Fără patimă și fără părtinire, despre un rege reintrat în Istorie

Autor 9687 vizualizări


Moartea Regelui Mihai I, în ziua de 5 decembrie 2017, a adus tristețe în casa multor români; în același timp, ea a adus, chiar și în mințile celor care îl stimau, acea ușurare sufletească ce deosebește oamenii de roboți – era limpede pentru toți că Regele suferea, de ani deja, nu numai de bătrânețea firească, dar și de boli incurabile. Câtă vreme a fost în viață, Regele a fost un simbol politic ‒ pentru admiratorii, dar și contestatarii săi. Prin moarte, Mihai iese din politică și reintră în Istoria țării. Propun mai jos, cu toată obiectivitatea de care un istoric poate fi în stare, analiza a zece idei dintre cele mai vehiculate în legătură cu acest personaj care a avut o viață de un rar dramatism.

1. Mihai a fost un copil nedorit al părinților săi – fals.

Principesa Elena a Greciei l-a cunoscut pe prințul Carol al României (viitorul Rege Carol al II-lea) în toamna anului 1920, pe când grecoaica Elena (alintată Sitta), alături de o soră și un frate, au fost oaspeții Castelului Peleș din Sinaia ‒ cu ocazia pregătirii unei nunți regești: George (prinț al Greciei și fratele Sittei) urma să-și unească destinul cu principesa Elisabeta a României (fiica Regelui Ferdinand și a Reginei Maria ai României și sora lui Carol). N-a fost dragoste la prima vedere, deși Carol a fost cel insistent – în schimb, Elena s-a apropiat de Carol treptat, acesta din urmă (bărbat educat și prezentabil, de altfel) părându-i a fi empatic și galant, cu atât mai mult cu cât casa regală a Greciei trecea prin probleme serioase . În acordul și bucuria ambelor familii, grecoaica Elena și românul Carol s-au căsătorit pe 10 martie 1921; e de presupus că prințul Carol fusese destul de insistent și înainte de nuntă: fiul lor, micul Mihai, s-a născut șapte luni mai târziu, pe 25 octombrie 1921. Categoric, acest copil a fost dorit de toți: Ferdinand și Maria (părinții lui Carol) sperau că apariția moștenitorului îl va mai potoli și îl vor responsabiliza pe fiul lor cel mare ; iar Constantin și Sofia ai Greciei (părinții Elenei) erau pe deplin mulțumiți de legătura lor cu familia regală a României ‒ dat fiind că dinastia română era, în acel moment, cea mai puternică și mai stabilă din sud-estul Europei. De reținut că, după nașterea lui Mihai, Elenei i s-a spus, de către medici, că nu va mai putea avea alt copil. 


2. Mihai era nepregătit pentru a urca pe tron la vârsta de 5 ani – adevărat.

Pe 20 iulie 1927, Regele Ferdinand al „României Mari” murea, iar nepotul său Mihai, la 6 ani neîmpliniți, urma să-i succeadă la tron . În acele condiții mai curând exotice, el a fost unul dintre primii români care au apărut vreodată pe coperta revistei americane Time – și, dat fiind contextul, nu era tocmai o reclamă făcută politicii românești. Istoria lumii ne spune că nici un copil efectiv minor nu poate fi pregătit pentru exercitarea puterii pe tron; ceea ce face diferența între supraviețuire și dezastru fiind, desigur, anturajul și echipa care îl suplinesc pe minor. În cazul românesc, regența nu a fost o soluție viabilă: pe de o parte, cultura politică a românilor cerea un chip încoronat cu valențe paterne, și nu o echipă de gestionari temporari ai Tronului. Pe de altă parte, regența a stârnit dispute politice interne: era clar că ea fusese instituită de către liberali, drept care recent apărutul și deja puternicul Partid Național-Țărănesc nu avea nici un motiv să o simpatizeze. Așadar, partidul PNȚ, al lui Iuliu Maniu, a fost unul dintre sabotorii declarați ai regenței – și, totodată, ei și-au legat speranțele de revenirea în țară a „fiului risipitor” Carol. După moartea liderului liberal Ionel Brătianu, în noiembrie 1927, prăbușirea regenței nu a mai fost decât o chestiune de timp. În toți acești ani, tânărul Mihai (crescut de mama sa, Elena) nu a putut fi decât martorul pasiv al unei desfășurări de forțe politice pe care nu le putea controla cu nici un chip. În iunie 1930, când „fugarul” Carol revenea în țară, el a fost primit ca posesor legitim al Coroanei României – indiferent de ceea ce unii dintre politicieni (vezi Constantin Argetoianu) mai declaraseră între timp. 

