Autor 16483 vizualizări


Moartea Regelui Mihai I, în ziua de 5 decembrie 2017, a adus tristețe în casa multor români; în același timp, ea a adus, chiar și în mințile celor care îl stimau, acea ușurare sufletească ce deosebește oamenii de roboți – era limpede pentru toți că Regele suferea, de ani deja, nu numai de bătrânețea firească, dar și de boli incurabile. Câtă vreme a fost în viață, Regele a fost un simbol politic ‒ pentru admiratorii, dar și contestatarii săi. Prin moarte, Mihai iese din politică și reintră în Istoria țării. Propun mai jos, cu toată obiectivitatea de care un istoric poate fi în stare, analiza a zece idei dintre cele mai vehiculate în legătură cu acest personaj care a avut o viață de un rar dramatism.

1. Mihai a fost un copil nedorit al părinților săi – fals.

Principesa Elena a Greciei l-a cunoscut pe prințul Carol al României (viitorul Rege Carol al II-lea) în toamna anului 1920, pe când grecoaica Elena (alintată Sitta), alături de o soră și un frate, au fost oaspeții Castelului Peleș din Sinaia ‒ cu ocazia pregătirii unei nunți regești: George (prinț al Greciei și fratele Sittei) urma să-și unească destinul cu principesa Elisabeta a României (fiica Regelui Ferdinand și a Reginei Maria ai României și sora lui Carol). N-a fost dragoste la prima vedere, deși Carol a fost cel insistent – în schimb, Elena s-a apropiat de Carol treptat, acesta din urmă (bărbat educat și prezentabil, de altfel) părându-i a fi empatic și galant, cu atât mai mult cu cât casa regală a Greciei trecea prin probleme serioase . În acordul și bucuria ambelor familii, grecoaica Elena și românul Carol s-au căsătorit pe 10 martie 1921; e de presupus că prințul Carol fusese destul de insistent și înainte de nuntă: fiul lor, micul Mihai, s-a născut șapte luni mai târziu, pe 25 octombrie 1921. Categoric, acest copil a fost dorit de toți: Ferdinand și Maria (părinții lui Carol) sperau că apariția moștenitorului îl va mai potoli și îl vor responsabiliza pe fiul lor cel mare ; iar Constantin și Sofia ai Greciei (părinții Elenei) erau pe deplin mulțumiți de legătura lor cu familia regală a României ‒ dat fiind că dinastia română era, în acel moment, cea mai puternică și mai stabilă din sud-estul Europei. De reținut că, după nașterea lui Mihai, Elenei i s-a spus, de către medici, că nu va mai putea avea alt copil. 


2. Mihai era nepregătit pentru a urca pe tron la vârsta de 5 ani – adevărat.

Pe 20 iulie 1927, Regele Ferdinand al „României Mari” murea, iar nepotul său Mihai, la 6 ani neîmpliniți, urma să-i succeadă la tron . În acele condiții mai curând exotice, el a fost unul dintre primii români care au apărut vreodată pe coperta revistei americane Time – și, dat fiind contextul, nu era tocmai o reclamă făcută politicii românești. Istoria lumii ne spune că nici un copil efectiv minor nu poate fi pregătit pentru exercitarea puterii pe tron; ceea ce face diferența între supraviețuire și dezastru fiind, desigur, anturajul și echipa care îl suplinesc pe minor. În cazul românesc, regența nu a fost o soluție viabilă: pe de o parte, cultura politică a românilor cerea un chip încoronat cu valențe paterne, și nu o echipă de gestionari temporari ai Tronului. Pe de altă parte, regența a stârnit dispute politice interne: era clar că ea fusese instituită de către liberali, drept care recent apărutul și deja puternicul Partid Național-Țărănesc nu avea nici un motiv să o simpatizeze. Așadar, partidul PNȚ, al lui Iuliu Maniu, a fost unul dintre sabotorii declarați ai regenței – și, totodată, ei și-au legat speranțele de revenirea în țară a „fiului risipitor” Carol. După moartea liderului liberal Ionel Brătianu, în noiembrie 1927, prăbușirea regenței nu a mai fost decât o chestiune de timp. În toți acești ani, tânărul Mihai (crescut de mama sa, Elena) nu a putut fi decât martorul pasiv al unei desfășurări de forțe politice pe care nu le putea controla cu nici un chip. În iunie 1930, când „fugarul” Carol revenea în țară, el a fost primit ca posesor legitim al Coroanei României – indiferent de ceea ce unii dintre politicieni (vezi Constantin Argetoianu) mai declaraseră între timp. 

