Autor 6975 vizualizări


Jocuri fizice, bahice sau intelectuale, pe toate le practicau și vikingii, ca de altfel orice societate cu un puternic simț al comunității. În plus, erau forme de delectare necesare în condițiile unei clime nu tocmai primitoare. Și iarăși, ca în majoritatea societăților, valorile virile erau cele care primau, prin urmare tot acestea încercau să fie dezvoltate și prin jocuri.

Dacă aruncăm o privire în Eddalui Snori, vom găsi acolo de pildă mai multe povestioare cu zeul Thor, care este provocat de Loki să-și dovedească aptitudinile și are de înfruntata mai ales proble fizice, nescăpând nici măcar el de umilințe. Admirația față de exercițiile fizice o regăsim și în Gisla Sagasau Grettis Saga, unde apar un fel de Herculi locali. Întrecerile nu erau neapărat brutale, reguli existau, în spiritul unei societăți care ținea mult la echilibrul legilor. Un bărbat adevărat nu era niciun fanfaron, era cel care respecta echilibrul. Grettir este admirat în poveste nu doar datorită calităților sale fizice, ci și spirituale. Știe să recite și sa compună versuri scaldice și are și cunoștințe magice.

Glima(lupta) încă mai este practicată astăzi în Islanda. Adversarii poartă curele în jurul coapselor, brațelor și taliei și trebuie sa se apuce de ele pentru a încerca să se trântească la pământ. Holmganga(duelul, termenul provine de la holmr=insuliță) era destul de intâlnit, mai ales că reprezenta și o practică juridică, fiind un mod de soluționare a unui litigiu. Una dintre variantele duelului presupunea ca adversarii să stea pe o piele alunecoasă, fară a avea voie să pășească în afara ei. Un grup de judecători evalua loviturile.

Foarte practicată era și natația, la care era nevoie de o mare rezistență, fiind vorba de apele reci ale nordului. Grettir din poveste era renumit și pentru distanțele parcurse înot. De obicei însă în apă aveau loc lupte, adversarii plonjând simultan, apucându-se reciproc și încercând să se mențină unul pe altul cât mai mult în adâncuri. Regele norvegian Olaf Tryggvason era campion al acestui sport extrem de popular.

Apoi mai avem un joc numit knattleikr, cu paleta și mingea, undeva între baseball și cricket. Jucătorii aveau o paletă sau knattr, cu care loveau o minge umplută cu păr de cal, apoi alergau și încercau să o prindă și să o arunce dincolo de o limită. Sportul se putea practica și pe gheață, iar de multe ori devenea foarte violent. Și apropo de gheață, populare erau și cursele pe patine.

La modă erau desigur și luptele cu arme, menționate însă în treacăt în surse. Unele epopei vorbesc despre întreceri cu paloșul și scutul, sau mai ales cu securea, armă redutabilă, în speță varianta cu lama lată. Spre deosebire însă de Europa medievală unde turnirurile erau capul de afiș, prin nord întrecerile cu arme aveau mult mai rar conotații mai pacifiste. Și tirul cu arcul se practica, mai mult în Scandinavia decât în Islanda.

Oamenii de aici se bucurau mult mai mult de luptele de cai (hestathing), o rasă de talie mică, foarte rezistentă. Se dresau special pentru luptă, scopul fiind ca unul să-l trântească pe celălalt la pământ. Fiecare era asistat de stăpânul care îl împungea cu o bâtă. Jocul atrâgea un mare număr de spectatori, iar nu rareori stăpânii cailor deveneau la fel de brutali ca animalele lor. Se poate să fi existat și curse de cai. În orice caz, animalul era atât de iubit încât proprietarii îl consacrau zeului Freyr și nu ezitau să-l ucidă pe cel ce ar fi îndrăznit să-l călărească fără a cere voie.

Desigur că existau și multe alte distracții care nu implicau încăierări sau curse. De pildă, oameni se putea îndeletnici cu culesul ouălor păsărilor de mare, o activitate foarte periculoasă care se realiza cu ajutorul unor corzi în balans legate de stânci. O activitate mai puțin solicitantă era, in speță tot In islanda, baia în izvoarele calde, care pe lângă proprietățile terapeutice ofereau și un bun prilej de socializare. Snorri își amenajase chiar o baie personală.