3. Mihai a fost dezamăgit de tatăl său – adevărat.

La mijlocul lui februarie 2003, când rămășițele pământești ale fostului Rege Carol al II-lea au fost aduse și reînhumate la Curtea de Argeș, au fost prezenți ALR Margareta și Radu, dar unicul fiu în viață al răposatului Carol II a absentat ‒ ceea ce a produs, cum era firesc, nelămuriri în opinia publică. Foarte probabil, a fost maniera Regelui Mihai de a semnala, fără cuvinte, relația sa contorsionată cu tatăl său. Fără îndoială, Carol al II-lea și-a iubit fiul și a făcut ceea ce a depins de el pentru a-l pregăti pentru tron; dar, în același timp, tot el a fost cel care s-a interpus mereu între copil și mama sa, Elena. După iunie 1930, când s-a reîntors și a preluat Coroana de la fiul său (căruia i-a inventat titlul onorific de Voievod de Alba-Iulia!), Carol al II-lea a îndepărtat-o treptat pe regina-mamă de fiu, obligând-o, în toamna anului 1931, să părăsească România (ea va reveni, cum se știe, în toamna lui 1940, cu largul concurs al generalului Ion Antonescu). Din 1931, copilăria lui Mihai a fost fracturată între școala din România și vacanțele petrecute în Italia, alături de mamă. Această separare l-a marcat, probabil pe viață, pe Mihai ‒ și, se vede, nu și-a iertat niciodată tatăl. Carol al II-lea avea să lase din nou Coroana fiului său pe 6 septembrie 1940 ‒ dar fără să folosească termenul de „abdicare” (el spera să revină pe tron într-un viitor oarecare) și într-un context dintre cele mai nefericite pentru țară și dinastie. Prea puțin pentru ca Mihai să fie vreodată recunoscător tatălui său. 


4. Mihai a fost responsabil de ororile războiului în România ‒ fals.

În esență, Ion Antonescu l-a tratat pe Mihai ca pe un copil, neinformându-l deloc despre planurile sale de război alături de Hitler (cum poveștește însuși Regele Mihai , el a aflat despre izbucnirea războiului anti-sovietic de la mama sa, în dimineața zilei de 22 iunie 1941, aceasta din urmă auzind vestea la postul de radio britanic!). Inclusiv în mărturiile lui Ion Antonescu, opinia sa despre tânărul Mihai răzbate necosmetizată. Cineva ar putea spune că, procedând astfel, Antonescu l-ar fi protejat pe rege ‒ dar mai credibil este că el dorea să-și asume toate meritele în viitoarea victorie, în care a crezut cel puțin până spre anul 1943. Este drept că, după începutul campaniei anti-sovietice, Mihai face cuvenitele vizite pe front, inclusiv alături de I. Antonescu – dar este ușor de bănuit cine s-a folosit de cine în aceste situații. Categoric, Mihai a fost regele țării în anii războiului, dar la fel de adevărat este că generalul, ulterior mareșalul Antonescu și-a asumat în acei ani toată puterea efectivă; iar unde este puterea, se află și responsabilitatea. Să nu ne iluzionăm; titlul de Conducător asumat de Antonescu era (sau se dorea să fie) echivalentul Führer-ul german. 

