Autor 45484 vizualizări


Momentul apariţiei lui Kong-zi (Confucius) pe scena istorică, în secolul al VI-lea a.Hr., a însemnat debutul unei tradiţii filozofice care a dominat cultura chineză sute de ani, precum şi al unei influenţe covârşitoare asupra tuturor compartimentelor gândirii chineze, de la spiritualitate şi etică la medicină şi ştiinţe exacte.

Maestrul (zi sau tzu) nu ne-a lăsat opere scrise, dar ideile, comentariile, interpretările aduse lucrăriloe care constituiau patrimoniul vechii culturi chineze (Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei, cartea Documentelor, Cartea Ritualurilor, Cartea Muzicii şi Analele Primăverii şi ale Toamnei) au fost adunate de cărte discipolii săi în 20 de cărţi. Încercarea de a-l înţelege pe Confucius este îngreunată atât de absenţa unor documente proprii, cât şi de aglomerarea de legende şi tradiţii în jurul personalităţii sale, unele exaltante, altele denigratoare.

Confucius se pare că s-ar fi născut undeva în anul 551 a.Hr., în micul stat Lu, aflat astăzi în provincia Shantung. Este posibil să fi avut ascendenţă aristocratică, dar conform izvoarelor nu a dus o viaţă îndestulată, dimpotrivă, ceea ce l-a făcut să empatizeze cu oamenii de rând şi să-I desconsiere pe nobilii neinteresaţi decât de menţinerea puterii, care era în esenţă de sorginte militară. Confucius nu era nici el pacifist. Credea că sunt vremuri în care oamenii morali trebuie să intre în acţiune, pentru a nu fi înrobiţi, dar folosindu-se nu atât de forţă, cât de simţul şi puterea dreptăţii. Practic, considera că o armată nu poate lupta suficient de bine dacă soldaţii nu cred în justetea cauzei sale. În plus, afirma adesea că originea nu contează atât de mult ca atitudinea şi comportamentul, astfel că oricine putea aspira să devină un chiin tzu(gentilom).

Confucius nutrea speranţa reformării lumii. Iniţial ideile sale au prins la un grup restrâns, constituind poate ce ce am putea numi prima şcoală privată chineză, un spaţiu în care scopul principal era cultivarea morală şi intelectuală. Spre deosebire de sistemul tradiţional care antrena în virtutea obedienţei şi supunerii, Confucius îi învăţa pe discipolii săi că trebuie să joace un rol dinamic în guvernarea statului, nu să se rezume la a fi pur şi simplu instrumente ale conducătorului. Educaţia pe care o oferea acesta avea înainte de toate o valoare practică.

Dacă liderii sunt atât de preocupaţi de sacrificiile pentru stramoşi, de ce nu direcţionează interesul şi asupra poporului? Dacă miniştrii se poartă cu curtoazie unul faţă de celălalt, de ce să nu facă la fel cu omul de rând? Fiecare ar trebui privit ca un oaspete important, iar oficialii ar trebui să se poarte faţă de popor ca şi cum ar săvârşi un sacrificiu măreţ. Aşadar, vedem ca ideile sale contravin în mare masură convenţiilor epocii. De fapt, întreaga sa etică se bazează pe concepţia asupra naturii umane, pe care nu o priveşte ca pe o entitate separată de mediul social, la fel cum nici societatea nu este un corp metafizic de sine-stătător. Omul este în esenţă o fiinţă socială, modelat de societate, dar aceasta la rândul său este determinată de comportamentul fiecărui individ în parte. A fi moral înseamnă a participa activ la comunitate. Convenţiile (li) pe care se bazează aceasta sunt fundamentale pentru funcţionarea sa corectă, dar ele trebuie înţelese. Această etică a datoriei, baza moralei individuale, curpinde două virtuţi funadmentale:negarea eului egoist şi acceptarea a aceea ce este drept şi potrivit. Respectarea tradiţiei, simpatia umană, oubirea aproapelui, corectitudinea, probitatea, îndemnul de a face binele nu sunt altceva decât o reflexie a legilor care guvernează universul.

Alt concept important în filozofia este este cel de tao, calea, dar fără conotaţii mistice. Asa cum li înglobează moralitatea şi curtoazie, tao include pe de o parte codul etic individual şi pe de alta guvernământul care să vegheze asupra bunăstării fiecărei fiinţe umane. Respingând loialitatea faţă de nobili, acesta propune loialitatea faţă de principii. În ciuda absentei unei dogme, mulţi confucianişti au sfârşit ca martiri încercând să apere calea propovăduită de maestru, critincându-i pe conducători în numele binelui general. Conducători şi funcţionari buni sunt cei pricepuţi, indiferent de originea lor socială. Discipolilor săi Confucius le cere să apere poporul, să-l ajute, să-l instruiască. Poporul în schimb trebuie să acţioneze şi el potrivit răspunderii şi datoriilor pe care le implică funcţiile sociale.

Ce se remarcă la filozofia confucianistă este lipsa încărcăturii religioase, lipsa misticismului înlocuit de un umanism cât de poate de pragmatic. Nu pretinde deţinerea vreunui adevăr absolut, ci mai degrabă aspiraţia către acesta prin metoda observaţiei şi analizei. Omniscienta şi omnipotenţa universului este înlocuită de bogăţia experientei, selecţia binelui şi urmarea acestuia, pentru atingerea libertăţii şi fericirii după care tinde natura umană.

Dar cum este această natură umană? În viziunea lui Confucius nici bună, nici rea. Şi aici gânditorul este aproape de concretul existenţei. În primul rând pledează pentru egalitatea oamenilor. În al doilea rând, aceştia doresc fericirea, care de multe ori rămâne doar la stadiul de deziderat. Dacă fericirea este binele şi omul este o fiinţă socială, înseamnă că dacă fiecare s-ar gândi la bunăstarea întregului, sunt mai multe şanse să se atingă o stare generală de bine. În concepţia sa, omul cu adevărat virtuos, când doreşte să obţină succesul, se gândeşte şi la ceilalţi. Pentru ca să se ajungă la această armonie socială absolut necesară este educaţia, larg răspândită pentru ca cei mai pricepuţi să iasă în faţă la guvernare. Învăţătura lui a avut efecte, pentru că aproape jumătate dintre discipoli au reuşit să ajungă în poziţii importante în stat.

Dar amploarea moştenirii sale se întrevede după moartea sa, când treptat doctrina este integrată în ideologia imperială. Chiar şi unii dintre revoluţionarii comunişti îl revendică pentru tradiţia revoluţionară. În vest impactul său este mai mare decât ne închipuim, pentru că acesta devine o figură emblematica în timpul iluminismului. Dacă ar fi să căutăm secretul magnetismului său, cel mai probabil este vorba despre insistenţa asupra supremaţiei valorilor umane. “înţelepciunea constă în a-I înţelege pe ceilalţi, virtutea constă în a-i iubi”.

Încrezându-se în puterea gândirii şi moralei, Confucius credea că umanitatea îşi poate găsi fericirea doar într-o comunitate cooperantă de oameni liberi. Dar libertatea se dobândeşte prin raţiune, gândire critică şi acţiune conform unor principii care să servească şi individul, şi comunitatea. Dogmele îngrădesc adevărul. “Dacă un om nu se întreabă în permanenţă:cum să procedez corect?, atunci nu ştiu ce rost mai are acesta”.

Recomandări:

Herrlee Glessner-Creel, Chinese Thought form Confucius to Maotse-Tung, Chicago, 1953;

Benjamin I. Schwartz, The World of Thought in Ancient China, Harvard, 1985.

""