Caporalul Simion Dragoman, eroul de la Mărășești

În luna august 2017 s-au împlinit o sută de ani de la memorabilele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz, din Primul Război Mondial, care vor rămâne încrustate cu litere de aur în istoria națională a României și care vorbesc despre spiritul de eroism și jertfă, de care a dat dovadă armata română. Participarea României la Primul Război Mondial a fost determinată de dorința arzătoare de eliberare a teritoriilor românești de sub stăpânirile străine și împlinirea idealului de unitate națională.

România va intra în război alături de Antantă (Marea Britanie, Franța și Rusia) care promisese satisfacerea dezideratului unirii Transilvaniei cu România. După un an de la intrarea României în război, prin atacarea Austro-Ungariei în 28 august 1916, situația armatei române se prezenta astfel: după curajoasele ofensive și înaintarea ei în Transilvania, a urmat din păcate, o serie de înfrângeri. La sfârșitul anului 1916, două treimi din teritoriul României erau ocupate de Puterile Centrale, Bucureștiul cucerit și guvernul mutat la Iași.

La începutul anului 1917, armata română se va retrage în Moldova, pentru o necesară perioadă de refacere. Prin prezența armatei, la care se adăuga efectivul militar rusesc, de aproximativ un milion, cât și populația civilă din Muntenia retrasă aici, s-a ajuns la o suprapopulare care a generat o gravă penurie alimentară, la care s-a adăugat datorită carențelor sanitare, mistuitoare epidemii, ce au dus la secerarea a zeci de mii de vieți omenești, mai mult decât ar fi făcut-o o serie de bătălii¹.

Cu toate acestea s-a trecut - după ce au fost depășite marile dificultăți, prin eforturi conjugate –la reorganizarea armatei, al cărei efectiv combatant era de aproximativ 460.000 de soldați instruiți și dotați, având un moral ridicat, capabili să reziste atacurilor inamice. La reorganizarea armatei a contribuit și misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot.

Un imbold resurecțional în lupta de eliberare și de unitate națională, și un suflu nou, l-a adus armatei române, voluntarii ardeleni, maramureșeni și bucovineni, din lagărele din Rusia, unde se aflau aproximativ 120.000 de prizonieri români, în august 1916². Organizarea lor în unități de voluntari s-a făcut la Darnița, lângă Kiev, unde printr-o înflăcărată Declarație s-a adus la cunoștința Antantei următoarele:

“Noi ...ofițeri, subofițeri și soldați de națiune română de pe teritoriul monarhiei austro-ungare, foști prizonieri de război în Rusia...cu jertfa vieții noastre sântem gata să intrăm în lupta pentru împlinirea idealului nostru, de a uni poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una și indivizibilă Românie liberă și independentă” ³ .

Primirea voluntarilor transilvăneni sosiți la Iași s-a făcut într-o atmosferă festivă dominată de bucurie, emoție și autentic patriotism.

“Pe aici nu se trece!”

În vara anului 1917 încep acele încleștări pe viață și pe moarte, concretizate în marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, triptic de curaj, eroism și jertfă, ce avea să demonstreze cotropitorilor că: “Pe aici nu se trece!”⁴. Și nu s-a trecut.

Între 24 iulie și 1 august, s-a dezlănțuit la Mărăști, ofensiva armatelor româno-ruse, prin lupte sângeroase, date cu un nestăvilit entuziasm; Armata a 2-a română fiind condusă pe câmpul de luptă de generalul Alexandru Averescu, obținându-se astfel o primă și strălucită victorie, care a contribuit la ridicarea moralului ostașilor, străpungându-se frontul inamic pe o adâncime de 20 de Km., cu prețul a aproximativ 1500 de morți și 3000 de răniți de partea armatei române.

Bătălia de la Mărășești (6 august-3 septembrie), care a durat 28 de zile, din care 15 au fost efectiv de luptă și 13 de acalmie tensionată, a fost cea mai importantă bătălie și victorie, de pe frontul românesc din 1917. Armata I-a română, condusă de generalul Eremia Grigorescu, dovedind un eroism fără seamăn, în colaborare cu formațiunile rusești, au reușit să stăvilească puhoiul inamic.

S-au remarcat în acele lupte decisive pentru destinul României și al Antantei, frații transilvăneni, majoritatea lor provenind din lagărele de prizonieri din Rusia, care sosiți în patrie, s-au înrolat în armata română și care au luptat animați de cauza înălțătoare a eliberării Transilvaniei și a unității statale. În armata română au luptat atunci mai mult de 100.000 de soldați și subofițeri și 1500 de ofițeri, de origine transilvană.

