Cum a ajuns Brâncoveanu în faţa călăului?

Autor 55093 vizualizări


Insuccesul militar al armatei turce conduse de marele vizir Kara-Mustafa, pasa în fata Vienei (1683), a generat în spatiul sud-est european o rivalitate tenace între puterile vremii pentru stapânirea teritoriilor aflate sub hegemonia otomana.Decaderea Semilunii, afirmarea noilor puteri europene Austria si Rusia si ambitiile meschine ale Poloniei au oferit Tarilor Române iluzia obtinerii independentei politice. Pentru Tara Româneasca, se prefigura o perioada confuza, iar cel care se afla în fruntea statului trebuia sa manifeste prudenta si întelepciune în legaturile politice cu imperiile vecine.

Începe cu o temporizare a politicii externe

Secretarul cancelariei domnesti, florentinul Anton Maria del Chiaro, a facut o reala si cuprinzatoare caracterizare a momentului:"Valahia este asezata între doua împaratii. Acestea formeaza o balanta: cel care e principe trebuie sa-si îndrepte toata politica sa spre a o tine într-un echilibru perfect. Daca balanta se apleaca mai mult decât trebuie în partea turcilor, apare pericolul sa-si piarda principatul si libertatea din partea nemtilor (...). Daca dimpotriva, (se apleaca) de partea nemtilor (...) acest fapt le e de ajuns turcilor, si ca fals pretext, pentru a-l lipsi de principat, de avere si în cele din urma de viata".
Moartea neasteptata a domnitorului Serban Cantacuzino (29 octombrie 1688) si preluarea tronului Tarii Românesti de catre Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a determinat o modificare a planurilor predecesorului sau. Programul ambitios al Cantacuzinului de refacere a vechiului Imperiu bizantin care sa aiba în componenta si cele trei tari românesti parea o himera pentru sfârsitul secolului al XVII-lea.
Constantin Brâncoveanu a preferat o temporizare a actiunilor politicii externe, fiind constient de fragilitatea relatiilor internationale de pe vechiul continent. Solia trimisa austriecilor de fostul domnitor pentru încheierea unui tratat de alianta antiotomana si-a dovedit inutilitatea politica, complicând situatia prin întelegerile secrete pe care marele aga Constantin Balaceanu  (ginerele lui Serban Cantacuzino care dorea domnia tarii sau calitatea de regent) le-a tesut în afara tarii.

Refuza prezenta trupelor austriece

Pentru marele nostru istoric Nicolae Iorga era evident ca domnitorul muntean "nu putea sa primeasca, desigur, cu draga inima aceasta costisitoare onoare", a prezentei trupelor imperiale pe teritoriul tarii, fara îndeplinirea idealului politic.
Însa, Brâncoveanu era constient de forta militara modesta a habsburgilor si un eventual conflict cu otomanii ar fi avut consecinte grave pentru tara. Nicolae Iorga caracteriza armata imperiala ca "buna, veche si comoda" si care "avea modul de viata îndatinat si nu se putea multumi cu (o spuneau ei) un mizerabil bordei si cu mamaliga din Tara Româneasca". Diplomatia munteana a cerut împaratului Leopold I sa respecte autonomia si traditiile tarii, iar regimul sa fie mai blând decât cel otoman. Pretentiile Vienei îndemnau la un gest nechibzuit al Tarii Românesti si anume o actiune militara (cu doar 12 tunuri si 4.000 de osteni), ca apoi sa intervina pentru a se "milostivi sa ia stapânire acest principat; iar celelalte amanunte (...) sa fie discutate ulterior". Dupa cum sesiza Nicolae Iorga, austriecii urmau sa culeaga roadele victoriei cu sângele românilor "creându-ne noua toate riscurile si rezervându-si ei tot câstigul".

Batalia de la Tohanu-Zarnesti

Campania militara din vara anului 1690 a domnitorului Constantin Brâncoveanu, având alaturi pe turci si pe curutii (termen maghiar sub care erau cunoscuti cruciatii) lui Emeric Thőkőly (protejatul imperiului otoman si al Frantei) încheiata cu înfrângerea armatei austriece condusa de generalul Heissler la Zarnesti (11 august 1690), a relevat dublul scop al actiunii:consolidarea domniei si eliminarea unui pretendent la tron (Constantin Balaceanu). Lupta de la Tohanu-Zarnesti ne este prezentata de Cronica Anonima Brâncoveneasca:"Si într-acest razboi au pierit si Teleki, generalul ungurilor Ardealului si aga Constantin Balaceanu (...) si au prins viu pe Haizler, generalul nemtilor..."
Atitudinea aroganta a Austriei si destinul pe care l-ar fi avut tara sub jugul acesteia a iesit în evidenta cu prilejul dialogului dintre domnitor si generalul Heissler, pe care aceeasi cronica ne-o ofera cu generozitate:"Jupâne Haizler, ti-am adus oaspeti, care ti-am scris ca-ti voi aduce, primeste-i." Iara el raspunse lui Constantin-voda:"Nu te bucura de aceasta întâmplare, ca de am pierdut noi razboiul, împaratul nostru mai are ca noi multi, ci te bucura de vrajmasul tau, de Balaceanu, ca au pierit; ca eu pentru ca sa-l mântuiesc pe dânsul am cazut în robie si, de sunt rob, astazi am cazut în robie, iara tu esti rob de când te-au facut tata-tau".

