Cum a fost inventat Vasile Roaită

Pentru a-şi putea asuma Griviţa 1933 ca moment de glorie al istoriei sale, PCR a inventat eroi numai ai săi. Vasile Roaită e unul dintre aceştia.

În mod planificat, aşa cum s-a întâmplat în mai toate statele din centrul şi estul Europei ocupate de URSS, baza sistemului comunist în România ar fi trebuit să-l reprezinte membrii de partid. Dar în România baza aceasta era extrem de subţire, alogenă şi compromisă. Unii dintre ei au avut şansa să rămână necunoscuţi opiniei publice, deoarece guvernele anterioare s-au limitat la ţinerea lor sub observaţie, considerându-i nesemnificativi şi inofensivi.

Nu întâmplător, din lipsă de conţinut, istoriografia comunistă a declanşat un adevărat cult al caselor conspirative, al tipografiilor ilegale, al ­curierilor, al copiilor eroi, care adăuga la puţinul existent o „armată” de simpatizanţi formată din gazde, tipografi, cărăuşi, mame şi veri, a căror activitate conştientă în slujba comunismului era, în realitate, nulă. Mulţi au devenit cadre de nădejde ale partidului, primind şi o identitate istorică prefabricată, o „legendă” proprie, deoarece unul dintre fenomenele care au răscolit imediat după 1944 lumea partidului a fost stabilirea noilor ierarhii.

Vechii socialişti au fost îndepărtaţi, ca soluţii politice epuizate, inclusiv ca potenţiali paraziţi ai noului tip de conducere. Ei mai aveau încă nostalgii revoluţionare, idealuri utopice, metode „parlamentare”. Or, ceea ce se instala în România nu mai avea nimic de a face cu evoluţia Stângii în sistemul democratic, ci cu impunerea unei dominaţii totale a URSS asupra României. Ea trebuia transformată într-un satelit docil, nu într-o ţară care, printr-o eventuală revoluţie socialistă proprie, îşi construieşte un eventual stat comunist propriu. Este esenţa acţiunilor „antisovietice” ale lui Nicolae Ceauşescu de mai târziu. La baza aşa-numitei desprinderi a fost pusă o istorie proprie, glorioasă şi revoluţionară, o tradiţie de luptă comunistă a românilor.

Cine citeşte astăzi o carte de propagandă comunistă din perioada ceauşistă şi are curiozitatea să caute prin arhive originea acţiunilor revendicate de comunişti se amuză copios. Iată cum arăta un fragment dintr-o scrisoare adresată de un sindicat afiliat PSDR ministrului de Finanţe, la 22 noiembrie 1931:„Depunerea contra-proiectului de lege la Cameră de către Dl. Ministru de Finanţe va confisca slabele noastre posibilităţi de existenţă.”

Şi iată cum arăta acest text transformat în manifest al Partidului Comunist şi expus în vitrină la Muzeul PCR:„Dictatorul din fruntea ministerului de finanţe a depus eri la Cameră sceleratul anti-proect de lege, prin care guvernul confiscă slabele noastre posibilităţi de existenţă. A sunat supremul ceas!” Ei bine, până şi „A sunat supremul ceas!” era formula consacrată a Partidului Naţional Ţărănesc şi îi aparţinea lui Ion Mihalache.

Grevele de la Atelierele Griviţa din Bucureşti au devenit un punct de referinţă în proiecţia legendară cu care era înlocuită legitimitatea politică. Mişcările sindicale generate de criza economică şi de măsurile restrictive ale Guvernului nu au cunoscut doar protestul împotriva patronatului şi al administraţiei, ci şi tentativele unor grupări minore de a se implica în acţiune, ceea ce a născut conflicte în interiorul mişcărilor muncitoreşti.Când se declanşează greva muncitorilor curăţitori de la fabrica „Saturn”, din cauza scăderii salariilor, grupul comunist din unitate lansează un apel la solidaritate, dar textul dezvăluie raportul real între ei şi muncitori:„Am dat dovadă de conştiinţă de clasă, înţelegând că lovitura curăţitorilor este îndreptată şi contra noastră” (Apel către muncitorimea din fabrica „Saturn”, 14.01.1933). Conflictul de muncă de la Atelierele Griviţa a fost organizat de sindicat şi a pornit ca o „grevă demonstrativă”.

Când a sunat sirena pentru pauza de prânz, în ziua de 1 februarie 1933, muncitorii secţiilor I şi II vagoane şi locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor şi au protestat împotriva reducerii salariilor, apoi s-au deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanţii patronatului au preluat lista cu revendicări, iar muncitorilor le-au cerut să aştepte răspunsul. Pe fondul tratativelor sindicale, grupul de agenţi comunişti provoacă scandal şi, ca în multe alte situaţii, îi atacă pe muncitorii sindicalişti:„Cu această ocazie s-au produs încăierări cu social-democraţii pe tema metodelor de luptă – aceştia cerând să se procedeze cu prudenţă spre a nu se da ocazia autorităţilor să provoace” („Dimineaţa“, 02.02.1933). Deşi în jurul orei 16.00 greva se stinge şi „greviştii au ieşit în linişte pe poartă atelierelor” şi chiar din „Scânteia” aflăm că „La Bucureşti armata şi poliţia nici n-a(u) îndrăznit să intervină împotriva greviştilor”, grupul comunist va căuta în următoarele zile să provoace incidente şi deschiderea focului din partea forţelor de ordine.

Formele de instigare purtau patentul diversiunii sovietice:zvonul că un muncitor cu nume inventat a fost concediat fără plata retribuţiei;apariţia la poarta Atelierelor a două femei disperate care strigau că peste noapte soţii lor, muncitori la Ateliere, au fost arestaţi de Siguranţă. Niciodată nu se dădeau nume precise şi nu era identificat locul de muncă al victimei. Aceşti „eroi” nu se vor regăsi pe nicio ierarhie a PCR ajuns la putere după 1947, pentru că ei nu existau.

Vasile Roaită, un tânăr ucis dintr-un ricoşeu de glonţ, a fost făcut utc-ist după 1948 şi i s-a atribuit tragerea sirenei – care se acţiona numai pentru a anunţa pauza de prânz şi terminarea schimbului – deşi persoana care trăsese sirena fusese identificată fără dubiu:Constantin Negrea.

Propaganda comunistă va introduce un set de formule-şablon, între care „sub conducerea PCR” revine obsesiv:„Partidul comunist s-a situat în fruntea luptelor revoluţionare din anii crizei economice care au culminat cu eroicele lupte din ianuarie-februarie 1933 ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti”, „organizarea grevelor din Bucureşti a aparţinut Comitetului de Partid al Capitalei”(!), „luptând pentru interesele vitale ale poporului român, clasa noastră muncitoare în frunte cu PCR a militat în acelaşi timp în spirit internaţionalist” (Momente din istoria poporului român, 1965). Scopul era impunerea unei legitimităţi politice într-o ţară unde, o dată cu inventarea unui trecut revoluţionar pentru Ceauşescu, arhiva ziarelor „Scânteia”, „Dimineaţa”, „Lupta” era închisă şi accesul omului obişnuit la ziarele aşa-zis comuniste interzisă.