Francisc II şi cele patru doamne ale sale
În anul 1792, coroana Sfântului imperiu roman de naţiune germană revenea arhiducelui Francisc II, un tânăr de 24 de ani cu un caracter slab şi un spirit anacronic, chiar retrograd. Exact ce nu trebuia unui tron european, într-o epocă şi un spaţiu răvăşite de Revoluţia franceză şi de generalul Bonaparte. Francisc II, născut la Florenţa în 1768, avea să fie ultimul suveran al Sfântului imperiu roman de naţiune germană şi primul împărat ereditar al Austriei. În momentele grele pentru tron, Francisc II se refugia sub protecţia sfaturilor unui cancelar înţelept şi viclean ca Metternich şi mai ales în căldura căminului, oferită de femeile pe care le-a iubit şi de copiii săi.
Nefericit în cele trei căsnicii ale sale şi hotărât să rămână celibatar, împăratul Iosif II (1780-1790), unchiul său, a hotărât că interesele dinastiei impuneau ca Francisc, arhiducele moştenitor, cel mai mare băiat din cei 13 copii ai lui Leopold, să se însoare cât mai repede şi, evident, cu cine se cuvenea. Iosif II i-a căutat şi i-a găsit o logodnică robustă, sănătoasă, predestinată a procrea:prinţesa Elisabeta de Würtenberg. El a pregătit-o pentru Francisc:a convertit-o la catolicism, a vegheat personal la instrucţia ei, urmărind cu încântare – îşi nota în însemnări – formele ce i se rotunjeau de la zi la zi.
Când a văzut-o, Francisc a făcut o pasiune fulgerătoare. Dar Iosif II a avut nefericita idee să-l supună pe tânăr unui chestionar de la bărbat la bărbat şi să constate, cu stupoare, că băiatul era total necopt pentru momentul căsătoriei. Aşa că a decis amânarea nunţii până când tânărul va da semne de maturizare.
În disperarea lui de june îndrăgostit, Francisc a implorat-o pe mătuşa sa, Maria-Cristina de Austria, sora lui Iosif II, care avea o mare influenţă asupra fratelui ei, să intervină în favoarea lui. Astfel, în ianuarie 1788, la 20 de ani, Francisc a reuşit să se căsătorească cu scumpa lui Elisabeta de Würtenberg. Leopold le-a acordat o lună de miere de… două luni, după care l-a trimis pe tânărul prinţ să înveţe arta militară în lupta contra turcilor (1788-1791). Francisc trebuia pregătit pentru tron.
Dar participarea Austriei la războiul ruso-turc nu a fost benefică pentru imperiu. De altfel, spaţiul aflat sub stăpânirea lui Iosif II se afla atunci în prag de revoltă. Reformele sale de despot luminat, aplicate în mod brutal, provocaseră haosul. La începutul anului 1790, împăratul s-a îmbolnăvit grav, singura lui bucurie în acea perioadă fiind prezenţa repetată a Elisabetei de Würtenberg, care, la una dintre vizite, a anunţat că aştepta un copil. Sarcina a evoluat însă negativ, naşterea anunţându-se deosebit de dificilă. Fetiţa, venită pe lume printr-o metodă nouă pentru acea vreme, forcepsul, avea să trăiască numai şase luni, iar mama va cădea pradă unor aprige suferinţe după naştere. La dispariţia ei, survenită curând, Iosif II – cel pe care Elisabeta ceruse să-l vadă în scurtele ei momente mai bune – a cerut să fie înmormântat lângă ea. Iosif II s-a stins la 20 februarie 1790. În aceeaşi seară, Francisc a participat la funeraliile soţiei sale mult iubite.
Maria-Tereza – “omul-orchestra”
Imperiului îi trebuia suveran. Lui Iosif II i-a succedat fratele lui, Leopold, tatăl lui Francisc. El a părăsit vesela Florenţă – reşedinţa dinastiei de Habsburg – Lorena – pentru a se stabili la Viena, în sumbrul Hofburg. Prima grijă a proaspătului împărat a fost să-şi recăsătorească moştenitorul, pe arhiducele Francisc. Aşa încât, după şapte luni de văduvie, în biserica Augustinilor din Viena a avut loc ceremonia de nuntă a lui Francisc cu verişoara sa primară, Maria-Tereza de Bourbon-icilia, fiica mai mare a Mariei-Carolina de Austria (sora lui Leopold şi a lui Iosif II) şi a regelui Neapolelui, Ferdinand I.