3. Mihai a fost dezamăgit de tatăl său – adevărat.

La mijlocul lui februarie 2003, când rămășițele pământești ale fostului Rege Carol al II-lea au fost aduse și reînhumate la Curtea de Argeș, au fost prezenți ALR Margareta și Radu, dar unicul fiu în viață al răposatului Carol II a absentat ‒ ceea ce a produs, cum era firesc, nelămuriri în opinia publică. Foarte probabil, a fost maniera Regelui Mihai de a semnala, fără cuvinte, relația sa contorsionată cu tatăl său. Fără îndoială, Carol al II-lea și-a iubit fiul și a făcut ceea ce a depins de el pentru a-l pregăti pentru tron; dar, în același timp, tot el a fost cel care s-a interpus mereu între copil și mama sa, Elena. După iunie 1930, când s-a reîntors și a preluat Coroana de la fiul său (căruia i-a inventat titlul onorific de Voievod de Alba-Iulia!), Carol al II-lea a îndepărtat-o treptat pe regina-mamă de fiu, obligând-o, în toamna anului 1931, să părăsească România (ea va reveni, cum se știe, în toamna lui 1940, cu largul concurs al generalului Ion Antonescu). Din 1931, copilăria lui Mihai a fost fracturată între școala din România și vacanțele petrecute în Italia, alături de mamă. Această separare l-a marcat, probabil pe viață, pe Mihai ‒ și, se vede, nu și-a iertat niciodată tatăl. Carol al II-lea avea să lase din nou Coroana fiului său pe 6 septembrie 1940 ‒ dar fără să folosească termenul de „abdicare” (el spera să revină pe tron într-un viitor oarecare) și într-un context dintre cele mai nefericite pentru țară și dinastie. Prea puțin pentru ca Mihai să fie vreodată recunoscător tatălui său. 


4. Mihai a fost responsabil de ororile războiului în România ‒ fals.

În esență, Ion Antonescu l-a tratat pe Mihai ca pe un copil, neinformându-l deloc despre planurile sale de război alături de Hitler (cum poveștește însuși Regele Mihai , el a aflat despre izbucnirea războiului anti-sovietic de la mama sa, în dimineața zilei de 22 iunie 1941, aceasta din urmă auzind vestea la postul de radio britanic!). Inclusiv în mărturiile lui Ion Antonescu, opinia sa despre tânărul Mihai răzbate necosmetizată. Cineva ar putea spune că, procedând astfel, Antonescu l-ar fi protejat pe rege ‒ dar mai credibil este că el dorea să-și asume toate meritele în viitoarea victorie, în care a crezut cel puțin până spre anul 1943. Este drept că, după începutul campaniei anti-sovietice, Mihai face cuvenitele vizite pe front, inclusiv alături de I. Antonescu – dar este ușor de bănuit cine s-a folosit de cine în aceste situații. Categoric, Mihai a fost regele țării în anii războiului, dar la fel de adevărat este că generalul, ulterior mareșalul Antonescu și-a asumat în acei ani toată puterea efectivă; iar unde este puterea, se află și responsabilitatea. Să nu ne iluzionăm; titlul de Conducător asumat de Antonescu era (sau se dorea să fie) echivalentul Führer-ul german. 

