Autor 16677 vizualizări


Albert Speer a fost arhitectul oficial al regimului nazist, apropiat de-ai lui Hitler şi, în ultimii ani ai războiului, ministru. După 1945, a devenit cunoscut prin faptul că a fost singurul oficial nazist care, la procesele de la Nuremberg, şi-a asumat responsabilitatea pentru crimele regimului.

Speer s-a născut în 1905, în oraşul Mannheim, într-o familie din clasa mijlocie. Şi-ar fi dorit să devină matematician, dar la îndemnurile insistente ale tatălui său – care susţinea că va trăi o viaţă fără bani, poziţie sau viitor – a intrat în învăţământul tehnic pentru a deveni arhitect. După studii la şcoliile tehnice din Karlsruhe, Munich şi Berlin a devenit asistentul faimosului arhitect Tessenow, şi a obţinut licenţa de arhitect în 1931.

 

Arhitectul personal al lui Hitler

Speer a susţinut, după război, că în tinereţe nu a avut nicio afinitate politică. Dar în decembrie 1930, la insistenţa unor studenţi de-ai săi, a participat la o adunare a partidului nazist, unde a asistat la un discurs al lui Hitler. A fost foarte impresionat nu doar de ideile şi propunerile acestuia, dar şi de persoana sa. Vrăjit de personalitatea lui Hitler, pe 1 martie 1931 Speer intră în Partidul Nazist.

Hitler a fost şi el impresionat de modul în care Speer reuşea să termine proiectele înainte de termen şi a intuit potenţialul pe care îl avea tănârul arhitect. Curând, Speer a fost însărcinat cu organizarea scenică a adunărilor propagandistice de la Nuremberg. Aceste evenimente de partid ţinute la Nuremberg au devenit arhetipul adunărilor publice naziste, spectacole în adevăratul sens al cuvântului, cu mulţimi impresionante, marşuri, efecte de lumină şi afişarea steagurilor de dimensiuni impresionante, toate puse la punct de către Speer. În plus, el a fost desemnat de către Hitler arhitectul responsabil cu construirea unor clădiri monumentale care să celebreze „Reich-ul de 1000 de ani”.

(Schiţa şi macheta pentru Cancelaria Reich-ului)

În 1937, Hitler i-a oferit lui Speer oportunitatea de a-şi îndeplini ambiţiile ca arhitect numindu-l Inspector General al Reich-ului. Considerându-l un proiectant genial, l-a ales pe Speer ca arhitect-şef pentru proiectul Cancelariei Reich-ului din Berlin şi Palatul Partidului din Nuremberg. Un alt proiect de care Speer trebuia să se ocupe, dar care nu a fost dus până la capăt, a fost cel de reconstruire, într-un mod cât mai grandios, a Berlinului (aşa cum Haussmann a schimbat faţa Parisului în vremea lui Napoleon al III-lea).

Între 1933 şi 1942, Albert Speer a proiectat structuri grandioase pentru guvernul nazist, precum stadionul din Nuremberg. Hitler se implica personal în schiţarea proiectelor, inspectarea planurilor şi a modelelor, astfel că el s-a apropiat foarte mult de arhitectul său, iar Speer a fost primit în cercul restrâns de consilieri apropiaţi ai Führer-ului.

Când Fritz Todt a murit în urma unui accident aviatic în 1942, Hitler l-a rugat pe Speer să ocupe funcţia de Ministru al Armamentului, ca semn al recunoaşterii talentului extraordinar de organizare şi planificare de care dăduse dovadă arhitectul. El a devenit principalul planificator al economiei de război a ţării, fiind responsabil de construirea drumurilor strategice şi a sistemelor de apărare (pentru care se folosea munca forţată). Eficienţa administrativă a lui Speer a făcut ca producţia germană de armanent să crească într-atât încât a atins cel mai înalt nivel în 1944, în ciuda bombardamentelor aliate la care era supusă Germania.

(Macheta pentru replanificarea urbanistică a Berlinului)

Istoricii au estimat că eforturile lui Speer au permis Germaniei să continue războiul cu un an mai mult decât ar fi putut în condiţiile unei alte administraţii. Drept consecinţă, datorită modului în care Speer a organizat producţia germană, germanii au avut mai mult timp la dispoziţie pentru a-şi continua politica de genocid.

