Epopeea lui Ghilgameş şi dorul nemuririi

Autor 68162 vizualizări


 

Capodoperã a literaturii orientului antic şi nu numai, Epopeea lui Ghilgameş, povestea regelui sumerian al Urukului, prototip al rãzboinicului-erou, este probabil primul epos al omenirii. Prin bogãţia liricã, intensitatea trãirilor şi problematica existenţialã, epopeea depãşeşte cu mult cadrul unei legende eroice, aducând în discuţie teme precum cãutarea nemuririi şi dezlegarea tainelor lumii de dincolo.

Titlul iniţial al operei însemna “acela care a zãrit prãpastia” (Sha naqba imuru) sau “acela care a învins toţi regii” (Shutur eli sharri). Cea mai cuprinzãtoare versiune a eposului are în componenţã 12 tãbliţe de lut pãstrate în faimoasa bibliotecã a regelui asirian Assurbanipal, la Ninive. Materialul de scris permite o datare între secolele XXIV-XVIII a.Hr. Primele tablete ale eposului au fost descoperite de Hormuzd Rassam în 1853, traducerea o realizeazã în 1872 George Smith, care se ocupã de fragmentul despre potop care este acum ultimul capitol. Textul a trebuit sã fie reconstruit pe baza diverselor fragmente, unele lacunare, operaţie îngreunatã si de limbile diverse (babilonianã, akkadianã, hurritã, hittitã) folosite. S.N. Kramer, sumerolog din Philadelphia, organizeazã scrierile mitologice sumeriene într-o formã coerentã. Odatã cu noua ediţie din 2003, orientalistul londonez Andrew George oferã o abordare criticã a textului. Din peste 100 de texte, care au fost între timp traduse din nou, a rezultat o nouã valorificare a istoriei transmise. În plus, asirologul Stefan Maul publicã în 2008 o traducere poeticã revizuitã, care cuprinde completãri şi reinterpretãri ale textului. Origini ale eposului se regãsesc în mai multe oraşe mesopotamiene, din vremea sumerienilor fiind cunoscute mai multe cicluri în cuneiforme:Bilgameş/Bilga, Ghilgameş şi Agga din Kiş, Ghilgameş şi Huwawa, Ghilgameş şi taurul ceresc, Ghilgameş, Enkidu şi infernul, moartea lui Ghilgameş, povestea potopului.

Din aceste texte variate scrise în dialectele mozaicului de popoare care s-au perindat pe teritoriul dintre cele douã fluvii s-a conturat o opera viguroasã, care pune în valoare un om autentic, alfat în cãutarea adevãrurilor absolute. Eposul care ne este cunoscut astãzi a fost transcris în Uruk in circa 3600 de versuri, având drept surse eposul transmis în akkadianã din secolul al XII-lea, o traducere în hittitã şi hurritã, lista sumerianã a regilor, o scrisoare fictivã a lui Ghilgameş, nemele din lista zeilor începând cu secolul al XXVI-lea a.Hr., inscripţiile votive dedicate regelui din Uruk. Din cele 12 tãbliţe, 11 conţin texul propriu-zis, iar una este traducerea akkadianã a unei pãrţi din scrierea sumerianã despre Ghilgameş, Enkidu şi infern. Probabil versiunea reconstruitã provine de la un autor de secol XII, menţionat de o listã neoasirianã, ale cãrei urme se aflã în biblioteca din Ninive (este vorba de Sin-leqi-unninni).

Ce ne spune povestea?

Referitor la realitatea istoricã oglinditã, dincolo de tendinţa generalã mitologic-fantasticã, am putea spune cã existã aluzii la dezvoltarea politicã şi culturalã de la cumpãna mileniilor III-IV a oraşului Uruk, dezgropat sub Warka. O cetate înfloritoare, înconjuratã de pãşuni, cu case din lemn de palmier, silozuri de grâne, piaţa în care se adunã negustori sau se întrec povestitori, templul Eanna cu zigguratul alãturat, palatele regale. Ghilgameş este şi el un rege care se pare cã a trãit efectiv. Tradiţia sa este valorificatã îndeosebi de Ur-Namma şi Schulgi, care se desemneazã fraţi ai sãi. Ghilgameş nu este doar stãpânitor şi erou, ci începe sã fie şi adorat ca divinitate, cultul sãu fiind pus adesea în legãturã cu cel al strãmoşilor. Se vedea în el unul dintre judecãtorii din lumea de apoi.

Lãsând la o parte controversele textuale, sã aruncãm o privire asupra poveştii care oglindeşte eternul omenesc, frãmântarea omului stãpânit de teama morţii, tânjind a desluşi tainele nemuririi şi astfel a învinge condiţia umanã. Pe scurt, este un epos în care se cautã viaţa. Ghilgameş este un rege care se distinge prin fortã, vitejie, înţelepciune, dar se impune pâna la tiranie semenilor sãi. Fiu al zeiţei Ninsun, preoteasã a zeului-soare Şamaş, şi al unui spiriduş, el este un primitiv, gata de luptã, lãudãros, mânios, dar sufletul sãu simplu este înspãimântat de gândul morţii. Supuşii sãi se plâng zeitei Iştar de muncile istovitoare la care acesta îi sileşte. În acest context apare figura interesantã a lui Enkidu, plãmãdit din lut, înzestrat cu viaţã prin rãsuflarea zeiţei Aruru. Crescut cu fiarele sãlbatice, acesta se umanizeazã mai întâi prin intermediul unei prostituate de la temple, Shamhat. Luptându-se cu Ghilgameş, îi recunoaşte acestuia puterea, devin prieteni şi decid sã plece împreunã în pãdurea cedrilor ca sã-l ucidã pe uriaşul Humbaba, în ceea ce ar putea fi interpretatã drept o alegorie a luptei dintre civilizaţie şi naturã. Ajutaţi de zeul Şamaş, care trimite 13 vânturi care sã-l doboare pe uriaş, cei doi supun bestia.

Mai departe, zeiţa Iştar se îndrãgosteşte de Ghilgameş şi îi propune cãsãtoria, dar acesta o refuzã din cauza tratamentului aplicat celorlalţi amaţi ai sãi. Rãnitã şi dornicã de rãzbunare, aceasta îl convinge prin ameninţãri pe tatãl sãu, zeul Anu, sã-l trimitã pe pãmânt pe Gugalanna, taurul ceresc, care devasteazã oraşul. Dar atacat de Enkidu şi Ghilgameş, monstrul sfârşeşte sub sabia lor. Visul lui Enkidu îi prevesteşte însã moartea, pentru cã sfidarea zeilor nu poate rãmâne nepedepsitã. Ghilgameş deplânge moartea prietenului iubit într-o mare intensitate emoţionalã, invocând natura sã plângã şi ea. Îi organizeazã un mare banchet funerar la care le sunt aduse ofrande zeitãţilor lumii de jos. Regele colindã sãlbãticia înveşmântat în piei de animale, având ca ţel gãsirea legendarului Utnapishtim, cel din urmã rege dinaintea potopului, care a domnit la Şuruppak, Noe babilonian, cel cãruia zeii i-au dat nemurirea.

Dupã o cãlãtorie periculoasã, ajunge la vârfurile gemene al muntelui Mashu, la capãtul pãmântului. Intrarea este pãzitã de doi oameni-scorpioni. Îi este permisã intrarea dupã recunoaşterea naturii sale divine, dupã care Ghilgameş merge pe calea soarelui şi pe cea a înunericului pânã când ajunge într-o grãdinã paradisiacal. Sfãtuit de hangiţa Siduri dupã ce încearcã în zadar sã îl convingã sã renunţe si sã îcerce sã se bucure de viatã cât trãieşte, Ghilgameş se duce la luntraşul Urshanabi care îl ajutã sã traverseze marea. În sfârşit ajuns la Utnapiştim, acesta îi povesteşte istoria potopului şi cum zeul Ea l-a îndemnat sã construiascã o corabie ca sã se salveze de furtunile dezastruoase iscate de Enlil, cel care ulterior îi va binecuvânta pe Utnapiştim şi soţia sa cu viaţa veşnicã. Dar se pare cã a fost un caz singular. Ca sã îi demonstreze lui Ghilgameş cã nu poate schimba legile firii, îl provoacã sã stea treaz 7 nopţi, test pe care regale nu-l trece. Pentru cã totuşi a pãtimit prea mult, Utnapiştim îi încredinteazã o tainã:pe fundul apei se gãseşte o buruianã care oferã tinereţea veşnicã. Regele sãvârşeşte isprava, dar şi aceasta în zadar. Şarpele cel perfid i-o smulge. Rãmas fãrã vreo posibilitate de a învinge moartea, Ghilgameş încearcã sã-l ispiteascã pe duhul lui Enkidu sã-i împãrtãşeascã ce se petrece în lumea de dincolo, dar neaflând mare lucru, se întoarce în Uruk. Resemnare şi melancolie.

Ce inseamna povestea?

Interpretãrile asupra conţinutului operei se pot face pe mai multe niveluri:condiţia umanã, moarte şi nemurire, prietenie, devenire şi maturizare, naturã vs. culturã, conflictul dintre valori. S-au aplicat mai multe definiţii, axate în principal pe prblematica vieţii şi a morţii:“Ghilgameş este arhetipul umanitãţii”, “eposul este în mare mãsurã o scriere existenţialistã” (Oberhuber, 1977);“In concepţia veche, omul Ghilgameş crede cã poate deveni zeu nemuritor. In concepţia nouã, zeul Ghilgameş crede cã poate deveni om şi scãpa de moarte” (Abusch, 1986). “În epopee se poate recunoaşte un progres al acceptãrii efemeritãţii, interesul pentru moarte şi viaţa de apoi fiind o preocupare constantã a scrierilor sumeriene” (George, 1998). Este totodatã o istore a devenirii umane, petru cã regele din Uruk evolueazã, începând de la confruntarea cu Enkidu, prilej de a învãţa priceperea celuilalt, trecând prin prietenia nepreţuitã ce se înfiripã între cei doi, înfruntarea divinitãţii, durerea pierderii, frica de propriul sfârşit, marea cãlãtorie iniţiaticã şi sfârşind cu drama neputinţei de a a învinge efemerul. Nucelul central este cel al motivului “tinereţe fãrã de bãtrâneţe şi viaţã fãrã moarte”, pe care îl împãrtãşeşte cu multe alte capodopere ale literaturii universale. Tuburarea adâncã a regelui în faţa conştiinţei limitelor umane şi cãutãrile disperate de ieşire din acestea conduc la tragismul fiinţei. De când omul pãrãseşte vieţuirea inocentã din naturã, este aruncat în angoasa existenţialã. Lecţia inevitabilitãţii morţii care aruncã vãlul sumbru în deznodãmântul poemului este totuşi una care pledeazã pentru viaţã, pentru cã cele douã se întrepãtrund. Oamenii mor, dar umanitatea este pepetuã;dacã moartea nu poate fi ocolitã nici prin glorie, nici prin favoarea zeilor, nici prin iubire, momentele trãite pe pãmânt trebuie sã aibã cu atât mai multã semnificaţie, ca mod de compensare.

Valoarea artisticã a operei depãşeşte cadrul istoric. Puterea descriptivã se întrevede în relatarile despre lupta cu Humbaba, urgiile taurului, strãbaterea întunericului, desfãşurarea potopului. Nota de dramatism împreunã cu simplitatea fermecãtoare şi stilul plastic conferã poveştii un realism al fantasticului care adunã laolaltã toate nãzuinţele şi trãsãturile esenţiale ale firii umane – viaţã, iubire, moarte – reflectatea de-a lungul unei cãlãtorii a cunoaşterii şi autocunoaşterii pe care o sãvârşim cu toţii. Imagistica bogatã, evocarea vie şi autentica, epicitatea evenimentelor, muzicalitatea versurilor contureazã un tablou nu doar al resemnãrii în faţa morţii, ci şi al celebrãrii setei pasionante de viaţã şi al unei prietenii care nu cedeazã. Eposul, ca şi întreaga literature sumerianã, vor avea ecou în Biblia ebraicã sau la Homer, prin teme precum potopul, infernul, judecãtorul, învierea, chemarea duhului, omorârea monstrului, şarpele, crearea omului, eroul, nemurirea şi multe altele. Dorul nemuririi şi necesitatea revelãrii tainelor vieţii veşnice, poetizate într-o expresie a întregii umanitãţi, înscriu epopeea pe linia marilor creaţii.

"Cu toate că-I neînduplecată, moartea e legea tuturor;

Clădim noi oare case pentru veci?

Pecetluim noi oare învoieli care să lege pe vecie?

Fraţii îşi împart oare, pentru vecie, bunurile?

Veşnică e oare ura între oameni?

Râul care se umilă te duce oare cu el pentru vecie?

De la începutul veacurilor, nimic nu este veşnic! Cel care doarme şi cel care-imort se aseamănă unul

cu altul.

Oare nu închipuie amândoi icoana morţii? Omul sălbatic e şi el un om. Or, afară doar dacă Enlil nu-şi dă binecuvântarea, Anunnakii, zeii cei mari, ţinând sfat, şiMamitu, cea care a făurit Soarta, hotărăşte dimpreună

cu ei ursitele: ei împart moartea şi viaţa, şi nu dezvăluie sorocul morţii!"

(tableta a 10-a, rãspunsul lui Utnapiştim)

 

Referinţe:

Abusch, T., 2001, The Development and Meaning of the Epic of Gilgamesh:An Interpretive Essay, JAOS 121, 614-622;

George, A.R., 2003, The Babylonian Gilgamesh Epic – Introduction, Critical Edition and Cuneiform Texts, Oxford;

Liagre Böhl, F.M.Th. de, 1953, Das Problem des ewigen Lebens in den verschiedenen Stadien der Gilgamesch-Dichtung, in:ders., Opera Minora, Groningen, 234-262;

Maul, S., 2005, Das Gilgamesch-Epos, München;

Walter, Sallaberger, 2008, Das Gilgamesch-Epos. Mythos, Werk und Tradition. Beck, München 2008. 

""