Intermediar abil între Poarta si Austria

În anii urmatori, relatiile cu imperiul austriac nu au excelat în rezultate concrete, dar interesul mentinerii contactelor diplomatice cu Liga Crestina a fost pregnant. Demnitarii Austriei (contele Marsigli, ministrul Quarient von Raal) care au strabatut meleagurile muntene au beneficiat de o atentie deosebita din partea autoritatii domnesti. Informatiile utile transmise Vienei prezentau situatia interna incerta de pe malurile Bosforului. Domnitorul a fost un intermediar abil între puterile europene, Anglia si Olanda (mediatoare), pentru succesul negocierilor diplomatice între Înalta Poarta si Austria. Corespondenta care a circulat pe teritoriul Tarii Românesti i-a asigurat un prestigiu considerabil si a reusit sa îndeparteze influentele Frantei care nu accepta o acalmie între beligeranti. Ca urmare a acestor servicii aduse Vienei, Constantin Brâncoveanu a primit titlul de "principe al imperiului" (30 ianuarie 1695).

Rezervat fata de rascoala antihabsburgica

Situatia Transilvaniei, aflata sub dominatia austriaca (1699), nu a fost indiferenta Curtii domnesti de la Bucuresti. Unirea unei parti a românilor cu Biserica Romei (1701) a determinat un efort constant din partea domnitorului pentru sprijinirea românilor transilvaneni amenintati cu expansiunea acerba a catolicismului (scrisori si memorii adresate împaratului de la Viena), fara a periclita relatiile cu guvernul austriac si a încercat sa obtina garantii (fara un ecou favorabil) ca populatia ortodoxa sa nu fie obligata sa accepte ritul unit (greco-catolic).
Declansarea rascoalei antihabsburgice în Ungaria si Transilvania (1703) condusa de Francisc Rakoczi al II-lea, a carei existenta este demna de un film hollywoodian (legaturi secrete cu Franta, arestat de austrieci si ajutat sa evadeze, refugiat o vreme în Polonia si apoi în Ungaria si Transilvania), nu schimba politica domnitorului Tarii Românesti. Indiferenta manifestata fata de actiunea racotienilor care dadea nastere unor numeroase incertitudini politice constituie si un raspuns trimis Frantei pentru interventiile denigratoare împotriva lui Constantin Brâncoveanu la Înalta Poarta. Înfrângerea rascoalei (1711) a confirmat exceptionala capacitate diplomatica a domniei, deoarece prin sprijinul acordat unei tabere ar fi atras acuzele celeilalte.

Întârzie tratatul antiotoman cu Polonia

Experienta acumulata în raporturile politice cu Austria l-a îndemnat pe domnitor sa dovedeasca fermitate în tratativele cu Polonia. Regele August al II-lea era adeptul unui plan pe cât de ambitios, pe atât de fantezist, de extindere a granitelor polone "pâna la Dunare" si pentru a elibera de sub stapânirea otomana Moldova si Tara Româneasca. Strategia Poloniei, asemanatoare celei austriece l-a îndemnat pe Brâncoveanu sa tergiverseze negocierile pentru semnarea unui tratat de alianta antiotoman. Domnitorul a cerut operatii militare ample ale aliatilor (în schimbul încheierii tratatului), dar lipsa de reactie a dovedit politica muabila a Varsoviei.

Nu reuseste sa se apropie de Moldova

Un capitol interesant al relatiilor brâncovenesti îl constituie Moldova. Vrajba cu familia Cantemirestilor a relevat slabiciunile celor doua tari, incapabile de o actiune convergenta pe plan extern. Politica nestatornica a familiei moldovene (legaturi când cu polonii când cu turcii si, la un moment dat, cu austriecii, încurajarea unor pretendenti la tronul Tarii Românesti) l-a determinat pe Brâncoveanu sa comploteze împotriva acesteia, prin sustinerea candidaturii la tron a ginerelui sau Constantin Duca (1693-1695;1700-1703), un personaj anost a carui domnie a esuat lamentabil.
Raporturile politice cu imperiul otoman au decurs normal atâta timp cât domnitorul îsi respecta obligatiile (provizii, care cu boi pentru transport, haraciul). Suspiciunile colaborarii cu statele crestine erau risipite prin politica "pungilor de aur".
Acordarea domniei pe viata în 1699 reprezenta un miracol pentru acele vremuri nesigure. Au existat si momente de anxietate datorita uneltirilor marelui dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul (urmarea tronul pentru unul din fiii sai), ale boierilor Staicu  Bucsan, Preda Proroceanul, Preda Milcoveanu si Radu Hataghi (ajutati de domnul Moldovei, Constantin Cantemir) si învinuirile Frantei de tainice legaturi cu Austria.
Toleranta Constantinopolului a luat sfârsit o data cu numirea unui nou vizir Gin-Ali-Pasa, "personalitate anormala", adeptul unei teorii extrem de dure (salvarea imperiului trebuia realizata prin teroare si intoleranta fata de dusmani) caruia îi va cadea victima si Brâncoveanu.

