Autor 10273 vizualizări


Ce rol au jucat Stalin și Mao în izbucnirea războiului din Coreea? E clar că nord-coreeni nu ar fi pornit niciodată la război fără avizul Kremlinului. Însă ce l-a făcut pe Stalin, la început reticent, să accepte sprijinirea lui Kim Il Sung?

Pe 25 iunie, 1950, Coreea de Nord comunistă a lansat o invazie peste limita paralelei de 38oîn Coreea de Sud. Iniţial surprins, Occidentul, sub conducerea americană, şi-a revenit rapid şi în câteva zile a obţinut avizul Consiliului de Securitate al ONU pentru respingerea atacului.

Pentru preşedintele Truman, Coreea a fost un adevărat test. În opinia sa, liderul comunist nord-coreean, Kim Il Sung, nu acţiona independent, iar scopul atacului nu era doar obţinerea reunificării peninsulei coreene. În spatele acestei agresiuni, Truman vedea mâna sovieticilor şi, poate, a Chinei comuniste. Secretarul de stat Dean Acheson era de aceeaşi părere, declarând că „pare aproape sigur că atacul a fost plănuit, sprijinit şi instigat de Uniunae Sovietică”;în această situaţie, America nu se putea ţine deoparte, căci asta ar fi prejudiciat grav puterea şi prestigiul ţării.

În ultimii ani, graţie deschiderii arhivelor din ţările fost-comuniste, istoricii au putut înţelege mai bine rolurile jucate de Stalin şi Mao în izbucnirea războiului din Coreea. În plus, cercetătorii au beneficiat de pe urma deciziei luate personal de Elţîn în timpul mandatului său, de a oferi guvernului de la Seul sute de pagini de documente declasificate cu privire la originile conflictului. Chiar şi aşa, informaţiile nu sunt complete. În Rusia, multe documente din arhiva centrală şi arhivele militare şi ale KGB-ului nu sunt disponibile, în timp la arhivele chineze străinii nu au deloc acces. Cu toate acestea, s-au putut formula teorii cu privire la originile războiului şi putem răspunde, cu rezervele de rigoare, la anumite întrebări precum cine şi-a dorit războiulşi de ce?Se pare că Kim Il Sung era cel care dorea reunificarea insulei prin intermediul unei acţiuni militare, dar ca stat clientelar al URSS, el avea nevoie de – şi a primit – sprijinul şi încurajarea lui Stalin. Kim dorea reunificării ţării, dar poate că a fost şi prea uşor impresionat de succesul lui Mao în războiul civil din China ce se încheiase în 1949. Iar Stalin a început să vadă în Coreea o ponteţială victorie „ieftină” în cadrul competiţiei cu Statele Unite. Se pare că reunificarea prin război a fost luată în considerare în mod serios încă din martie 1949, când Kim a călătorit la Moscova pentru a se întâlni cu Stalin. Stenogramele întâlnirii lor reţin următoarele afirmații ale lui Kim:

Kim:Credem că situația face necesară și posibilă eliberarea întregii țări prin mijloace militare. Forțele reacționare din Sud nu vor accepta niciodată o reunificare pașnică și vor continua divizarea țării până când se vor considera suficient de puternice pentru a ataca Nordul. Acum avem cea mai bună oportunitate de a lua inițiativa în propriile noastre mâini. Forțele noastre armate sunt mai puternice și, în plus, avem sprijinul unei puternice grupări de gherilă din Sud. Populația din Sud, care disprețuiește regimul pro-american, sigur ne va ajuta de asemenea.

Stalin:Nu ar trebui să avansați către Sud. În primul rând, Armata Poporului nu deține o superioritate copleșitoare în fața armatei Sudice. Numeric, după cum am înțeles, sunteți în spatele lor. În al doilea rând, încă există în Sud soldați americani care vor interveni în caz de ostilități. În al treilea rând, nu ar trebui uitat faptul că acordul privind paralela de 38oeste în vigoare între URSS și Statele Unite. Dacă acordul e rupt de partea noastră, avem și mai multe motive să credem că americanii vor interveni.

Kim:Asta înseamnă că nu există nicio șansă de a reunifica Coreea în viitorul apropiat? Poporul nostru este nerăbdător de a fi din nou împreună și de a distruge jugul regimului reacționar și al stăpânilor săi americani.

Stalin:Dacă adversarul are intenții agresive, mai devreme sau mai târziu va începe agresiunea. Ca răspuns la un atac vei avea ocazia de a lansa un contraatac. Atunci mișcarea ta va fi înțeleasă și sprijinită de toată lumea.

Indiferent de înclinațiile sale, la acel moment Stalin nu credea că e momentul potrivit pentru o acțiune militară. Ba chiar, în 1949 el era neliniștit, â crezând că Sudul ar putea lansa un atac asupra Nordului. Într-o telegramă datată 17 aprilie, trimisă ambasadorului sovietic din Coreea de Nord, Stalin sugerea că „în aprilie-mai, sudiștii își vor concentra soldații în apropiere de paralela de 38o. În iunie, ei vor lansa un atac brusc împotriva Nordului pentru a asigura distrugerea totală  a Armatei din Nord până în august.

