armura lui Giovanni Giustiniani. Vederea sângelui şi durerea ascuţită au înfrânt curajul Comandantului, ale cărei arme şi braţe fuseseră cel mai puternic reazem al oraşului. Pe când se retrăgea din postul său în căutarea unui chirurg, mişcarea îi fu zărită şi oprită de infatigabilul Împărat. «Rana voastră – strigă Paleologul, este uşoară. Pericolul este însă presant. Prezenţa voastră este necesară. Şi unde vă veţi retrage?» «Am să mă retrag, a zis Genovezul, tremurând, pe acelaşi drum pe care Dumnezeu l-a deschis turcilor.» Şi cu aceste cuvinte el trecu în grabă printr-una din breşele zidului interior. (...) Exemplul său a fost imitat de cea mai mare parte a Latinilor, şi apărarea începu să slăbească, în timp ce atacul şi-a dublat vigoarea. Numărul otomanilor era de cincizeci, poate o sută de ori mai mare decât cel al creştinilor. Zidurile duble fuseseră reduse de tun la o grămadă de ruine. Pe câteva mile, era fatal să se găsească vreun punct mai uşor accesibil, sau mai slab apărat şi dacă ar fi pătruns printr-un singur loc, întregul oraş era pierdut.” (Edward Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, Start Publishing LTC, 2012, pag. 40)

Un alt istoric de referinţă al căderii Constantinopolului, Edwin Pears plasează şi el momentul Giustiniani ca decisiv pentru soarta Imperiului: „Tocmai în acest moment s-a întâmplat unul dintre acele accidente fatale care decid uneori destinul națiunilor. Giovanni Giustiniani, care sub Împărat era la comanda supremă, a fost grav rănit. Sângera profund și a hotărât să-și lase comanda pentru a obține ajutor medical. (...)


Dincolo de orice îndoială, plecarea sa i-a demoralizat atât pe străinii rămași cât și mica trupă curajoasă de greci care purtau cu ei greutatea bătăliilor. Leonard spune că atunci când compatrioții săi s-au văzut fără un lider, au început să-și abandoneze posturile. (...) Mohamed a observat de dincolo de şanţ demoralizarea cauzată de plecarea lui Giustiniani. El şi-a dat seama că palisada şi zidurile sparte aveau puţini apărători, că mulţi dintre ei plecaseră pe furiş şi că puţinii rămaşi luptau mai puţin riguroşi.” (Edwin Pears, The Destruction of the Greek Empire and The Story of the Capture of Constantinople by the Turks, London Longmans, Green, 1903, pag. 348)

Roger Crowley în Constantinople: The Last Great Siege, 1453, aşează rănirea lui Giustiniani în seria loviturilor date de soartă: „Pentru unii a fost Dumnezeul creştinilor sau al musulmanilor răspunzând sau refuzând rugăciunile care au creat acest moment. Conform cărturarilor greci, a fost o clipă directă, ca din Homer: o răsturnare bruscă în luptă, cauzată, după Kritovoulos, de «soarta răutăcioasă şi crudă», momentul în care o zeiţă senină şi nemiloasă, care supraveghea bătălia cu detaşare olimpiană, a decis rezultatul – şi-l aruncă pe erou în praf şi îl înmoaie cu totul. Nu există un acord clar cu privire la ceea ce s-a întâmplat, dar toată lumea îi ştie semnificaţia: a provocat o consternare imediată în rândul trupelor sale genoveze. (...) Poarta a fost deschisă şi garda de corp l-a dus la galera din Corn. A fost o decizie catastrofală. Tentaţia porţii deschise era prea mare pentru ceilalţi genovezi; văzând că şeful lor se îndepărta, au fugit prin poartă după el.” (Roger Crowley, Constantinople: The Last Great Siege, 1453, Faber & Faber, Kindle edition, 2008, Kindle locations 4479-4498)

Deşi nu se avântă în descrieri, şi alţi autori fac relaţia între rănire şi starea apărătorilor. Ca, de exemplu, Michel Kaplan: „Rănirea lui Giustiniani dezorganizează apărătorii, care sunt, în fine, debandaţi.” (Michel Kaplan, Pourquoi Byzance? Un empire de onze siècle, Gallimard, 2016, pg. 345.)

Nicolae Iorga în Istoria vieţii bizantine pune accentul pe spaima pricinuită de plecarea latinilor: „După câteva sferturi de oră de luptă, Longo, care era sufletul apărării, a fost rănit şi şi-a părăsit postul. El avea să şi moară de acea rană. Ai săi l-au urmat când s-a retras. A fost atunci o mare spaimă printre greci, care i-au văzut cum dispar.” (Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia, după izvoare, Editura Eciclopedică Română, Bucureşti, 1974, pag. 592)

