Autor 4226 vizualizări


Putea Brâncoveanu să aibă o diplomaţie, una singură? Gheorghe Brătianu citează o descriere a condiţiilor care sugrumau politica domnilor români în 1676: „Sunt niște sclavi, nu niște suverani. Sunt niște greci care s-au înălțat prin puterea banilor și care, după vreun an și ceva, cad de pe tron într-o temniță în care dau înapoi tot ce au furat sau și mai mult. Instabilitatea nu le lasă destulă vreme pentru a negocia, iar sclavia nu le îngăduie să trateze decât în avantajul stăpânului lor, ba chiar în propria lor pagubă”. E necesar să recitim această scrisoare a marchizului de Nointel, ambasadorul Franţei la Constantinopol, pentru a măsura obstacolele întâmpinate de acţiunea celui care avea să ajungă, „în puteri şi averi, pe o treaptă cu împăraţii şi regii”.

Din 1690, când Brâncoveanu îi adresa lui Ludovic al XIV-lea un mesaj rămas, probabil, fără răspuns – Ludovic fusese nemulţumit de alegerea lui Brâncoveanu ca domn al Ţării Româneşti – datează şi primele sale contacte cu diplomaţia engleză, prin mijlocirea cărora, după numai un an, îşi relua relaţiile cu Habsburgii, de la care, în 1695, va obţine titlul de principe al imperiului.

Impresionantă desfăşurare de forţă rusească la finalul secolului al XVII-lea; parte a flotei lui Petru cel Mare.

Biruinţa de la Zenta şi ofensiva catolicismului în Transilvania îl vor apropia însă de Rusia, într-un moment în care ţarul, chemat să-şi întindă controlul asupra Poloniei, oferea ajutorul său coaliţiei împotriva Franţei şi Porţii. Discursul lui Petru la Utrecht, în 1697, manifestă limpede nădejdea că, în schimbul acestei alianţe militare şi al unor condiţii avantajoase pentru comerţul anglo-olandez, Rusiei i se va permite importul de tehnologie din Occident. Încheierea păcii de la Rijswick a obligat şi imperiul să intre în negocieri cu turcii, în previziunea viitorului război pentru succesiunea la tronul Spaniei. Ţarul, atras de perspectiva unor câştiguri teritoriale pe ţărmul golfului Finlandei, n-a continuat ostilităţile în zona Mării Negre, deşi Brâncoveanu-i sugera ca Rusia să anexeze Crimeea, după sistemul care avusese succes în cazul Ucrainei. Un raţionament căruia, în alte împrejurări, Miron Costin i-a dat expresia clasică: „Suntem nou bucuroşi să să lăţească [împărăţia] în toate părţile cât de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţească”.

„E primejdios să ne declarăm pentru Rusia până când oastea ţarului nu trece Dunărea”

O pace poate fi rezultatul tensiunii dintre două puteri egale sau poate fi impusă de legea celui mai tare. Cel dintâi deceniu al veacului al XVIII-lea a fost cel mai îndelungat interval de pace din întreaga existenţă de până atunci a Imperiului Otoman.

Absenţa conflictelor militare la Dunărea de Jos avea inconvenientul de a consolida dominaţia Porţii şi de a intensifica exploatarea ţărilor române. De aceea, după 1702, emisarii lui Brâncoveanu au făcut tot posibilul ca Petru să se retragă din războiul cu Suedia şi să intervină în sud-estul Europei. Dar ţarul devine din 1707 aliatul lui Rákóczi, eventualul său candidat la tronul Poloniei, căruia, mai târziu, în 1711, a fost dispus să-i răsplătească serviciile de mediator între Rusia şi Franţa, propunându-i o compensaţie în spaţiul carpato-dunărean, organizat într-un singur stat clientelar.


Formula unirii se ivea iarăşi, dar ca o treaptă către realizarea planurilor expansioniste ale imperiului rus. De ambiguitatea politicii ţariste, Brâncoveanu şi Cantemir erau conştienţi, de vreme ce, în ultima clipă, au mai cerut, amândoi, garanţii din partea Poloniei, ca soluţie alternativă, în condiţiile neutralităţii austriece. Asigurând pe ruşi că nu le vor lipsi proviziile şi sprijinul, Brâncoveanu n-a refuzat să aprovizioneze şi să informeze nici pe turci. În scrisoarea către Golovkin, la 6 iulie 1711, domnul mărturiseşte: „Suntem îndureraţi şi înspăimântaţi de prea cruzii păgâni, de la care să nu ni se întâmple şi nouă şi bietei noastre ţări un rău fără leac”. Ceea ce nu spunea era sfatul pe care-l primise de la spătarul Mihai Cantacuzino: „E primejdios să ne declarăm pentru Rusia până când oastea ţarului nu trece Dunărea. Cine ştie dacă Ţara Românească în puterea ruşilor va fi mai fericită decât sub stăpânirea turcilor?”

A pregeta să intervină într-o luptă ale cărei sorţi de izbândă nu depindeau numai de el era o hotărâre, în felul ei, nu mai puţin apăsătoare ca răspundere decât a trage sabia. Nu din şovăielile incapacităţii de a evalua unde este riscul mai mic, ci din dorinţa de a feri ţara de o aventură primejdioasă, Brâncoveanu a avut şi în 1711 reflexul din 1689.

Un diplomat abil şi versatil

De la un capăt la celălalt al domniei sale, Brâncoveanu a pus condiţiile lui, în loc să se încreadă în făgăduieli fără trăinicie. A recunoscut egoismul marilor puteri şi, vorbind, el, primul dintre români, de „la noastra Europa”, a înţeles prin aceasta cuprinderea într-un orizont cultural, nu adeziunea la o politică, în acel secol care inventase „raţiunea de stat”.

Când n-a mai fost domn, ci numai omul „dinlăuntru”, în faţa morţii dezbaterea strămutându-se pe terenul moralei, şi-a regăsit întreaga energie pentru a-şi asuma un rol exemplar. Astfel, dacă luăm bine seama, versatilitatea şi intransigenţa sunt deopotrivă poruncite de datoria care a stăpânit acest destin.

Prin umanitatea lor, eroii evadează din spaţiul asupra căruia se exercită judecata istoricului. Pentru a rămâne în ordinea lumească trebuie să ne întoarcem la confruntarea lui Brâncoveanu cu misiunea care i-a fost dată acum trei sute de ani, în ziua când spunea „am luat Domnia Mea jugul acesta asupra Domniei Mele”. Politica lui de duplicitate şi de temporizare a fost un succes strălucit în măsura în care i-a evitat ţării implicarea în războaiele care pustiau cea mai mare parte a Europei contemporane. Dar niciuna dintre problemele societăţii româneşti n-a fost rezolvată. Ele erau numai amânate, pentru a izbucni cu nestăvilită forţă după dispariţia abilului diplomat.

În grupajul dedicat domnului Țării Românești Constantin Brâncoveanu din numărul 223 al revistei Historia mai puteți citi:

•Politica externă vis-a-vis de Imperiul Otoman
•Despre corespondența cu Regele Soare
•Relațiile sale cu Transilvania și Moldova
•Brâncoveanu, voievodul-martir
•Bucureștiul lui Brâncoveanu

Acest text este un fragment din articolul „DIPLOMATUL. Constantin Brâncoveanu” apărut în numărul 223 al revistei Historia, disponibil la orice punct de distribuție a presei (punctele Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 14 august – 14 septembrie 2020, dar și în format digital pe platforma paydemic.com

 Cumpără Acum



 Cumpără Acum