Proaspăt căsătoriţi se cunoscuseră cu numai câteva zile înaintea evenimentului. Legătura lor ar fi putut, deci, păstra nota de răceală a combinaţiilor dinastice obişnuite, dar Maria Tereza avea toate abilităţile sexului feminin. Aşa încât Francisc, care nu se putea lipsi prea mult de prezenţa unei femei în preajmă, i-a căzut repede în mreje. Raţiunile politce au generat, în mod cu totul excepţional, iubire. La mai puţin de un an de la nuntă, Maria-Tereza a adus pe lume o fetiţă, pe arhiducesa Maria Luiza, şi, din acel moment, a fost mai tot timpul însărcinată. Soţ exemplar, Francisc îsi petrecea bună parte din timp în familie, căminul ocrotindu-l de furtunile ce agitau Europa vremii. Dar până la un punct. Regina Franţei, Maria Antoaneta, sora lui Leopold, i-a cerut ajutor suveranului habsburg, în condiţiile în care emigraţia se frământa la malurile Rinului. “Noi avem o soră, a declarat atunci împăratul, dar Sfântul imperiu nu are o soră, iar Austria nici atât. Eu nu pot acţiona decât pentru a apăra interesele popoarelor mele, nu şi pe cele ale familiei mele”.
Cu sentimentul datoriei împlinite, Leopold II avea să-şi lase sora în mâinile revoluţionarilor. Deşi ţara nu şi-a putut-o păstra în afara conflictului. În august 1791, a semnat împreună cu Frederic Wilhelm II, regele Prusiei, o declaraţie de ameninţare a revoluţiei franceze cu intervenţia europeană (Declaraţia de la Pillnitz). De atunci vreme de peste 20 ani, până la bătălia de la Waterloo, ţara avea să participe la o suită de războaie dezastruase pentru ea.
Leopold II a murit de peritonită la 1 martie 1792. Pe tronul imperiului s-a urcat fiul său, Francisc II. În împrejurările istorice date, Sfântul Imperiu avea nevoie de un suveran de anvergură excepţională. Ori, Francisc II era un tânăr mărginit, încăpăţânat, incapabil să-şi înţeleagă epoca.
Oroarea lui de revoluţie era chiar mai mare decât a tatălui său. Parisul a devenit ţinta atacurilor sale. Dar nu pe câmpul de luptă, ci în saloane, la festivităţile generos organizate de soţia sa, unde nu prididea să-i blameze pe francezi. Maria-Tereza, care nu era nici înaltă, nici frumoasă, nici maiestoasă, avea o veselie funciară, moştenită de la mama ei, Maria-Carolina. O veselie italiană, care strângea la Curte o sumedenie de amatori de plăceri. Cine ar fi crezut că Europa ardea în flăcări, că Sfântul Imperiu se clătina sub loviturile Franţei – care o învinsese la Fleurus, în iunie 1794, la Montenotte, în aprilie 1796, la Arcole, în toamna acelui an, şi că în acest timp Viena dansa, sub înaltul patronaj al împărătesei cu sânge meridional?
Oraşul părea cuprins de baluri cotidiene, de la care Maria Tereza era nelipsită. Chiar dacă însărcinată. În Palat, lângă saloanele de bal, erau amenajate camere speciale, pentru eventualele naşteri inopinante ale suveranei, cea care, având plăcerea travestitului, se putea deghiza într-o singura noapte de mai multe ori. Om-orchestră, Maria Tereza cânta la clavecin, la violoncel, juca în spectacole cu umbre chinezeşti, în vreme ce fiica ei mai mare, Maria Luiza, o acompania la harpă. Deşi războaiele pârjoleau Europa, iar pe câmpurile de luptă eşecurile Austriei se succedau, austriecii nu vedeau nici un rău în frivolităţile suveranei lor şi ale doamnelor de la Curte.
Pentru o vreme, – scurtă vreme – veselia a fost întunecată de decapitarea reginei Franţei, Maria-Antoaneta, în ianuarie 1793, pe care Leopold II, nu o primise în ţară. După moartea lui, Francisc II, nepotul, nu dăduse curs nici unui plan de eliberare a captivei de la Conciergeries, iar Maria-Tereza, care îi venea şi ea nepoată suveranei franceze, nu a făcut măcar o minimă încercare de salvare. Soarta acesteia i-a alimentat însă o puternică ură contra Franţei.