Un alt autor defineşte rănirea ca răspunzătoare de deruta rezistenţei: „Catastrofa luă o turnură decisivă când, la primele licăriri ale zorilor, precum moartea în armură, apăru valul ienicerilor, trupe de elită care n-au pierdut niciodată o luptă. Imediat ei au ajuns la ziduri şi acolo, când soarele, ridicându-se, relevă tuturor fiecare detaliu al luptei, un glonţ traversă armura lui Giovanni Longo, eroul fără reproş şi fără teamă care încarna în ochii tuturor curajul şi speranţa. Ca o lovitură în inima apărătorilor, această întâmplare paraliză rezistenţa. Era sfârşitul. Fiecare o luă la fugă. Oraşul era deschis.” (Gilles Martin-Chauffier, Le roman de Constantinople, Édition du Rocher, 2005, pag. 125)

În monumentala sa lucrare, Istoria imperiului bizantin, A.A. Vasiliev tratează rănirea şi plecarea ca o pierdere ireparabilă pentru cei asediaţi: „Unul dintre principalii apărători ai oraşului, genovezul Giustiniani, grav rănit, a fost obligat să abandoneze lupta; a fost transportat cu dificultate pe o corabie care a reuşit să părăsească portul în direcţia insulei Chios. (...) Plecarea şi moartea lui Giustiniani au constituit o pierdere ireparabilă pentru cei asediaţi. Tot mai multe breşe se deschideau în ziduri.” (A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului bizantin, Polirom, 2010, pag. 614-615)

Cine a fost în realitate Giustiniani?

Giovanni Giustiniani Longo e unul dintre membrii faimoasei și atotputernicei familii Giustiniani din Genova. Pe site-ul www.giustiniani.info, la capitolul Giustiniani ilustri Giovanni Giustiniani Longo e trecut printre dogi, guvernatori, consuli şi bogătaşi, drept: Condotier. Oricât ar părea de ciudat, despre Giovanni Giustiniani Longo sursele italiene ne pun la dispoziţie puţine lucruri. Ghidurile turistice ale Genovei, întocmite pe plan local şi având menirea de a găsi în trecut cât mai multe argumente pentru turiştii de azi, nu pomenesc un rând despre Giovanni Giustiniani Longo. Site-ul familiei Giustiniani îl expediază în lista personalităţilor date de familie de-a lungul timpului. O biografie completă găsim în Enciclopedic Probopografical Lexicon of Byzantin History and Civilization. Pe lângă site-ul Trecani.it/enciclopedia, Dizionario Biografico Degli Italiani, o sursă mai bogată în amănunte e cartea La caduta di Constantinopoli. Il Capitano Giovanni Giustiniani A.D. 1453, semnată de Giorgio Bertone, în 2017 la editura Erga din Genova, în seria Genova nella Storia.


Deoarece biografia e redată într-un text aparte din grupaj, din carte vom reţine doar câteva amănunte, legate de Constantinopol. Pe 2 septembrie 1448, dogele Giano Fregoso îl desemnează pe Giovanni Giustiniani podesta de Kaffa, Feodosia de azi, din Crimeea. E o funcţie de reprezentant al Republicii, redusă la perioada de un an, într-una din cele mai importante colonii genoveze. Printre altele, în portul Kaffa ancorau navele genoveze care urmau să transporte în alte locuri din Europa mărfuri din Rusia, dar şi sclavi. Era vorba de un loc comercial înfloritor la frontiera Imperiului Bizantin. Potrivit lui Giorgio Bertone, Giovanni Giustiniani a folosit postul pentru a trimite Republicii semnale alarmante despre intenţiile noului Sultan, Mehmet Cuceritorul. Pe 30 septembrie 1448, Guvernatorul trimite Genovei un prim raport despre situaţia locală şi zvonurile despre succesorul lui Murad al II-lea. Graţie relaţiilor sale cu familia Fregoso, funcţia i se prelungeşte cu un an. Pe 25 septembrie 1450, Giovanni Giustiniani e informat că trebuie să părăsească postul pentru noul podesta de Kaffa, B. Grimaldi.

După predarea gestiunii, Giovanni Giustiniani nu se întoarce la Genova, unde-l aşteptau familia, soţia şi prietenii. El decide să meargă la Constantinopol, în ajutorul lui Constantin, ameninţat de Otomani. Pentru asta avea nevoie de luptători şi de galere. Luptătorii şi galerele costau la vremea respectivă. Pentru a face rost de bani, Giovanni Giustiniani porneşte cu două nave la piratarea navelor din Mediterana. Operaţiunea durează un an şi jumătate. A început în primăvara lui 1451. Teoretic, erau atacate doar navele duşmane Republicii. Giorgio Bertone scrie însă că în focul aventurii au intrat în colimator şi nave ale unor puteri cu care Republica se afla în relaţii amicale. Pentru asta, Giovanni Giustiniani e citat în mai multe rânduri în faţa magistraţilor genovezi. Nu va da curs convocărilor. Ciudat e faptul că deşi Republica putea trimite galere înarmate care să-l blocheze, asta n-a fost întreprins niciodată. Sunt speculaţii despre existenţa unui acord tacit între Republică şi Giovanni pentru a se implica (oficial pe cont propriu) în conflictul dintre Sultan şi Bizantini, în condiţiile unui armistiţiu încheiat de Mehmet cu genovezii din Galata.

Acest text este un fragment din articolul "Căderea Constantinopolului a depins de un om:  Giovanni Giustiniani" apărut în Historia nr. 198, disponibilă acum în format digital pe paydemic.com 



""