Însă precauția lui Stalin nu l-a descurajat pe Kim Il Sung. El a fost impulsionat de evenimente precum retragerea trupelor americane din Coreea de Sud la mijlocul anului 1949 și victoria lui Mao în China. Pe 3 septembrie 1949, ambasadorul sovietic din Coreea de Nord raporta la Moscova că liderul de la Phenian ceruse permisiunea de „a începe operațiunile militare contra Sudului, cu țelul de a ocupa peninsula Ongjin și teritoriul sud-coreean de la est de aceasta, până Kaesong, pentru a scurta linia defensivă. Kim Il Sung consideră [...] că dacă situația internațională o va permite, ei sunt gata să avanseze și mai mult în Sud. Kim Il Sung e convins că nord-coreenii pot cuceri Coreea de Sud în 2 săptămâni sau maxim 2 luni”.

Ambasadorul notează că l-a sfătuit, prudent, pe Kim că problema e foarte delicată și să nu facă nimic până când Moscova nu analizează situația. Moscova – în persoana lui Andrei Gromîko – a răspuns o săptămână mai târziu, dând ambsadorului instrucțiuni prvind evaluarea situației și viabilității propunerii coreenilor. Astfel, se poate observa că ferma poziție a lui Stalin s-a schimbat ușor după retragerea americanilor. După consultările de la Phenian, Tunkin, trimisul diplomatic sovietic, a raportat înapoi la Moscova, pe 14 septembrie, că liderul coreean indicase din nou că el plănuia doar o operațiune parțială vizând peninsula Ongjin, cu posibilitatea de a avansa spre sud dacă atacul avea ca rezultat demoralizarea forțelor inamice. Indiferent de scopul planurilor lui Kim, Tunkin spunea că el, personal, nu era convins de capacitatea Nordului de a conduce cu succes o invazie:

            „armata nu e suficient de puternică pentru a desfășura operațiuni rapide și de succes împotriva Sudului. Chiar și luând în considerare ajutorul pe care armata îl va primi din partea partizanilor și populației din Coreea de Sud, e imposibil să sperăm la o victorie rapidă. Mai mult decât atât, un război civil e dezavantajos pentru Nord și din punct de vedere militar, și politic. După eșecul din China, americanii vor interveni probabil și mai decisiv decât au făcut-o în China.”

În ciuda supraestimării sprijinului pe care populația din Sud l-ar fi oferit forțelor nord-coreene, evaluarea lui Tunkin era pertinentă.

În pofida refuzului sovieticilor de a-i accepta planul, Kim a rămas fidel ideilor sale. La mijlocul lui ianuarie 1950, în timpul unui prânz, îi spunea ambasadorului sovietic că „în ultima vreme, nu dorm noaptea, gândindu-mă cum să rezolv problema unificării întregii țări.” De asemenea, l-a întrebat pe acesta de ce nu îl lasă să atace peninsula Ongjin, „pe care armata populară o poate cuceri în trei zile”. Conținutul discuției dintre cei doi a fost transmis la Moscova, iar apoi Stalin, după o schimbare de perspectivă, a acceptat să se întâlnească din nou cu Kim:

            „Înțeleg nemulțumirea tovarășului Kim Il Sung, dar el trebuie să înțeleagă că o asemenea acțiune importantă privind Coreea de Sud necesită pregătiri intense. Ea trebuie organizată în așa fel încât să nu fie un risc prea mare. Dacă vrea să discute această problemă cu mine, voi fi întotdeauna dispus să-l primesc. Transmite aceste lucruri lui Kim Il Sung și spune-i că sunt dispus să-l ajut în această problemă.”

Din acest moment și până la izbucnirea războiului, pe 25 iunie, Stalin l-a încurajat pe Kim și a contribuit la înarmarea nord-coreenilor în pregătirea atacului asupra Sudului. De unde această schimbare de atitudine? În parte, datorită retragerii trupelor ameriacne, dar și pentru că „situația internațională” se schimbase în direcții avantajoase pentru lumea comunistă. Conform unui document pregătit de oficialii sovietici care rezuma discuțiile dintre Stalin și Kim din aprilie 1950, Stalin considera că:

            „Victoria Partidului Comunist Chinez asupra Kuomintangului a îmbunătățit contextul pentru acțiunile din Coreea. [...] Dacă e necesar, China are la dispoziția sa trupe ce pot fi folosite în Coreea. [...] Victoria chineză e importantă și pe plan psihologic, și acum că a fost semnat un tratat de alianță între China și URSS, americanii vor fi încă și mai reticenți în a-i provoca pe comuniștii din Asia. În plus, URSS are acum bomba atomică.”

Crezând că intervenția americană e puțin probabilă, Stalin a vorbit despre ceea ce credea el că se va întâmpla dacă, în pofida așteptărilor sale, războiul se va răspândi:

„Tovarășul Stalin a adăugat că nord-coreeni nu trebuie să se bazeze pe directa participare a sovieticilor la război pentru că URSS are alte provocări serioase, cărora trebuie să le facă față, în alte părți, în special în Occident. El i-a cerut din nou lui Kim Il Sung să se consulte cu Mao și a menționat că liderul comunist înțelegea bine problemele orientale. Stalin a repetat că Uniunea Sovietică nu era pregătită să se implice direct în problemele coreene, mai ales dacă americanii se aventurau să trimită trupe în Coreea.”

