Autor 9751 vizualizări


Constituirea României moderne s-a realizat în împrejurări complicate, de-a lungul câtorva generaţii, ea fiind în primul rând meritul unor mari oameni politici ai vremurilor respective. Rolul jucat de cei doi mari lideri ai liberalilor:Ion C. Brătianu şi Ion I.C. (Ionel) Brătianu în acest proces este de necontestat. În jurul lor s-a putut crea un mit, iniţial de sorginte liberală, vizând un scop, în esenţă, de partid. Însă, derularea evenimentelor a făcut ca acest mitpartizan să devină într-un sens şi un mitnaţional.

            I.C.Brătianus-a născut în 1821, anul revoluţiei lui Tudor, istoria însemnându-l astfel cu misiunea desăvârşirii procesului de prefaceri început atunci. Ionel Brătianu nu se naşte nici el într-un an oarecare, ci în 1864, anul marilor reforme şi chiar în ziua promulgării legii rurale pe care avea să o desăvârşească mai târziu.[1]

            Un alt „părinte” al României, Mihail Kogălniceanu, coleg de partid al lui I.C. Brătianu, recunoştea atât în fata contemporanilor săi, cât şi a posterităţii, meritul Brătienilor prin următoarele cuvinte:„Istoria nepărtinitoare, cea care purcede din mintea şi inima unei naţiuni întregi, va păstra în litere neşterse memoria celor care şi-au pus numele în capul tuturor actelor mari naţionale şi politice ale renaşterii României:Brătienii”.

            Un lider liberal, I.G. Duca, rezuma astfel acţiunea politică a lui I.C. Brătianu:„A dominat şi epoca şi pe contemporanii săi prin minunatul complex al însuşirilor lui. El era totodată idealist şi realist, cumpătat şi îndrăzneţ, autoritar şi seducător, modest când era vorba de el, mândru şi intransigent, când era vorba de ţara lui. [2]A vrut Unirea Principatelor, s-a împlinit. A vrut independenţa, a prezidat-o. A vrut dinastie străină, a adus-o în ţară. A vrut organizarea Regatului, a făcut-o”.[3]

Cuvintele preferate ale lui I.C.Brătianu, „Voieşte şi vei putea! Cu D-zeu înainte!”, au fost cu siguranţă însuşite şi de către fiul său, I.I.C. Brătianu, care, de asemenea, a marcat epoca în care a trăit. Potrivit aceluiaşi sistem de interpretare, lui i se datorează înfăptuirea României Mari, marile reforme democratice:votul universal şi împroprietărirea ţăranilor, în genere întreaga operă de consolidare a statului român. El nu ezita să scoată în evidenţă rolul jucat de Partidul Naţional Liberal de-a lungul istoriei, o afirmaţie de-a lui din anul 1915 fiind concludentă:„Partidul Naţional Liberal s-a născut ca o formaţiune spontanee şi teoretică. El nu e concepţiunea unor savanţi doctrinari. Nu. Partidul Naţional Liberal a răsărit ca expresiunea unei nevoie mari şi reale a statului şi neamului nostru. El s-a făcut rând pe rând organul de exectuţie a necesitaţilor vitale ale României şi prima nevoie la care a trebuit să răspundă, care pe toate le precedă şi pe toate le rezuma, de la care şi-a luat chiar numele de naţional-liberal, a fost nevoia de a asigura existenţa naţională a românilor”.[4]

Contele de Saint-Aulaire, ministru Franţei la Bucureşti, îl descria astfel pe Ionel Brătianu:„Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei trei mari Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural:la ţări mici, oameni mari”.[5]

În ciuda faptului că au existat nenumărate persoane care au susţinut, uneori până la exagerare, meritele Brătienilor, la nivelul elitei politice româneşti au existat şi persoane care au protestat faţă de „confiscarea brătienistă” a istoriei. De asemenea dezacord se leagă formula lui P.P.Carp, „Regele şi dorobanţul”. Într-un discurs pronunţat în noiembrie 1866 împotriva celor care atribuiau lui Brătianu meritul de a fi creat România, liderul junimist a propus o cu totul altă variantă fondatoare:„După noi, toate acestea au fost făcute de doi alţi oameni dintre care unul e cheia de boltă şi celălalt temelia suveranităţii naţionale. Aceştia se numesc:unul regele Carol şi al doilea dorobanţul român”.[6]

Un alt lider politic care neagă genialitatea brătienilor este Constantin Argetoianu. Referindu-se la Ionel Brătianu, el afirma:„“Partizanii lui Brătianu îl socoteau drept om genial şi istoria îl va clasa foarte sus, ca pe toţi cei care au reuşit să înfăptuiască ceva. În realitate, Ionel Brătianu n-a avut nici măcar o licărire de geniu şi succesele sale sunt datorate în bună parte norocului şi mai ales împrejurărilor, din care n-a tras de altminteri decât un minimum de folos. Că n-a fost un geniu politic, o dovedesc tocmai planurile lui, care au dat toate greş în măsura în care nu au fost completate sau ajutate prin evenimente independente de voinţa lui şi imprevizibile”.

            În ciuda unor opinii contradictorii cu privire la rolul jucat de membri familiei Brătianu, nimeni nu poate nega longevitatea şi vitalitatea politică a acestei familii, care acoperă întreaga epoca 1866-1947. De la gestul fondator al lui Ion C. Brătianu, care îl aducea în 1866 pe principele Carol în ţară, până la dizolvarea PNL şi arestarea şefului său, Dinu Brătianu, brătienii au ajuns să se confunde în mentalitatea românilor cu procesul de modernizare al ţării.

 

 


[1]Lucian Boia, Istorie si mit in constiinta romaneasca, Editura Humanitas, Bucuresti 2011

[2]Ion Mamina şi Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi, Editura Silex, Bucureşti 1994

[3]Lucian Boia, op.cit.

[4]Ion Bulei, Romanii in secolele XIX-XX. Europenizarea, Editura Litera, Bucuresti 2011

[5]Ion Mamina şi Ion Bulei, op.cit.

[6]Lucian Boia, op.cit.

""