Începe o colaborare strânsa cu Rusia

Aparitia Rusiei pe scena europeana a dat sperante domnitorului. Emisarii sai (Gheorghe Castriotul, David Corbea) trebuia sa furnizeze informatii exacte asupra potentialului rus si sa îndrepte atentia Moscovei (implicata în conflictul cu Suedia) spre Dunare.
 Imaginea unei Rusii puternice, capabila sa lupte împotriva inamicilor crestinatatii, a fost prezentata exagerat de catre negustorii muscali privind capacitatea militara "care are atâtea corabii, cât flota tuturor celorlalte natii". Consecvent planurilor sale, domnitorul a cerut prezenta trupelor rusesti în tara si apoi declansarea rascoalei antiotomane la care ar fi participat si popoarele asuprite de otomani (sârbi, greci, bulgari, albanezi).

Primele conflicte cu Constantin Cantacuzino

Relatiile secrete au cunoscut o defectiune prin tradarea hatmanului Ivan Mazepa, intermediar al corespondentei ruso-muntene din partea Suediei, (aflata în relatii bune cu imperiul otoman), contribuind la tensionarea situatiei.
În anul 1707, între stolnicul Constantin Cantacuzino si domnitor au aparut primele semne de conflict, din cauza unor deosebiri cu privire la politica fata de Rusia. Stolnicul a sustinut o intensificare a legaturilor cu Petru cel Mare pentru declansarea conflictului antiotoman, în schimb domnitorul a preferat discretia pentru a evita descoperirea corespondentei de catre otomani. Un alt motiv al diferendului îl constituie dorinta stolnicului de a sustine candidatura fiului sau, Stefan Cantacuzino, la tronul tarii, iar atasamentul acestuia fata de Rusia a reprezentat un argument în favoarea planului sau.
Situatia se complica odata cu trecerea noului hatman al cazacilor, Filip Orlik, de partea turcilor si cedarea corespondentei ruso-muntene, ca semn de credinta, întâmplare de care domnitorul nu afla nimic.
La 23 noiembrie 1710 începea a doua domnie a lui Dimitrie Cantemir în Moldova. Intentiile eruditului domnitor erau necunoscute cancelariei muntene. Desi i se promisese si tronul Tarii Românesti, în schimbul dovezilor privind tradarea Brâncoveanului, Cantemir nu participa la aceasta intriga si initiaza o alianta cu Rusia. Tratatul de Alianta antiotomana, semnat la Lutk în 1711, prevedea recunoasterea individualitatii politice si a domniei ereditare din familia domnitorului. Lipsa comunicarii între cei doi domnitori români a fost fatala pentru evenimentele care au urmat.

Rusia începe sa-l antipatizeze

Înfrângerea armatelor moldo-ruse, la Stanilesti (1711), si expectativa Brâncoveanului în tabara de la Albesti a demonstrat insuficenta pregatire a campaniei antiotomane. Conflictul se acutizeaza dupa trecerea spatarului Toma Cantacuzino de partea rusilor, fara stirea domnitorului (turcii l-au învinuit pentru acest act de tradare).
Aceasta manevra nereusita a Cantacuzinilor i-a atras domnitorului dusmania Rusiei, numindu-l "Iuda Brâncoveanul", dar si neîncrederea turcilor care urmareau "sa-l mazileasca de atunci numai ca se temea, ca va fugi si nu-l vor prinde". Totusi, domnitorul muntean n-a dorit sa se asocieze la o actiune pripita si a preferat prudenta pe care a considerat-o mai utila Tarii Românesti.

Planul Cantacuzinilor da roade

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a luat sfârsit în clipa declansarii planului diabolic al Cantacuzinilor de înlaturare a acestuia de la putere (sfârsitul anului 1713).
Învinuirile prezentate sultanului erau numeroase:relatii ascunse cu statele crestine, trecerea spatarului Toma Cantacuzino de partea rusilor, mutarea resedintei domnesti la Târgoviste pentru a-i înlesni fuga peste munti, acumularea unei averi uriase pe care a avut grija sa o depuna la bancile din Viena si Venetia.
Acuzele aduse domnitorului nu au umbrit realizarile politice si culturale ale acestuia.
Nicolae Iorga sublinia importanta celor 26 de ani pentru Tara Româneasca:"legaturile politice sunt astazi, si se pot sfarâma mâine, pe când succesele dobândite printr-o hotarâre a întâmplarii se pierd, lucrurile agonisite prin cultura adânc coborâte în suflete fac parte din mostenirea unui popor".
În concluzie, perioada prezentata din istoria românilor a demonstrat ipocrizia marilor interese, iar politica înteleapta a domnitorului Constantin Brâncoveanu a mentinut autonomia tarii, dar fara a gasi raspuns la problema eliminarii dominatiei otomane.

""