5. Prin 23 august 1944, Mihai a trădat Germania și a deschis calea comunizării României ‒ fals.

Aceasta este principala acuză care i s-a adus, constant în ultimii 27 de ani, regelui. Ambele idei au la bază premise false. 23 august 1944 n-a fost o trădare a Germaniei, ci a fost singura ieșire imaginabilă (salvatoare, pe termen scurt) dintr-o situație geopolitică teribilă, care în fapt nu avea nici o soluție pe termen lung. Ideea că armata română condusă de mareșalul Antonescu ar fi putut rezista pe linia Focșani-Galați ține doar de o himeră marțială demnă de istoria contrafactuală; în acel moment, armata sovietică nu mai precupețea nimic – nici timp, nici materiale, nici viețile propriilor soldați – pentru a ajunge mai repede spre Berlin. Speranța lui Antonescu era că, în fața unei rezistențe românești, sovieticii – grăbiți fiind ‒ ar fi neglijat Bucureștiul și ar fi trecut Carpații, luptând cu maghiarii și germanii în Transilvania. Dar nimic nu confirmă că armata lui Stalin ar fi fost dispusă să ocolească Bucureștiul ‒ cu atât mai mult cu cât ea dorea și pătrunderea în Bulgaria și în Iugoslavia (unde rezistența lui Iosif Broz Tito aștepta și cerea insistent sprijinul sovietic). Dacă ar fi înaintat pe calea luptelor spre Bucureşti, printr-o Românie inamică, nu este greu de imaginat tratamentul pe care ni l-ar fi rezervat sovieticii (și care oricum nu a fost unul blajin) – de la distrugerea economică la violarea femeilor etc., ceea ce au făcut, de altfel, prin toate țările pe care le considerau vinovate de agresiunea la adresa U.R.S.S. Prin 23 august 1944, Bucureștiul a fost eliberat de români, și nu de sovietici – iată un detaliu care l-a deranjat pe Stalin până la capăt. Pe de altă parte, e la fel de clar, comunizarea țării s-ar fi produs oricum; 23 august nu a grăbit-o, ci chiar a întârziat-o puțin. Dacă ar fi intrat în Bucureşti prin lupte, sovieticii i-ar fi vânat deopotrivă pe Antonescu și pe Regele Mihai, iar comunizarea s-ar fi produs nu în trei ani, ci în câteva luni (vezi cazul Bulgariei). De ce era ineluctabilă comunizarea României după Al Doilea Război Mondial? Pur și simplu din cauza geografiei: uneori, poziția pe hartă ne-a ajutat, alteori (precum în 1944) ne-a adus probleme.  


6. Mihai s-a opus regimului comunist – adevărat.

Din toamna anului 1944, într-o Românie timorată de propria sa participare la război și cu o clasă politică tradițională (țărăniști, liberali, socialiști) printre care Stalin nu căuta parteneri, ci doar tovarăși de drum, Regele Mihai a devenit, firesc, nucleul rezistenței anti-comuniste. Tocmai în virtutea mișcării din 23 august 1944, Stalin nu s-a putut debarasa imediat de rege ‒ dar i-a retezat treptat toți partenerii potențiali și l-a încorsetat, în câțiva ani, într-o rețea de oameni, instituții și legi al căror numitor comun era satelizarea țării. Se știe că Regele Mihai n-a acceptat inițial numirea ca premier a procomunistului Petru Groza, în martie 1945 ‒ dar sovieticii aveau toate atu-urile în mână, inclusiv forța brută, propaganda antihitleristă și cheile Transilvaniei . Se știe, de asemenea, că, la un an după 23 august 1944, Mihai a încercat înlăturarea premierului P. Groza ‒ dar acesta, asigurat de sprijinul sovietic, a încălcat nonșalant Constituția repusă în vigoare (și care prevedea că Regele dă sarcina guvernamentală cui dorește). Retragerea în „greva regală” a lui Mihai i-a adus sprijinul Patriarhului Nicodim al Bisericii Ortodoxe Române (care a făcut în context declarații foarte interesante) și al studenților care au ieșit în centrul Bucureștiului în noiembrie 1945, de ziua Sfântului Mihai; dar ea a însemnat, simultan, înfrângerea politică a regelui ‒ nu de către comuniștii lui Gh. Gheorghiu-Dej sau Anei Pauker, nu de către miniștrii lui Groza, ci de către Stalin, care se afla în spatele tuturor acestora. Din păcate, în geopolitică David rareori îl înfrânge pe Goliath. Confruntarea cu Petru Groza (soluționată strâmb în ianuarie 1946, printr-o modificare minoră a guvernului) a însemnat sfârșitul păcii aparente dintre Regele Mihai (și suveranitatea simbolizată de el) și U.R.S.S. Din acel moment, Mihai a devenit el însuși țintă, iar falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 nu a fost decât o mise en scène pentru abdicarea forțată ce avea să se producă un an și o lună mai târziu. 

7. Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai trebuia să refuze cu orice preț abdicarea – fals.

Așa cum am încercat să arăt mai sus, la finalul anului 1947 regele era deja deposedat de toate instrumentele puterii sale, iar prezența sa în fruntea statului era oricum o aparență care nu mai înșela pe nimeni din afara țării. Între septembrie 1944 (semnarea, la Moscova, a armistițiului cu U.R.S.S.) și februarie 1947 (semnarea, la Paris, a Tratatului de Pace cu Puterile Aliate și Asociate), România a fost în fapt condusă de către Comisia Aliată de Control, în care sovieticii aveau principala voce (guvernul Groza a fost mai curând un instrument al acesteia). Există, în cursul anului 1947, rapoarte de presă occidentale deloc măgulitoare (pentru noi și pentru dinastia românească), în care Regele Mihai apărea ca un canar într-o colivie de oțel, ca un communist puppet, ca o bizarerie: un rege într-o țară în proces accelerat de stalinizare! Așadar, trebuie înțeles că 30 decembrie 1947 nu a venit din senin, ca un fulger pe cerul unei zile însorite; de fapt, abdicarea fusese pregătită din vreme (de către sovietici și clienții lor de la Bucureşti) și ea a fost grăbită oarecum de intenția Regelui Mihai (anunțată la întoarcerea de la Londra, în decembrie 1947) de a se căsători cu Ana de Bourbon Parma. Organizarea unei nunți regale ar fi căzut în sarcina guvernului, iar actul în sine ar fi însemnat o revalidare a monarhiei de către puterea procomunistă! Evident, Moscova nu putea fi dispusă să accepte așa ceva, drept care – prin intermediul lui Gh. Gheorghiu-Dej și Petru Groza – s-a ajuns la întâlnirea fatidică (pentru monarhia română) din penultima zi a anului 1947. Ce ar fi putut face Regele Mihai? Să reziste? Să cheme țara la război civil? Nu avea cum, cu ce și cu cine; în acel moment, el nu mai controla nici media (presa scrisă, radio-ul), nici armata și nici poliția, izolarea sa era cvasi-totală (inclusiv telefonică, în clădirea în care s-a produs întâlnirea), iar nucleele de opoziție armată (precum viitorii partizani din munți etc.) erau insignifiante în raport cu puterea armatei sovietice. Pur teoretic, regele putea doar să se sinucidă ‒ un deznodământ mai curând cu valențe teatrale decât cu potențial benefic. Chiar și admițând că regele (și mama sa?) ar fi făcut acest gest, logica istorică ne spune că acum dezbaterea ar fi fost alta: foarte probabil, cei care îl acuză acum pe Mihai că „nu a rezistat” l-ar fi acuzat că s-a sinucis „din lașitate”! Pentru cei care încă nu au uitat manipularea sovietică a informației e limpede că o eventuală sinucidere a regelui ar fi fost mutilată în fel și chip, vreme de decenii, de către propaganda comunistă, care ar fi pus-o pe seama lașității, a culpelor, a nebuniei ș.a.m.d. În concluzie: post factum, e simplu de afirmat că Regele Mihai n-ar fi trebuit să abdice, chiar forțat fiind; dar, în realitate, nimeni nu a putut oferi o variantă plauzibilă și rațională a ceea ce altceva el ar fi putut face. 