În urma refuzului unor unități rusești de-a mai lupta, generalul Constantin Cristescu a avut dificila misiune de-a reface tactic linia frontului românesc, dispunând noi unități românești în locul celor părăsite de ruși. Ziua de 6 august a adus cea mai însemnată victorie armatei române în campania din 1917, cu un amplu ecou în presa vremii, internă și internațională.

Armata germană a încercat străpungerea frontului româno-rus și ocuparea teritoriul dintre Siret și Prut, dezlănțuind o puternică ofensivă în zona Mărășești. Generalul german Mackensen urmărea înfrângerea rapidă a armatelor româno-ruse, profitând și de dezordinea rusă, scoaterea României din război și deschiderea drumului spre Odesa. Trupele germane au fost contraatacate cu furie de Armata I-a română și Armata a IV-a rusă, pe o lungime a frontului de 35 de Km., bătălia fiind comparabilă ca întindere de front și număr de unități implicate, cu cea de pe Neajlov- Argeș.

Ziua de 19 august, cea mai grea, a constituit momentul decisiv, în care a căzut la datorie căpitanul Grigorie Ignat și aproape întreg efectivul companiei de mitraliere pe care-l conducea, apărând la “Răzoare” cota 100, protejând Mărășeștiul, și permițând totodată refacerea liniilor de rezistență românești pe toată întinderea lor, aducând victoria bravilor ostași români⁵.

Concomitent cu bătălia de la Mărășești au avut loc luptele de la Oituz, între 8-22 august, unde ostașii români în colaborare cu formațiunile rusești, au susținut eroic o serie de înverșunate bătălii, zădărnicind planurile adversarilor, animați de deviza fermă: “Pe aici nu se trece!”. La 3 septembrie 1917, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, conducând un pluton de soldați la atac, este secerată de gloanțele unei mitraliere inamice, adăugându-se astfel celor peste 40000 de ostași români, care au căzut vitejește, în iulie-august, 1917, în sângeroasele încleștări cu inamicul⁶.

Dramaticele și memorabile lupte duse de armata română la Mărăști Mărășești și Oituz, cât și din alte locuri pe frontul din Moldova, în campania anului 1917, au demonstrat imensul curaj, capacitatea de sacrificiu și dârza rezistență în fața inamicului cotropitor, izvorâte din dragostea de țară, de libertate și de unitate națională. Cu atât mai mult, cu cât aceste lupte au fost susținute eroic de armata română a cărei dotare tehnică era inferioară celei inamice.

Pe o căldură insuportabilă, în tranșee săpate în pământ, cu garduri se sârmă ghimpată, sub tirurile necruțătoare ale artileriei dușmane, s-a ajuns în situații extreme la lupta corp la corp, la baionetă, soldații având pe ei doar cămașa, formând un adevărat zid viu, de care se spărgeau valurile infanteriei inamice, zădărnicindu-se astfel definitiv cele mai ambițioase planuri de cucerire ale armatei germane.

Așa cum preciza generalul Eremia Grigorescu, în ordinul de zi, Mărășeștii au fost: “mormântul iluziilor germane”. Victoria de la Mărășești, a fost cea mai grea lovitură primită de armata germană și a trezit încrederea în forțele proprii pentru alungarea dușmanilor, dând o nouă speranță pentru desăvârșirea unității naționale.

“Dacă Bătălia de la Mărăști a fost 'prima victorie adevărată a armatei române moderne', cum a descris-o Averescu, Bătălia de la Mărășești a fost cea mai semnificativă victorie a acestei armate în Primul Război Mondial și, poate, din toată istoria României”⁷. Ea devenind “simbolul curajului, sacrificiului și împlinirii întregii armate române în 1917”⁸.

Armata I-a română a pierdut atunci 27.410 oameni (morți, răniți, dispăruți). Între cele peste 27.000 de jertfe, înregistrate în marea epopee a Mărășeștilor, s-a numărat și viteazul voluntar transilvănean, caporalul Simion Dragoman, care între miile de eroi și-a dat viața pe câmpul de luptă, pentru libertatea și unitatea poporului român.

“În amintirea eroului caporal Dragoman Simion”

Originar din partea Sibiului, mai precis din satul Țichindeal, se căsătorește cu Burja Ana, născută în satul Nucet în 1885 și decedată în satul Hosman, la 27 ianuarie 1972, la vârsta de 87 de ani. Își întemeiază o frumoasă familie, în satul Hosman, pe valea Hârtibaciului, județul Sibiu, binecuvântată de Dumnezeu cu cinci copii, trei băieți și două fete: Ioan, Simion, Nicolae, Paraschiva și Maria.

