Autor 1428 vizualizări


Enescu și-a petrecut aproape întreaga perioadă a Primului Război Mondial în țară și s-a implicat în numeroase acțiuni caritabile, încercând să aline suferința oamenilor sau să sprijine ridicarea instituțiilor românești la nivelul celor europene.

Spre exemplu, în 1915, a făcut un turneu în țară, pentru a strânge bani în vederea construirii unei orgi la Ateneu. Apoi a luat parte, la Paris, la concerte pentru ajutorarea soldaților, pentru ca, în 1916, să dirijeze Simfonia a IX-a de Beethoven, într-un concert în sprijinul Crucii Roșii din România. În martie 1917, la propunerea Armatei Române, Enescu a călătorit în Rusia, unde a dat concerte la Sankt Petersburg, pentru Crucea Roșie, și a cântat în legendarul Teatru Mariinski.

Un alt exemplu al implicării sale în dezvoltarea culturii noastre, dar și o manifestare a generozității sale și a lipsei de invidii profesionale mărunte, este organizarea, în 1913, a primei ediții a Concursului Național de Compoziție. Competiția a fost fondată de Enescu, cu scopul susținerii tinerilor compozitori români, premiu acordat anual până în 1946. Decernat din venituri proprii și constând din sume generoase, premiul oferea câștigătorilor șansa de a se specializa la Paris, precum și posibilitatea de a-și auzi piesele premiate interpretate în concerte. Așa s-au lansat nume ca Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi sau Paul Constantinescu.


De altfel, generozitatea transformată adesea în adevărate acte caritabile s-a manifestat asupra colegilor săi de breaslă nu doar profesional, ci și personal. Enescu s-a implicat financiar adeseori când un muzician era lovit de boală, așa cum s-a întâmplat cu Dinu Lipatti sau compozitorul Constantin Silvestri.

Cântec pentru Ştefan Luchian... 

În 1916 s-a alăturat și unui comitet al cărui deziderat era înființarea Operei Române, un mare vis al lui Enescu, care și-a dedicat cea mai mare parte din anii de creație unicei sale opere, Oedipe. De altfel, din fericire, numele său a fost legat și ani mai târziu de nașterea efectivă a instituției: în 1921 are loc primul spectacol al nou înființatei companii naționale de operă și Enescu dirijează premiera de Lohengrin (Wagner), spectacolul inaugural al instituției.

Numele său este asociat și cu Filarmonica bucureșteană, ce îi poartă astăzi numele (fiind proclamat președinte de onoare al acesteia, în perioada în care era condusă de George Georgescu), și tot Enescu a fost președinte al Societății Compozitorilor Români.

Un alt moment din acești ani, ce subliniază umanitatea lui Enescu, este și cel în care i-a făcut o vizită pictorului Ștefan Luchian, care se zbătea între viață și moarte, paralizat la pat, la doar 49 de ani. Arghezi povestește că Enescu a venit într-o seară la Luchian, și-a scos vioara și a început să cânte fără să scoată un cuvânt și fără a aprinde lampa. I-a cântat două ore neîntrerupt, moment emoționant reprezentat de altfel și în pelicula „Ștefan Luchian” (cu Ion Caramitru în rolul titular), realizată de Nicolae Mărgineanu (1981).

„Așa cum apare din întreaga lui artă, ca și din prezența sa ca om, transmisă de martorii vremii, George Enescu s-a încununat în conștiința contemporanilor săi cu aureola unei rare gingășii sufletești, a unui comportament de pilduitoare umanitate”, citim în Mărturii despre George Enescu (Pintér Lajos, Editura Muzicală, 1980).

...şi cântec pentru răniţi şi suferinzi 

Un alt episod plin de încărcătură emoțională este și cel în care Enescu – ce obișnuia să le cânte răniților – programase un concert la spitalul „Sf. Spiridon” din Iași, unde în seara respectivă i se făcea o operație de amputare de picior tânărului Mihail Jora. Enescu a amânat ora de începere a concertului până la ieșirea lui Jora din cumplita operație și tânărul muzician avea să povestească mai târziu că muzica lui Enescu i-a redat atunci dorința de a trăi. Jora avea să devină unul dintre marii compozitori după Enescu.


„Mi-a fost dat, nu o dată, să observ câtă înseninare înflorea pe obrajii suferinzilor după primele note. Această transformare în suflet e suprema rațiune de a fi a muzicii. Dacă n-ar exista minunatul ei ecou pacificator, purificator, muzica ar fi o absurdă înșiruire de sunete”.

Un alt moment care povestește despre dăruirea aproape idealistă a lui Enescu este acela în care, după ce Bucureștiul a fost ocupat de armata germană în 1916, Guvernul și Curtea Regală se retrag la Iași și Enescu se decide să alcătuiască o orchestră simfonică compusă din... refugiați și localnici. Reușește să adune 60 de instrumentiști și primul concert are loc la final de 1917, urmat de altele în 1918.

Finalul războiului îl lasă pe Enescu cu sentimentul trist că trebuie să își reia drumul de la capăt: pe de o parte pentru că sperase să câștige suficient încât să renunțe complet la interpretare în favoarea compoziției (dar devalorizarea financiară și războiul anulează acest vis) și apoi pentru că aproape toate manuscrisele sale plecaseră într-o ladă din lemn, împreună cu tezaurul României, la Moscova. Din fericire, șapte ani mai tâziu, cu sprijin diplomatic francez, Enescu a reușit să își recupereze creațiile, unele definitivate, altele aflate încă în lucru.

Acest text este un fragment din articolul "Enescu. Un portret intim" apărut în Historia, nr. 212, disponibil la toate punctele de distribuţie a presei în perioada 15 septembrie-14 octombrie 2019, dar şi în format digital pe paydemic.com 

 Cumpără Acum 


""