În lungile seri de iarnă oameni obișnuiau să stea la șezători, unde se recitau sau se citeau poeme și epopei. Saga lui Thorgildne relatează de exemplu despre o faimoasă nuntă la care în timpul ospățului s-au ridicat mulți oaspeți și au povestit legendare întâmplări care au ajuns până la noi.

Oamenii își mai povesteau cu drag călătoriile, căci dorul de ducă și expedițiile aventuroase caracterizau din plin mentalitatea nordicilor. Cei care petreceau mult timp acasă nu erau prea bine priviți și erau numiți kolbitr(“mușcă-jăratec”). Anumite legende povestesc despre astfel de sedentari care forțați de împrejurări au devenit eroi.

La loc de cinste se aflau și întrecerile oratorice. Multe texte, de pildă Gylfagynning, vorbesc despre întrecerea ghicitorilor, mai ales a celor cu tematică religioasă. Este un univers mental în care cunoașterea este foarte apreciată, de aceea cei care răspundeau cu succes provocărilor intelectuale se bucurau de o reputație aparte.

Supus jocului cimiliturilor a fost chiar zeul Odin, în Hervarar Sagași nu numai. Întrecerile prin proverbe erau iarăși foarte îndrăgite, spiritul gnomic al acestor oameni putând fi foarte bine captat din interesanta colecție de texte Havamal.

Nordicii puneau mare accent pe prestigiul personal, pe multele si extraordinarele ispravi săvârșite, pe averi și aptitudini. În afara întrecerii la povestit despre realizările lor, mai mult sau mai puțin înflorite, exista încă un joc, numit mannjafnadr(comparația intre oameni), la care participanții se impărțeau în două tabere și isi alegeau câte un campion, un erou de saga sau un zeu, scopul fiind elogierea acestuia pentru a-i întări prestigiul. După cum era de așteptat, discuțiile se înflăcărau rapid și excesul de zel se îndrepta spre paloșuri.

O altă distracție o reprezenta satira, batjocura la adresa rivalilor, compunerea de versuri defăimătoare, vocabularul prin care se exprima batjocura fiind foarte bogat, adesea orientat spre comparații cu diverse organe animale, aluzii dezgustătoare care puteau duce ori la o distracție generală, ori la un haos general, ori cum se întâmpla adesea, la ambele. Și apropo de chefuri prelungi, pasiunea nordicilor, marii băutori se bucurau de o deosebită stimă, berea și hidromelul dezcătusând energii din cele mai neprevăzute.

Satirice erau și unele balade populare mai târzii, un fel de colinde franțuzești adaptate, folkevise, cântate și dansate în horă. Se rosteau cuplete narative, derivate tot din epopei, după care se intona și un refren, de multe ori fără legatură cu ce era mai înainte și care ridiculizau diverse situații sau personaje. Inutil să mai spunem că și de aici puteau izbucni conflicte violente.

În sfârsit, nordicii mai erau pasionați și de jocurile de masa (hnefatafl). Din secolul al X-lea sunt atestate mai multe forme de șah (skaktafl). Se puteau arunca zaruri, se puteau deplasa pioni care aveau ca scop incercuirea unui hnef, un fel de rege. Jocurile cu zaruri (hlutfall) erau și ele printre cele mai iubite, de multe ori pomenite și în epopeile creștine. În denumirea jocului gasim cuvântul hlutr, soartă, care denotă o trăsătură fundamentală a întregului univers nordic:credința în destinul atotputernic. Hazardul, și în jocuri și în viață, era un principiu important, care împingea și spre acțiuni de mare curaj, dar și spre multe nesăbuințe.

Ce constatăm? Distracțiile fizice precum vâslitul, luptele, tirul sau schiatul nu erau in niciun caz singurele forme de „entertainment“. Jocurile la mese, cioplitul, ghicitul, cititul, cântecele, depănarea de povești nemuritoare ne deschid portile spre o societate complexă și echilibrată cultural. E limpede că nimeni nu avea timp sa se plictisească printre atâtea licori și povești…

informatii suplimentare pe site-urile Hurstwicsi ScienceNordic