În “Monografia satului Hosman”, de la Școala generală din localitate, la capitolul: “Datini, obiceiuri, și folclor”, citim referitor la portul popular: “pieptarele celor tineri erau decorate cu frumoase motive naționale, în coloritul cărora predomina roșul. Aceste pieptare erau confecționate de un om priceput, numit cojocar. Este păstrată până astăzi amintirea unui astfel de cojocar, pe nume Dragoman Simion, care cosea cu o deosebită măiestrie motivele naționale”⁹.

În jurul anului 1900, se numără printre românii ardeleni emigranți în America, datorită lipsurilor materiale și în urma abuzurilor stăpânirii austro-ungare din Transilvania. Departe de casă, de cei dragi și de țară, nu uită nici o clipă că este român și creștin ortodox. În urma sfințirii din 1898 a bisericii ortodoxe: “Bunavestire a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu”, din Hosman, emigranții români originari din Hosman, trimit o sumă de bani, folosiți la cumpărarea unui clopot, în anul 1902.

“De asemenea s-a mai primit din America, de la Simion Dragoman, suma de 55 de coroane, sumă cu ajutorul căreia s-au cumpărat patru icoane ( mărimea 108 x 56 cm ) reprezentând pe cei patru Evangheliști” ¹⁰ .

Revine acasă și după intrarea României în război, a înțeles că a cum a sosit ceasul eliberării Ardealului și înfăptuirea mărețului ideal național: România Mare. Cu această nădejde, însuflețit de un înalt sentiment patriotic, trece clandestin munții, pe poteci tăinuite (“vama cucului”), înrolându-se voluntar în armata română și făcând parte din Regimentul 23 infanterie-Călărași.

Ia parte la numeroasele atacuri și la istovitoarele marșuri ale armatei române, având gradul de caporal. În torida vară a anului 1917, va lua parte la marile încleștări cu inamicul, în luptele de la Mărășești, unde își va da viața pe câmpul de luptă. Soția sa Ana, rămâne văduvă de război, la 32 de ani, dedicându-se creșterii și educării celor cinci copii, rămași orfani de tată.

“Patria Recunoscătoare”

I s-a acordat “post mortem” o diplomă de erou¹¹.  Diploma reprezintă un grup de soldați români la atac, conduși în mod simbolic de marele erou național, care a înfăptuit prima unire a tuturor românilor: Mihai Viteazul.

În partea de sus, simetric, de-o parte și de alta, în cele două colțuri sunt două steme heraldice, pe care se pot vedea un leu în stânga și doi pești în dreapta. Peștii reprezintă Dobrogea, iar leul amintește de leii afrontați, considerați în epoca lui Mihai Viteazul, drept stemă a Transilvaniei.

În registrul superior, sub un arc romanic, este reprezentat Domnitorul Mihai Viteazul în poziție ecvestră, cu sabia în mâna dreaptă întinsă înainte, șarjând în luptă, conducând pe soldații de la Mărășești, având în față două trâmbițe care sună atacul. Domnitorul este înconjurat de trei portrete, posibil domnitori, sau alți luptători români.

În partea centrală este redat, într-o compoziție, un grup de șase soldați, înfățișați în iureșul unui atac. Soldatul din partea centrală, îmbrăcat sumar, numai în cămașă, cu baioneta la armă, aplecat, este în poziție de tragere. Soldatul din dreapta sa, înaintând vijelios, cu mâna dreaptă întinsă înainte și cu privirea înapoi, îmbărbătează soldații ce vin din urmă.

Tot cu privirea în urmă este și gornistul de alături, având cască pe cap și sunând din trompetă atacul. În partea stângă sunt reprezentați doi soldați îngenunchiați, cu puștile în poziție de tragere; unul cu privirea înainte scrutând inamicul, iar celălalt privind spre camaradul din stânga. În partea dreaptă, al șaselea soldat, atins de gloanțele inamice, se prăbușește pe spate, cu pușca în mâna stângă, în timp ce îngerul îi sprijină capul cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă ridicată, îi aduce o creangă de laur.

Deasupra grupului de soldați flutură drapelele de luptă, care au în partea superioară Sf. Cruce și cununile de biruință. Întreaga scenă a atacului năvalnic, emană optimism și încredere în victorie.