8. Mihai a fost trădat de Occident – pare adevărat, dar tot fals este.

Fără îndoială că Occidentul ar fi trebuit să facă, în 1945-1948, mai mult pentru țările din Estul Europei, intrate încet și sigur sub umbra lui Stalin. Dar întrebarea este: ar fi putut face? Din păcate, răspunsul e negativ. De ce? Pentru că Istoria ne arată că pe segmente scurte de timp o dictatură e mereu mai eficientă decât o democrație; dictaturile tind să ardă etapele (vezi fantasma, comună tuturor statelor comunizate, a „cincinalului în patru ani și jumătate”), pe când democrația este cronofagă, are nevoie de dezbatere, dezbaterea cere timp etc. Desigur, pe termen lung dictaturile pierd cursa – din acest motiv Occidentul generic, după începutul Războiului Rece, a avut nevoie în primul rând de timp pentru a vedea comunismul european prăbușindu-se. Altfel spus (filosoful Raymond Aron a repetat insistent această idee), înțelegerile Occidentului cu Stalin din anii aceia (precum Yalta-1945, sau Moscova-1944 în cazul nostru) nu au fost un partaj al lumii, ci mai curând un baraj al comunismului. După înfrângerea Germaniei lui Hitler, a devenit clar pentru majoritatea occidentalilor că tiranul sovietic nu e mult diferit de tiranul nazist. Dar electoratul lumii libere nu mai dorea să lupte. I.V. Stalin, dacă ar fi vrut, ar fi inventat o nouă manipulare propagandistică (pentru propriul lui popor captiv și pentru credulii din toată lumea) și ar fi putut ordona batalioanelor sale să înainteze până în Portugalia; nu s-ar fi găsit nici un mareșal de armată sau vreun „coleg” din conducerea PCUS care să-i spună că nu e bine ce face. În schimb, Winston Churchill n-ar fi putut cere nimănui să mai lupte (eventual până la Marea Neagră; deși toți concetățenii îi recunoșteau meritele din anii precedenți, Churchill a pierdut alegerile din iulie 1945, pentru că electoratul britanic întorcea spatele războiului). Marea Britanie reușise să securizeze Grecia și Mediterana orientală, S.U.A. se străduiau să păstreze jumătate din Berlin și independența Austriei etc. – și, pe această linie, lucrurile au înghețat pentru patru decenii. Așadar, chiar dacă teoretic Occidentul avea un mare atu în 1945 (bomba atomică americană), în realitate nimeni nu lua serios în calcul o confruntare militară cu sovieticii. România (ca și Polonia, Ungaria și toate statele din zona noastră) au fost victimele acestei stări de fapt. Țara noastră (și, implicit, Regele Mihai) nu erau decât o parte dintr-un peisaj amplu. Iar dacă noi am acuza o eventuală trădare, ce-ar mai putea zice polonezii? Deși Franța și Anglia au intrat în Al Doilea Război Mondial pentru ei, nimeni nu i-a mai putut salva de stalinizare zece ani mai târziu. Repet, iarăși, ideea de mai sus: geografia contează! 