Relaţiile lui Speer cu Führer-ul s-au deteriorat în momentul în care a refuzat să ducă îndeplinire ordinul de distrugere a instalaţiilor industriale pentru ca Aliaţii, care se apropiau din ce în ce mai mult de graniţele germane, să nu poată beneficia de pe urma lor. Speer şi-a dat seama că dacă ar fi acceptat să disturgă industria germană, orice şansă de recuperare postbelică a Germaniei ar fi fost imposibilă.

Tribunalul Internaţional de la Nuremberg l-a găsit vinovat de crime de război şi crime împotriva umanităţii. A fost acuzat de folosirea muncii forţate şi a prizonierilor din lagărele de concentrare în industria de armament, fapt pentru care a fost condamnat la 20 de ani de închisoare. În timpul procesului, Speer s-a remarcat prin faptul că a fost singurul acuzat care şi-a asumat responsabilitatea pentru practicile regimului nazist, atât pentru acţiunile sale, cât şi pentru cele pe care nu le-a putut controla.

 

Confesiunile şi remuşcările unui nazist

În anii petrecuţi în închisoare, Speer şi-a scris memoriile în principal pe hârtie igienică şi foi de ţigară. Acestea au fost publicate, după eliberarea sa din 1966, în carteaÎn interiorul celui de-al treilea Reich. El se prezintă ca un simplu tehnician indiferent faţă de problemele politice. Totuşi, şi-a asumat responsabilitatea pentru toate acţiunile regimului. El s-a prezentat drept o persoană care ar fi putut şi care ar fi trebuit să ştie de practicile regimului împotriva evreilor, şi şi-a exprimat regretul pentru faptul că nu a făcut nimic cu privire la masacrara evreilor de care, susţine el, nu a ştiut nimic.

În memoriile sale, Speer povesteşte cum a căzut sub vraja lui Hitler:„Îmi este ruşine acum, dar la acel moment îl considerat extrem de interesant”. Credinţa sa în persoana lui Hitler a rămas nestrămutată până în 1944, când şi-a dat seama că acesta ar prefera să distrugă complet Germania şi, implicit, poporul german, decât să cedeze în faţa Aliaţilor. Speer a recunoscut că, odată ce a fost remarcat de Hitler şi a devenit principalul arhitect al regimului, a căzut sub jugul ambiţiei şi al puterii, şi nu a mai ţinut cont de etică.

Vorbind despre folosirea muncii forţate pentru proiectele sale, Speer a mărturisit că pentru el oamenii erau doar un mijloc, o piesă a maşinăriei de producţie. „Nu-mi place s-o recunosc, dar în contextul vieţii mele de atunci, singura semnificaţie a acestor muncitori era că puteau produce pentru efortul de război. Nu-i vedeam ca fiinţe umane, ca indivizi. […] Nu pot susţine că am fost vreodată un umanist... Singura mea obiecţie la maltratare era că nu putea creşte eficienţa;nu era o problemă morală pentru mine. Acum nici nu pot concepe asemenea condiţii, să gândesc sau să reacţionez ca atunci.”

Mai mult decât atât, din arhitectul inventiv care se folosea de cele mai noi tehnologii, Speer a devenit aproape „tehnofob”. A ajuns să se teme de puterea tehnologiei şi modul în care aceasta alienează orice considerente morale. El a mărturisit că „Hitler, cu dictatura sa bazată pe tehnologie şi proiectul de exterminare a evreilor, m-a şocat atât de profund încât nu voi mai fi niciodată naiv cu privire la tehnologie. Orice avans tehnologic de azi mă înspăimântă."

Ar fi o exagerere să spui că Speer este direct responsabil de crimele regimului nazist, în măsura în care au fost, spre exemplu, Himmler, Eichmann sau Hitler. Dar în timpul administraţiei sale, 28 de milioane de muncitori, dintre care 6 milioane străini, şi 60.000 de prizonieri din lagăre au muncit, forţat, pentru Reich. Condiţiile de muncă şi tratamentul aplicat acestor muncitori erau îngrozitoare, iar Speer era conştient de lucrul acesta. Abia mai târziu a înţeles puterea economică pe care o deţinea presupunea şi o responsabilitate politică şi etică.

Speer a murit la Londra, pe 1 septembrie 1981. Cum niciuna din clădirile proiectate de el nu mai există, singura moştenire care rămâne în urma sa este cea rezultată din activitatea lui ca ministru al lui Hitler.