În partea inferioară a scenei de luptă, este înfățișat un gard de sârmă ghimpată dărâmat și o cască militară rămasă pe pământ. În partea stângă este semnătura artistului care a realizat gravura: Stoica D și anul “919. Sub această scenă, de-o parte și de alta, simetric, se află două medalioane, care au în partea inferioară cununi de laur, și care reprezintă foarte expresiv, în partea stângă, portretul Domnitorului Mihai Viteazul și anul 1601, iar în partea dreaptă, portretul din profil al regelui Ferdinand și anul 1919. De-o parte și de alta sunt câte o creangă de laur - semnul biruinței. Între aceste două medalioane sunt inscripționați anii: 1916-1919. Partea inferioară conține următorul text:

“În amintirea Eroului Caporal Dragoman Simion căzut în lupta de la Mărășești în timpul răsboiului pentru întregirea neamului Românesc. Patria recunoscătoare”.

Pe chenarul cu motive decorative din partea stângă sunt trecute următoarele locații cu rezonanță istorică, amintind de marile bătălii: Mărăști, Oituz, Tisa; iar pe cel din partea dreaptă: Mărășești, Jiul, Neajlov.

În anul 2017, Diploma a fost prezentată de Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia într-o miniexpoziție ca exponatul lunii august: “Diplomă de erou al bătăliei de la Mărășești”, în contextul împlinirii centenarului acestei lupte și ca semn de cinstire a eroilor noștri.

Duminică, 6 august, 2017, la Mărășești, a avut loc ceremonia comemorativă a centenarului luptelor de la Mărășești, la care în prezența a 5000 de oameni, au participat: președintele țării, militari, diplomați și alți invitați de onoare; națiunea română fiind îndemnată de-a păstra memoria bravilor eroi, de a le cinsti jertfa și de-a le continua idealurile. Este ceea ce face în mod neobosit, și cu multă ardoare, Asociația Națională Cultul eroilor “Regina Maria”, iar Biserica strămoșească, în comuniune de iubire a viilor cu morții, îi cinstește la Praznicul Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos, care este și sărbătoare națională, fiind proclamată Ziua Eroilor, cât și la fiecare Sf. Liturghie, când se roagă:

“Pe fericiții întru adormire eroi, ostași și luptători români, din toate timpurile și din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței strămoșești, pentru libertatea și demnitatea poporului român, să-I pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa” ¹² .

Mausoleul de la Mărășești, ridicat pe locul marilor bătălii, în memoria celor care și-au jertfit viața aici, păstrează osemintele a 6000 de eroi, soldați și ofițeri, având în centru sarcofagul comandantului Armatei I-a română, Eremia Grigorescu.

Inscripția de pe frontonul mausoleului: “Întru slava eroilor neamului”, ne îndeamnă la neuitare și cinstire a celor care în cele mai grele momente din istoria națională n-au pregetat să-și de însăși viața, pentru împlinirea marilor idealuri, de libertate și unitate.

NOTE

1. Cf. EMIL RĂCILĂ, “Contribuții privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul Război Mondial, 1916-1918”, București,1981, p.262.
2. Ibidem, p.265.
3. P. NEMOIANU, “Prima Alba Iulia”, p. 110, la EMIL RĂCILĂ, op. cit., p.266-267.
4. Cuvinte celebre, rămase în istoria națională, care au însufețit armata română, rostite ca deviză de luptă de gen. Eremia Grigorescu.
5. Cf. EMIL RĂCILĂ, op. cit., p.275.
6. Ibidem.
7. GLENN E. TORREY, “România în Primul Război Mondial, București,2014, p.254.
8. Ibidem.
9. Monografia satului Hosman, Școala Generală, 1975.
10. Pr. IOSIF MORARIU, Condica parohială, 1911, în arhiva Parohiei Ortodoxe Române din Hosman.
11. Această Diplomă a fost donată în anul 1978, Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, fiind apoi expusă, în reproducere, în galeria permanentă a Muzeului. În anul 1988, cu prilejul împlinirii a 7o de ani de la Marea Unire, articolul intitulat: “Un erou transilvănean în marea epopee a Mărășeștilor”, de pr. Ioan Dragoman, din “Telegraful Român”, nr.29-30 și 31-32/ 1988, a fost expus ca material biografic, lângă această diplomă. Menționez că informațiile biografice le dețin de la bunica Ana Dragoman și de la tata Nicolae Dragoman; eroul de la Mărășești, Simion Dragoman, fiind bunicul meu patern.
12. LITURGHIER, București, 2012, p. 163-164.