Soţiei – scrisori afectuoase
Anii au trecut, lumea şi moda s-au schimbat, cu voia sau fără voia lui Francisc II şi a consoartei sale. Armata Franţei era acum comandată de Napoleon Bonaparte, a cărui forţă suveranul habsburg spera să o contracareze printr-o alianţă cu ţarul Rusiei. Zadarnic. Krampus (diavolul anticrist) devora totul. Numai într-un an, 1797, Austria a recunoscut cuceririle franceze în Italia, a fost înfrântă în Germania de sud, a renunţat la Belgia şi a consimţit la ocuparea malului stâng al Rinului. Opt ani mai târziu, armata austriacă a capitulat la Ulm. Napoleon se afla la porţile Vienei. Împărăteasa a trebuit să organizeze exodul. Cu talentu-i organizatoric înnăscut, a dirijat împachetarea în grabă a lucrurilor, a arhivelor şi operelor de artă, în aşteptarea momentului când cei doi mari împăraţi, soţul ei şi suveranul Rusiei, aveau să vină de hac monstrului. A urmat Austerlitzul, unde Napoleon a înfrânt decisiv trupele ruso-austriece şi, la câteva zile, tratatul de pace de la Pressburg (azi Bratislava), prin care Austria pierdea teritorii imense, Napoleon devenind practic arbitrul politic al statelor germane.
În 1806, Francisc s-a văzut nevoit să renunţe la coroana Sfântului imperiu roman de naţiune germană, rămânând doar împăratul Austriei, sub numele de Francisc I.
Nici în familie, soarta nu l-a cruţat pe monarh. În 1807, Maria Tereza, însărcinată a 12-a oara, a contractat o pneumonie şi a murit. Împăratul era disperat. S-a prăbuşit atunci pe cadavrul soţiei, fiind cu greu desprins de fiul său cel mare, arhiducele Carol.
Totuşi, Francisc nu putea trăi fără femei. O dovedise la prima văduvie. Peste opt luni, el s-a căsătorit pentru a treia oară şi tot cu o verişoară, arhiducesa Maria-Luiza de Austria-Modena, numită Maria-Ludovica, pentru a o distinge de cea mai mare dintre fiicele ei vitrege, pe care o iubea foarte mult şi de care o despărţeau doar 4 ani. Maria-Ludovica era excepţional de frumoasă şi o înzestrase divinitatea cu un farmec deosebit. “O împărăteasă din pântecele mamei”, spusese cândva despre ea ambasadorul Franţei. Viena a redevenit atunci capitala plăcerilor, spre bucuria lui Francisc, mare consumator al lor.
Dar tenul marmorean al tinerei ascundea… tuberculoza
Lipsită de forţă, ea nu putea călări, evitând chiar raporturile conjugale. Creştin scrupulos, împăratul s-a aflat în faţa uni dileme, căreia i-a gasit însă rezolvare:i s-au adus discret femei, sever examinate în prealabil, pentru a nu-l îmbolnăvi, ceea ce nu l-a împiedicat să-i trimită scrisori pline de afecţiune soţiei bolnave. Care, atunci când nu stătea în pat, participa la ceremoniile publice, roabă a protocolului de la Curte.