Citeşte şi: Funeralii Regale în România - un produs digital marca Historia

5. Prin 23 august 1944, Mihai a trădat Germania și a deschis calea comunizării României ‒ fals.

Aceasta este principala acuză care i s-a adus, constant în ultimii 27 de ani, regelui. Ambele idei au la bază premise false. 23 august 1944 n-a fost o trădare a Germaniei, ci a fost singura ieșire imaginabilă (salvatoare, pe termen scurt) dintr-o situație geopolitică teribilă, care în fapt nu avea nici o soluție pe termen lung. Ideea că armata română condusă de mareșalul Antonescu ar fi putut rezista pe linia Focșani-Galați ține doar de o himeră marțială demnă de istoria contrafactuală; în acel moment, armata sovietică nu mai precupețea nimic – nici timp, nici materiale, nici viețile propriilor soldați – pentru a ajunge mai repede spre Berlin. Speranța lui Antonescu era că, în fața unei rezistențe românești, sovieticii – grăbiți fiind ‒ ar fi neglijat Bucureștiul și ar fi trecut Carpații, luptând cu maghiarii și germanii în Transilvania. Dar nimic nu confirmă că armata lui Stalin ar fi fost dispusă să ocolească Bucureștiul ‒ cu atât mai mult cu cât ea dorea și pătrunderea în Bulgaria și în Iugoslavia (unde rezistența lui Iosif Broz Tito aștepta și cerea insistent sprijinul sovietic). Dacă ar fi înaintat pe calea luptelor spre Bucureşti, printr-o Românie inamică, nu este greu de imaginat tratamentul pe care ni l-ar fi rezervat sovieticii (și care oricum nu a fost unul blajin) – de la distrugerea economică la violarea femeilor etc., ceea ce au făcut, de altfel, prin toate țările pe care le considerau vinovate de agresiunea la adresa U.R.S.S. Prin 23 august 1944, Bucureștiul a fost eliberat de români, și nu de sovietici – iată un detaliu care l-a deranjat pe Stalin până la capăt. Pe de altă parte, e la fel de clar, comunizarea țării s-ar fi produs oricum; 23 august nu a grăbit-o, ci chiar a întârziat-o puțin. Dacă ar fi intrat în Bucureşti prin lupte, sovieticii i-ar fi vânat deopotrivă pe Antonescu și pe Regele Mihai, iar comunizarea s-ar fi produs nu în trei ani, ci în câteva luni (vezi cazul Bulgariei). De ce era ineluctabilă comunizarea României după Al Doilea Război Mondial? Pur și simplu din cauza geografiei: uneori, poziția pe hartă ne-a ajutat, alteori (precum în 1944) ne-a adus probleme.  


6. Mihai s-a opus regimului comunist – adevărat.

Din toamna anului 1944, într-o Românie timorată de propria sa participare la război și cu o clasă politică tradițională (țărăniști, liberali, socialiști) printre care Stalin nu căuta parteneri, ci doar tovarăși de drum, Regele Mihai a devenit, firesc, nucleul rezistenței anti-comuniste. Tocmai în virtutea mișcării din 23 august 1944, Stalin nu s-a putut debarasa imediat de rege ‒ dar i-a retezat treptat toți partenerii potențiali și l-a încorsetat, în câțiva ani, într-o rețea de oameni, instituții și legi al căror numitor comun era satelizarea țării. Se știe că Regele Mihai n-a acceptat inițial numirea ca premier a procomunistului Petru Groza, în martie 1945 ‒ dar sovieticii aveau toate atu-urile în mână, inclusiv forța brută, propaganda antihitleristă și cheile Transilvaniei . Se știe, de asemenea, că, la un an după 23 august 1944, Mihai a încercat înlăturarea premierului P. Groza ‒ dar acesta, asigurat de sprijinul sovietic, a încălcat nonșalant Constituția repusă în vigoare (și care prevedea că Regele dă sarcina guvernamentală cui dorește). Retragerea în „greva regală” a lui Mihai i-a adus sprijinul Patriarhului Nicodim al Bisericii Ortodoxe Române (care a făcut în context declarații foarte interesante) și al studenților care au ieșit în centrul Bucureștiului în noiembrie 1945, de ziua Sfântului Mihai; dar ea a însemnat, simultan, înfrângerea politică a regelui ‒ nu de către comuniștii lui Gh. Gheorghiu-Dej sau Anei Pauker, nu de către miniștrii lui Groza, ci de către Stalin, care se afla în spatele tuturor acestora. Din păcate, în geopolitică David rareori îl înfrânge pe Goliath. Confruntarea cu Petru Groza (soluționată strâmb în ianuarie 1946, printr-o modificare minoră a guvernului) a însemnat sfârșitul păcii aparente dintre Regele Mihai (și suveranitatea simbolizată de el) și U.R.S.S. Din acel moment, Mihai a devenit el însuși țintă, iar falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 nu a fost decât o mise en scène pentru abdicarea forțată ce avea să se producă un an și o lună mai târziu. 

Acest text este un fragment din articolul „Fără patimă și fără părtinire, despre un rege reintrat în Istorie”apărut în Historia nr. 191, disponibil în format digital pe paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum