De Bello Parthico. Ultima campanie militară a împăratului Traian 115-117

Autor 7502 vizualizări


Anul acesta se împlinesc 1900 de ani de la moartea unuia dintre cei mai eficienți și mai populari împărați ai Romei, Traian. În timpul său, prin măsurile luate, Imperiul Roman a atins maximul expansiunii teritoriale și s-a dezvoltat economic. Nu exista în vecinătatea Imperiului o putere mai mare decât cea a Romei, în afara vecinului din est, a Imperiului Partic. După o carieră militară și politică demnă de invidiat, Traian a pornit înspre est, acolo unde dorea să termine o dată pentru totdeauna cu vicleanul inamic partic. În ciuda victoriei militare, Imperiul nu a reușit să își impună pacea și/sau să-i distrugă pe parți, din cauza revoltelor interne, a morții marelui împărat și a atacurilor externe în Europa.

Marcus Ulpius Traianus, viitorul împărat, s-a născut la 18 septembrie 53, în localitatea Italica, din provincia Hispania Baetica. Provenea dintr-o veche familie din Peninsula Italică, familie care trăia însă de vreo 300 de ani în Hispania, unde ocupa funcții administrative și militare. Mama sa era dintr-o familie nobilă, iar tatăl a ocupat pe rând, înspre sfârșitul carierei, funcțiile de general, senator, guvernator al Siriei. Traian a îmbrățișat cariera armelor, servind în zone „fierbinți” ale Imperiului – Siria, Germania – ajungând apoi consul, guvernator de provincii şi, în fine, împărat, din 27 ianuarie 98. A rămas cunoscut pentru înglobarea în Imperiu a provinciei Arabia Petraea, pentru marea victorie în războiul contra dacilor regelui Decebal, pentru campania împotriva parților din ultimii ani de domnie, dar și pentru numeroase construcții publice și o reformă a sistemului de ajutorare a celor săraci. A domnit până în data de 8 august 117, când moare, în Asia Mică. A fost zeificat după moarte și dat ca exemplu următorilor împărați, cu toate că a fost blamat de către creștini pentru păgânismul său acerb.  


Traian şi-a petrecut viața mai mult prin tabere militare, Cassius Dio scriind despre el că „mărșăluia întotdeauna pe jos alături de soldații săi și avea grijă de ordonarea și dispunerea trupelor de-a lungul întregii campanii”, conducându-i cu pricepere în funcție de realitățile din teren; „trecea râurile așa cum le treceau și ei. Câteodată îi punea pe cercetașii săi să transmită știri false, pentru ca soldații să execute manevre” și să fie permanent în alertă. Tot Dio recunoaște că împăratul, cu toate că era un militar desăvârșit, nu avea cultură aproape deloc, în sensul clasic al termenului. Este cu siguranță motivul pentru care scrierile sale, mai ales cea referitoare la războiul contra dacilor, nu au fost păstrate de-a lungul vremii, calitatea lor literară fiind cel puțin îndoielnică.

Scurt istoric al războaielor partice 

Parții erau, se pare, neamuri scitice, arcași călare veniți pe la mijlocul secolului 3 î.e.n. din nordul Imperiului Seleucid, pe care l-au atacat și l-au cucerit în cca. un secol – 170-87 î.e.n. Inițial, au cucerit doar provincia Parthia, de unde și-au luat ulterior și numele. De aici, s-au extins înspre Marea Caspică, au fost subjugați de seleucizi, pe care apoi i-au înfrânt, profitând de slăbirea acestora în urma unor războaie contra romanilor. Cu toate că au preluat administrația și cultura imperiului subjugat, parții au rămas tributari în mare măsură stilului de viață și de luptă nomad. Arma lor principală era cavaleria, foarte utilă în relieful plat pe care-l dominau. Cavaleria era grea și ușoară – și era vulnerabilă în fața legiunilor romane doar în teren accidentat.

Contactele mai serioase cu romanii au avut loc pe Eufrat, cele două state delimitându-și sferele de influență și stăpânirea în zonă. Pe atunci, Roma abia începea să stăpânească Asia Mică.

Relațiile dintre cele două state s-au deteriorat treptat, astfel încât Roma a deschis într-un final ostilitățile. Primul roman care a condus o campanie împotriva parților a fost Marcus Licinius Crassus, în anul 53 î.e.n. După câteva succese inițiale, a urmat dezastrul roman de la Carrhae, unde, din întreaga armată romană de 40.000 de oameni, au scăpat abia circa 10.000 de soldați. Crassus a murit pe câmpul de luptă. Au urmat diverse campanii în zona de graniță dintre cele două imperii, cu rezultate schimbătoare de ambele părți.

În anul 40 î.e.n., regele Pacorus a invadat teritoriile estice ale Romei, ocupând inclusiv Palestina. În anul următor, Roma a contraatacat și a înfrânt armatele parților, Pacorus fiind ucis în luptă în anul 38.

În anul 36, Marcus Antonius, stăpânitorul estului roman, a părăsit confortul companiei Cleopatrei și condus o campanie împotriva parților, care s-au retras treptat din calea lui. Adânc în teritoriul inamic, Antonius a fost înfrânt, având mari pierderi. Trei ani mai târziu, a doua sa campanie împotriva parților s-a sfârșit la fel.

A urmat aproape un secol de relativă pace, eforturile ambelor părți fiind să atragă de partea sa sau chiar să ocupe Armenia, pe atunci o putere demnă de luat în seamă, cu o poziție strategică foarte importantă.

Surse  

Din păcate, la fel ca în cazul altor episoade importante din istoria Romei, lucrările care descriau campania lui Traian împotriva parţilor s-au pierdut de-a lungul vremii. Știm că despre campanie au scris Lucius Flavius Arrianus (c. 85-c. 160), dar abia câteva fragmente din scrierile sale au ajuns la noi, copiate fiind mult mai târziu de cronicari bizantini. O altă lucrare care descrie evenimentele și s-a păstrat parțial este cea a lui Dio Cassius, Istoria Romană, de unde ne putem face o idee aproximativă despre aceste evenimente. Față de cazul campaniei din Dacia, se pare că Traian nu a mai apucat să scrie/dicteze un De Bello Parthico, și nici alți însoțitori de-ai săi nu au făcut-o, sau scrierile lor au dispărut fără urmă în timp.

Campania: motive şi debut 

Cauza campaniei romane a fost, se pare, imixtiunea partă în succesiunea la tronul Armeniei, stat aflat sub dubla dependență romano-partă încă din vremea împăratului Nero. Cu toate încercările diplomatice ale parților, Traian refuzase orice fel de înțelegere cu privire la Armenia.

Cassius Dio explică pe scurt cauza războiului lui Traian împotriva armenilor și parților, și anume faptul că regele armean primise coroana din mâna regelui part, și nu a romanilor. Dio a scris însă că acesta era doar pretextul, adevăratul motiv fiind acela că Traian dorea faimă. Dacă înfrângerea Daciei îi adusese onoruri, o eventuală înfrângere categorică a parților l-ar fi acoperit de glorie eternă. Este posibil ca, aflat spre finalul vieții, Traian să-și fi dorit să calce la propriu pe urmele lui Alexandru Macedon, etalonul în materie de cuceriri militare în acel moment.


În fine, unii istorici opinează că ar fi fost (și) un motiv economic, prin dobândirea accesului la Golful Persic și la căi comerciale direct controlate spre Orient.

Din cauza lipsei surselor clare, succesiunea evenimentelor nu este foarte bine stabilită. Se pare că o primă campanie romană a avut loc în anul 113, împotriva Armeniei, transformată în provincie romană. Aflat la Atena, a primit o delegație din partea regelui part Osroes, care cerea pace și trimitea daruri. Regele era înspăimântat de campania lui Traian, fiindcă știa foarte bine că acesta se ținea de cuvânt și-și îndeplinea promisiunile. Drept compromis, Osroes propunea ca Armenia să revină nepotului său Parthamasiris, pe care îl și instalase de fapt cu ceva vreme înainte. Traian nu a acceptat darurile și nu a trimis niciun răspuns oficial, în afara aceluia că prietenia se arată prin fapte și nu vorbe, și că se va ocupa personal de situație când va ajunge în Siria. Era clar ce va urma, iar romanii – probabil, zece legiuni și cavalerie auxiliară – au trecut în Asia și au înaintat prin Licia spre Seleucia în anul 114. La Antiohia, a primit daruri din partea regelui Abgarus VII din Osroene, care nu s-a arătat însă în persoană. Alți satrapi și nobili din zonele de graniță ale Imperiului Part au venit însă în persoană, cu daruri, pentru a se pune la adăpost de asaltul roman.

Prințul Parthamasiris, în faţa lui Traian 

Traian și-a continuat campania, ocupând fără probleme teritoriile și orașele din drum, răsplătind cu daruri căpeteniile populațiilor care s-au predat pe rând. Parthamasiris a cerut o întrevedere cu Marcus Junius, guvernatorul Capadociei, pentru a transmite doleanțele sale. Fiul lui Junius a acționat ca mediator, astfel încât prințul armean a vent în fața lui Traian la Elegeia.

Într-o atmosferă oficială, cu Traian așezat pe un jilț pe o tribună înaltă în tabără, Parthamasiris a trebuit să parcurgă ritualul prin care ar fi fost recunoscut oficial drept rege clientelar al Romei. L-a salutat pe Traian, și-a dat jos coroana din cap și a așezat-o la picioare, apoi a așteptat în liniște ca Traian să i-o înapoieze sau chiar să i-o așeze pe cap. Astfel ar fi devenit rege clientelar și prieten al Romei, această recunoaștere fiind valabilă și pentru toate celelalte state. Totul ar fi decurs bine, dacă soldații romani nu s-ar fi apucat să scandeze numele împăratului ca la un mare triumf. Prințul armean s-a speriat și a vrut să o ia la fugă, dar nu avea pe unde, astfel încât s-a rugat de Traian să nu fie pus să vorbească de față cu soldații. A fost luat și dus sub pază într-un cort, fără să-l mai bage cineva în seamă.


A reușit să scape din tabără, dar a fost capturat și adus din nou în fața lui Traian, care l-a forțat să spună de față cu toți ce dorește de la el, astfel încât să nu existe dubii asupra discuțiilor cu prințul. Parthamasiris s-a conformat și a cerut răspicat să îi fie dat înapoi regatul, fiindcă nu fusese nici înfrânt, nici capturat, ci venise în tabără în mod voluntar. Traian i-a răspuns că Armenia nu îi aparține, ci este provincie a Romei, unde va fi numit un guvernator. Prințul putea însă să plece liber oriunde dorea, fără repercusiuni. Apoi, Parthamasiris a fost lăsat să părăsească tabăra, împreună cu însoțitorii săi parți, primind și o escortă de cavalerie romană din partea împăratului, pentru a se asigura că nu pregătesc vreo rebeliune împreună cu alții. Toți armenii care veniseră cu prințul au fost obligați să rămână în tabără, având în vedere că erau considerați deja supuși ai Romei. Din acest moment, soarta prințului Parthamasiris devine necunoscută, el dispărând pur și simplu din istorie.

Întregul teritoriu al Armeniei, după cum scrie Dio Cassius, a fost subjugat ușor, având în vedere că „regii” triburilor și alte căpetenii s-au predat majoritatea fără luptă, iar cei care doreau să opună rezistență n-au avut încotro.

Pentru a-l onora pentru această victorie aproape fără vărsare de sânge, Senatul i-a acordat lui Traian toate onorurile datorate în astfel de situații și, mai ales, titlul de Optimus și, după ce a capturat Nisibis și Batnae, titlul de Parthicus. La Edessa, capitala statului Osroene, Traian s-a întâlnit în sfârșit cu Abgarus VII și alți conducători locali. Abgarus a intrat repede în grațiile împăratului, fiindcă trimisese anterior daruri bogate și fiindcă fiul său Arbandes, un tânăr frumos, i-a plăcut lui Traian, întreținându-l cu dansuri barbare și alte lucruri la banchetul organizat în cinstea imperialilor.

Cutremurul 

Campania a continuat spre Adiabene și Singara, având cavaleria maură a lui Lucius Quietus în avangardă. Aceeași cavalerie, cu același comandant, care acum era guvernatorul Palestinei, se distinsese cu zece ani înainte în campaniile dacice ale lui Traian și acum așternea calea spre o nouă victorie imperială.

Este foarte posibil ca armata romană să fi înaintat concomitent pe cele două căi existente între cele două state, folosite și înainte, și mai apoi, de către armatele care invadau din ambele direcții: una, la nord, prin Armenia, în teritoriu muntos, și a doua, pe valea Eufratului, având deșertul în dreapta. Chiar dacă grosul trupelor ar fi fost cu Traian, și celalată cale de acces trebuia acoperită pentru a se evita o eventuală flancare a parților. Etapele cuceririi erau dublate cu siguranță de activități de fortificare, aprovizionare, cartare și planificare a viitoarei administrații romane, care a și fost instalată în unele zone.


Cele mai multe pierderi, mai ales printre civili, le-a cauzat cutremurul care a afectat groaznic Antiohia pe data de 13 decembrie 115, orașul fiind aproape distrus. Traian și Hadrian au scăpat doar cu răni ușoare, dar alți demnitari înalți au fost uciși, în acea zi sau în zilele următoare, când replici puternice au afectat întreaga zonă. Împăratul și suita sa, soldați, demnitari și probabil chiar populație civilă, au petrecut următoarele zile pe hipodrom, până când pământul s-a oprit din cutremurat. Descrierea lui Cassius Dio este apocaliptică, dar veridică, menționând inclusiv dispariția unor izvoare cu apă potabilă și apariția altora în alte locuri din apropiere. Împăratul, cât mai ales succesorul său, se vor angaja într-o campanie de reconstrucție a orașului în anii următori.

Intrare triumfală în capitala partă 

În primăvara anului 116, Traian a înaintat din nou în grabă înspre est. Pentru a duce o campanie eficientă și a-și aproviziona trupele, dar și pentru a-și asigura o mișcare mult mai ușoară, Traian avea nevoie de nave care să navigheze pe Tigru, dar zona dinspre fluviu și cea adiacentă erau deșertice și nu aveau lemn din care să se construiască astfel de nave. Ingineria romană a salvat din nou situația – navele au fost construite „modular” (Dio scrie că puteau fi demontate și ansamblate înapoi) din lemn din pădurile din jurul orașului Nisibis, apoi montate pe căruțe uriașe și cărate până la fluviu.

Inamicii atacau deja de pe celălat mal, dar s-au trezit în fața unui dispozitiv militar cu care nu se mai întâlniseră: navele romane au fost legate una de cealaltă, iar infanteria și mai ales arcași au fost urcați la bordul lor, după cum scrie Dio. După o oarecare rezistență, barbarii s-au retras, cu romanii pe urme, luând astfel în stăpânire și malul nordic al fluviului, mai precis provincia Adiabene. O altă fortificație a fost luată ușor, după ce un centurion ținut prizonier acolo a evadat și a deschis porțile în fața trupelor romane. Calea spre Babilon era liberă, rezistența parților fiind minimă. De aici, Traian a vrut să construiască un canal înspre Tigru, pentru a-și muta mai ușor navele acolo. A renunțat la idee, aflând că Eufratul este la o înălțime mai mare și astfel ar fi apărut probleme insurmontabile. Navele au fost trase pe uscat între cele două râuri, iar de pe Tigru, traversându-l, romanii au intrat în Ctesiphon, capitala partă. Descrierea aceasta, aparținând lui Dio, poate să reprezinte de fapt rezultatul acțiunii concertate a celor două coloane romane despre care aminteam mai sus.

La Ctesiphon, trupele l-au aclamat pe Traian ca imperator și, scrie Dio Cassius, și-a meritat pe deplin titlul de Parthicus. Se putea spune că victoria era totală, iar Senatul a votat să-i acorde dreptul de a serba câte triumfuri dorea. Din Ctesiphon, Traian a plănuit să întreprindă o expediție pe „Marea Eritreei”, întinderea de apă numită azi... Oceanul Indian. A obținut rapid supunerea și susținerea conducătorilor din zona actualului litoral irakian la Golful Persic, dar navele fluviale romane nu aveau cum să navigheze pe mare. Dio menționează că Traian a privit înspre est, declarând că, dacă ar fi fost mai tânăr, ar fi mers până în India, la fel ca Alexandru cel Mare. Totuși, a trimis o scrisoare Senatului, prin care declara că a ajuns mai departe decât ajunsese Alexandru. A creat o nouă privincie romană – Mesopotamia – și, se pare, o a treia – Asiria.

Imperiul Part, supus al Romei 

În Roma se făceau deja pregătiri pentru triumful său – un arc de triumf fusese ridicat în Forul propriu, populația și autoritățile exultau, fără a ști ce dezastru se prefigura deja în est. Cât timp Traian navigase spre Golf, populațiile din teritoriile proaspăt ocupate/cucerite se revoltaseră, iar garnizoanele romane lăsate pe traseu fuseseră ori alungate, ori masacrate.

Însuși Traian a aflat despre aceasta abia când s-a reîntors la Babilon, pentru a face sacrificii printre ruinele locului unde murise Alexandru cel Mare. A trimis imediat cavaleria maură și alte trupe pentru a înăbuși revoltele. Maurii au cucerit Nisibis și Eedessa, pe care au prădat-o și au ars-o până la pământ. Alte trupe au făcut la fel în alte zone, doar puține fiind înfrânte de rebeli.

Într-o mișcare politică pe care o credea salvatoare, Traian a mers la Ctesiphon, unde a adunat populația și, după ce și-a înșirat victoriile de pe o platformă înaltă, i-a pus coroana pe cap prințului part Parthamaspates, făcându-l astfel, dintr-un gest, rege al parților și rege clientelar al Romei. Tehnic vorbind, Imperiul Part era acum integral supus al Romei.


Cândva în timpul acestor evenimente, Armenia a fost și ea din nou pacificată, în fața pretendentului Vologaesus, după ce Traian i-a oferit o porțiune din regat.

De la Ctesiphon, Traian s-a îndreptat spre Arabia, unde a început operațiunile militare împotriva răscoalei locuitorilor din Hatra, oraș de dimensiuni medii, nu foarte prosper, înconjurat de o zonă deșertică în care nu se găsea nici apă destulă sau de bună calitate, nici lemn, nici furaje. Având aceste avantaje de partea sa, orașul era foarte greu de asediat și de cucerit, rezistând cu succes romanilor nu doar în această campanie. Trupele romane au atacat zidurile, au reușit să distrugă bucăți din acestea, dar au fost respinse până înapoi în propria tabără. Însuși Traian a călărit în apropierea zidului pentru a fi aproape de luptă și a da ordine și, cu toate că nu purta armura imperială, a fost recunoscut probabil de apărători, care au început să tragă în direcția lui, omorându-i un călăreț din escortă. Tabăra imperială a fost lovită de furtuni și grindină, muștele erau peste tot, moralul trupelor a scăzut, probabil molima și setea au făcut victime, astfel încât împăratul a ridicat asediul și armata a părăsit locul. Traian dădea deja semne că și sănătatea lui era îndoielnică, probabil afectată de căldura puternică și condițiile asediului.

Între timp, o nouă revoltă, descrisă în termeni apocaliptici și fantastici de Dio, izbucnise în Cyrene, unde evreii îi atacaseră pe romani și greci deopotrivă. Alte revolte similare, foarte puternice, au avut loc în Egipt și Cipru. Din nou, cavaleria maură a fost trimisă să pacifice aceste regiuni, alături de alte trupe, sarcină de care s-au achitat din nou exemplar.

Moartea împăratului 

După o perioadă de refacere, Traian a plănuit să facă o nouă campanie în Mesopotamia, dar starea sănătății sale s-a înrăutățit brusc, astfel încît a decis să plece înapoi la Roma, lăsându-l pe Hadrian în fruntea armatelor. Acesta nu a mai putut să ia atitutdine în fața parților, care l-au dat jos imediat pe Parthamaspates, și celelalte teritorii ocupate sau cucerite revenind imediat sau ulterior parților. Dio scrie că Traian credea că a fost otrăvit, dar suferise un atac cerebral – avea o parte a corpului paralizată și era hidropic. Ajungând la Selinus, în Cilicia, a murit subit, după o domnie de 19 ani, 6 luni și 15 zile.

Hadrian nu fusese adoptat de Traian, fapt care i-ar fi asigurat clar succesiunea la tron, intenția predecesorului fiind clară. Fusese doar în anturajul împăratului, chiar în intimitatea lui, îl consiliase și se căsătorise cu o nepoată de-a acestuia. Nu primise onoruri speciale sau funcții din partea împăratului, dar avea un avantaj clar: era în grațiile Plotinei, soția lui Traian, și ale altora din anturajul ei. Celelalte avantaje ale sale erau faptul că se afla alături de Traian în campanie și că avea sub comandă numeroase trupe în acea clipă. Dio scrie chiar, din informațiile primite de tatăl său, guvernatorul Ciliciei, că moartea lui Traian a fost ascunsă timp de câteva zile pentru a se anunța întâi public adopția sa, adopție despre care se vorbea în niște scrisori trimise imediat Senatului, scrise de Traian, dar semnate de Plotina, fapt cu totul nou. Astfel, Hadrian, aflat la Antiohia, capitala provinciei Siria, al cărei guvernator era, a fost numit împărat și a pornit imediat spre granița dunăreană, aflată sub atacul sarmaților și aliaților lor. Teritoriile cucerite de la parți au fost abandonate.

Cu siguranță, Traian a avut parte de funeralii grandioase în Cilicia, cu participarea Plotinei, a celor apropiați, a comandanților legiunilor și populației. Nu avem date despre cum s-a desfășurat ritualul, dar probabil urna cu cenușa sa a fost purtată la Roma de curieri speciali. Pentru că împăratul nu își făcuse în timpul vieții un mormânt demn de postura sa – mausoleu – urna de aur cu rămășișele sale a fost depusă în camera de jos a Columnei pe care i se sculptase cea mai mare reușită a sa, victoria împotriva dacilor.