În anul 1809 însă, Napoleon a ajuns din nou la porţile Vienei şi din nou familia imperială a trebuit să fugă din faţa corsicanului. S-a refugiat la Erlau. Indignată, Maria-Ludovica a proferat injurii la adresa francezilor, iar arhiducesa Maria Luiza s-a îngrijorat numai la gândul de a-l vedea pe monstru. “Vă asigur, scria ea, că vederea acestei persoane ar fi pentru mine un supliciu mai rău decât orice martiriu”, notează André Castelot în monografia sa despre Napoleon Bonaparte. Vienezii, în schimb, după ce l-au insultat din plin pe invadator, când i-a asediat, l-au aclamat când a intrat în oras. Trei luni avea să rămână la Schönbrunn Napoleon. Pentru a încheia un tratat cu preaputernicul om al Europei, Francisc, sfătuit de cancelarul Metternich, şi-a abandonat 3, 5 milioane de supuşi, după care, la numai câteva luni, şi-a sacrificat şi propria-i fiică. De fapt, negociatorul a fost Metternich, fără ştirea suveranului. Cuceritorul Europei şi cancelarul nu păreau deloc a se teme de reacţia tatălui, ci mai degrabă, de posibilele proteste ale Mariei Ludovica, cu proverbiala ei ură faţă de francezi. Dar s-au înşelat. Maria-Ludovica, deşi îşi iubea foarte mult fiica vitregă, a înţeles raţiunile de stat. Aşa ca ea a convins-o pe Maria-Luiza să accepte căsătoria cu antichristul. “Austria – a comentat atunci prinţul de Ligne – i-a făcut cadou Minotaurului o jucărie frumoasă”. Arhiducesa avea numai 18 ani, o constituţie robustă, ceea ce promitea maternitatea, ne-o descrie publicistul istoric francez Pierre de Gorsse, era docilă, blondă, cu o carnaţie frumoasă, trăsături ispititoare pentru Napoleon, un bărbat de 40 de ani. “Culmea nenorocirii mele, a suspinat Maria-Ludovica:să devin soacra Diavolului”. După plecarea de la Curte a Mariei-Luiza, suverana şi-a reluat balurile şi viaţa de distracţii, principalele ei griji fiind totuşi educaţia fiilor mai mari, arhiducii Ferdinand şi Francisc-Carol.
Roata istoriei se învârte din nou. Napoleon a pierdut partida şi Francisc I a redevenit unul dintre cei mai puternici suverani ai lumii.
După deschiderea Congresului de la Viena, din 1814, împărăteasa i-a primit cu toate onorurile pe ţar, pe regele Prusiei, nenumăraţi prinţi şi miniştri. Lividă, cu ochii strălucitori de febră, maiestoasă şi graţioasă, prezida după tot ritualul baluri, concerte, banchete, participa la vânători, pe care medicii i le interziseseră, şi leşina de epuizare, invariabil, după plecarea ultimului invitat.
Dar Napoleon a evadat de pe insula Elba. Dansul de la Viena s-a întrerupt brusc. Francisc I a trebuit să plece din nou la război. S-a întors triumfal, recăpătând Tiroul şi Salzburgul, anexând Lombardia şi Veneţia. Hasburgii erau din nou în culmea gloriei. Vrând să-şi viziteze noile teritorii italiene, suveranul a luat-o cu el şi pe soţia sa. Maria-Ludovica a suportat cu greu tortura ceremonialurilor, iar nopţile şi le-a petrecut tuşind. A murit în primăvara lui 1816, lăsându-l pentru a treia oară văduv pe suveran.
Noua mireasă şi-a făcut apariţia peste şase luni. Era urâtă, dar avea o sănătate de invidiat. “Cel puţin câţiva ani de-acum înainte n-o să am un alt cadavru pe masă”, se spune că ar fi afirmat atunci Francisc I. Se numea Charlotte de Bavaria şi, la Curte, şi-a schimbat numele în Carolina-Augusta. Singura preocupare a celor doi soţi a fost în acea perioadă grija pentru copii şi nepoţi. Maria-Luiza de pildă, le dădea multă bătaie de cap. Fiica vitregă, fosta soţie a lui Napoleon, avea o legătură amoroasă cu generalul Neiperg şi chiar copii cu acesta. În 1821, la moartea lui Bonaparte, părinţii au aflat chiar că cei doi erau căsătoriţi. Când Neiperg a murit, Maria-Luiza i-a scris împăratului-tată, mărturisindu-i odiseea vieţii ei.
Francisc I a mai înghiţit şi o altă surpriză de la copii:arhiducele Francisc-Carol s-a căsătorit cu sora mamei sale vitrege, Sofia de Bavaria, legătură din care s-a născut viitorul împărat Franz-Iosif.
Francisc I a murit în 1835, fără a întelege şi accepta niciodata evoluţia lumii şi a ideilor, iar Carolina-Augusta a trăit retrasă, după moartea lui, încă aproape 40 de ani, până în 1873. O octogenară, asistând la numeroasele prefaceri ale imperiului.
Florentina Dolghin, Iubiri celebre – Francisc II şi cele patru doamne ale sale, Magazin istoric, 1997
sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/11/18/iubiri-celebre-francisc-ii-si-cele-patru-doamne-ale-sale/