Kim a susținut mereu că intervenția americană era puțin probabilă și că războiul avea să fie unul scurt. Dintr-o perspectivă mult mai calculată, Stalin a ajuns să accepte totuși această idee, dar și-a luat și precauții în caz că evenimentele vor lua o altă direcție. Având în vedere că Republica Populară Chineză avea să joace un rol crucial în război, e surprinzător că aceste discuții dintre Moscova și Phenian au fost ascunse de urechile lui Mao. Unii cercetători au considerat, în mod eronat, că Stalin și Mao ar fi discutat problema Coreei în timpul vizitei celui din urmă la Moscova, din decembrie 1949 – februarie 1950. În februarie 1950, Stalin scria ambasadorului său de la Phenian că „problema pe care Kim dorește să o discute cu mine trebuie să rămână confidențială. Nu ar trebui împărtășită cu nimeni, nici măcar din conducerea nord-coreeană, și nici cu tovarășii chinezi.”

Deși Mao s-a aflat la Moscova până la semnarea tratatului de prietenie sino-sovietic, pe 14 februarie 1950, Stalin a ales să nu vorbească despre problema coreeană cu acesta. Mao nu a descoperit ce se întâmpla decât în mai, după vizita prelungită – de o lună – a lui Kim la Moscova. La sugestia lui Stalin, Kim a mers apoi la Beijing pentru a-i prezenta planurile sale lui Mao. În timp ce Mao și Kim discutau pe seama planurilor de invazie, Vîșinski îl informa pe Mao, la 14 mai, că Stalin acceptase deja propunerea lui Kim, și făcea aluzie la rolul pe care Beijingul urma să-l joace:

            „Într-o conversație cu tovarășii coreeni, Filippov [Stalin] și apropiații săi și-au exprimat părerea că, în lumina schimbării situației internaționale, sunt de acord cu propunerea coreenilor de a acționa în vederea reunificării. [....] Problema ar trebui decisă în ultimă instanță de către tovarășii coreeni și chinezi, împreună, iar în cazul unui dezacord din partea tovarășilor chinezi, decizia privind această problemă va fi amânată până la noi discuții.”

China trebuia deci implicată în război. Mao a acceptat mai degrabă lipsit de entuziasm planurile lui Kim. Însă pentru acesta era suficient. Stalin se arătase generos în sprijinul său, iar din moment ce „toate cererile sale fuseseră acceptate la Moscova”, Kim nu credea că Mao trebuie deranjat prea mult cu aceste probleme. Întâlnirea dintre cei doi, ce s-a terminat cu acordul lui Mao privind acțiunea în Coreea de Sud, a pavat drumul către atacul din 25 iunie. Invazia s-a dovedit a fi un succes surprinzător, cel puțin până când Occidentul și-a revenit din șocul inițial și a trimis trupe în Coreea. Stalin, uimit de intervenția Națiunilor Unite – care-i încurca socotelile, a pretins inițial că nu era implicat în război, un truc care l-a dezamăgit pe Kim și care nu a reușit să-i păcălească pe occidentali. După succesul operațiunilor conduse de MacArthur, în septembrie 1950, într-o telegramă trimisă lui Stalin, Kim scria că:

„Dacă inamicul nu ne oferă timpul necesar implementării măsurilor plănuite și, profitând de situația noastră foarte gravă, își intensifică operațiunile ofensive în interiorul Coreei de Nord, atunci noi nu vom putea opri forțele inamice doar cu forțele proprii. Astfel, dragă Iosif Vissarionovici, nu putem să nu te rugăm să ne acorzi ajutor special. În alte cuvinte, în momentul în care trupele inamice vor trece paralala de 38o, vom avea mare nevoie de asistență militară directă din partea Uniunii Sovietice.”

Cererea lui Kim nu corespundea întocmai intențiilor lui Stalin. Din fericire pentru el, Kim a cerut și formarea unor unități de voluntari în China și în alte țări „democratice”, cerere pe care Stalin nu putea decât să o susțină. El a trimis imediat un mesaj lui Mao, spunând că „dacă, în situația actuală, consideri că e posibil să trimiți trupe în ajutorul coreenilor, atunci trebuie să deplasezi imediat cel puțin 5-6 divizii către paralela de 38o.”

Practic, Stalin a pus pe seama chinezilor salvarea cauzei coreene. Mai târziu, Mao avea să-și amintească faptul că doar după implicarea în Coreea, Stalin a renunțat la unele din suspiciunile pe care le avea vis-a-vis de comuniștii chinezi. Dar asta nu a fost o consolare pentru Mao, având în vedere că războiul din Coreea a presupus mari sacrificii din partea țării sale și a dus la amânarea priorității sale:cucerirea Taiwan-ului.

 

www.historytoday.com