9. Mihai a fost printre puținii români care mai sperau în căderea Cortinei de Fier – adevărat.

O bună parte din generația bunicilor de azi (oameni născuți, plus sau minus, în anii ultimului război mondial) asculta Radio Europa liberă, implicit și mesajul de Anul Nou al regelui, dar puțini dintre ei își imaginau că regimul comunist ar putea dispărea în timpul vieții lor. În bună parte, acest lucru e valabil și pentru cei născuți în anii ʼ60 sau ʼ70. Ei bine, mărturiile celor care s-au întâlnit cu Regele Mihai în toate acele decenii de exil ne arată un om care, în ciuda a ceea ce părea a fi evident, încă mai spunea că zilele comunismului sunt numărate. Probabil că această încredere (care mult timp nu părea prin nimic fundamentată) ținea mai mult de psihologia personajului decât de datele pe care le primea din zonă (și care, până spre mijlocul anilor ʼ80, nu erau deloc încurajatoare). Într-un interviu din februarie 2017, ASR Principesa Margareta îmi spunea că tatăl său a devenit imediat interesat de personajul apărut în fruntea U.R.S.S. în 1985 ‒ Mihail Gorbaciov ‒ și spunea că orice schimbare la Moscova va influența automat și România. Acum, această idee pare banală; dar, în acei ani, nu erau mulți români care să creadă în ea. Chiar și în zilele căderii efective a Zidului Berlinului, românii erau puțin încrezători: deși era evident că Gorbaciov schimba paradigma, supușii lui Ceaușescu aveau impresia că, indiferent ce s-ar petrece în lume, nimic bun nu se poate întâmpla la Bucureşti. Or, realitatea l-a confirmat pe rege: așa cum intrarea în țară a sovieticilor, în 1944, a adus cu ea regimul comunist, tot așa criza sistemului sovietic, la finalul anilor ʼ80, a adus eliberarea Europei de Est. 

10. Regele Mihai I trebuia să profite de orice ocazie pentru a recupera Tronul, după 1990 ‒ fals.

Este cert că, în primele luni după căderea lui Nicolae Ceaușescu, regele aflat în exil a așteptat o invitație oficială de a reveni în țară (și așa ar fi trebuit să se întâmple). Ce a urmat se cunoaște – vezi episodul rușinos din decembrie 1990, cu siguranță unul dintre cele mai penibile din istoria tranziției românești. Totuși, e neîndoielnic faptul că Mihai a respectat rânduielile constituționale ale țării, iar toate declarațiile sale confirmă acest lucru. Personal, nu cred că au dreptate cei care spun că regele trebuia să vină la Bucureşti pe 23 decembrie 1989 sau că ar fi trebuit să forțeze recuperarea tronului în aprilie 1992, în impresionanta sa vizită de Paște. La scara istoriei, 40 de ani sunt o clipă, dar la scară umană înseamnă mult ‒ inclusiv două generații, supuse, nu din vina lor, unui anume timp de învățământ și de propagandă. De-a lungul anilor ʼ90, curentul monarhist probabil că nu a trecut de 5% din populație; în ultimii ani ai vieții regelui, unele sondaje au dat 20% pentru segmentul pro-restaurație, chiar dacă procentul era mai mare (aproape 30%) în privința celor care credeau că lucrurile ar fi evoluat mai bine în România dacă monarhia ar fi fost restaurată după 1989 . Regele Mihai I a fost, din acest punct de vedere, lucid. Eventuala revenire la situația ante-1948 nu s-ar fi putut face printr-o lovitură de stat – chiar dacă, evident, monarhia a fost înlăturată de către Stalin fără consultarea românilor. Orice forțare a lucrurilor în sensul restaurării monarhiei, după 1990, nu ar fi putut duce decât la segmentarea societății noastre (încă și mai puternică decât oricum a fost) sau, în cazul extrem, la război civil. 

În loc de concluzie: din multe puncte de vedere, Regele Mihai I a fost cel mai normal dintre regii noștri: născut în România, crescut în legea țării, un democrat convins, un om educat, empatic, responsabil și bun. Dar vremurile sale au fost tulburi. Omul potrivit la locul potrivit, dar la momentul nepotrivit.


""