Alaric, barbarii şi Roma, o relaţie complicatã jpeg

Alaric, barbarii şi Roma, o relaţie complicatã

Unul dintre aspectele principale ce pot fi observate în antichitatea târzie îl reprezintã puterea pe care o câştigã barbarii atât în afara cât şi în interiorul Imperiului Roman. Termenul, denotând iniţial lumea din afara civilizaţiei greceşti, ajunge sã-i desemneze în antichitatea târzie pe cei care nu sunt cetãţeni romani, ce care vor depinde în mare mãsurã de sursele romane pentru reconstrucţia imaginii lor, ca de pildã Orosius (sec. IV-V), Zosimos (sec. VI), Iordanes (sec. VI), Socrates Scholasticul (sec. V) sau Sozomenos (sec. V), ţinând seama de limitãrile de obiectivitate din fiecare caz.

Goţii, localizaţi undeva în nord-vestul Mãrii Negre, între Dunãre şi Don, sunt cauza a numeroase raiduri în secolul al III-lea, iar în 332 conflictul cu împãratul Constantin se sfârşeşte printr-un foeduscare îşi dovedeşte eficacitatea pe o perioadã de trei decenii, vreme în care goţii sunt recrutaţi ocazional ca trupe auxiliare (de pildã de cãtre Constantius în 360 sau uzurpatorul Procopius în 365). Breviariile lui Eutropius şi Aurelius Victor înregistreazã conflicte ale acestora cu Decius sau Gallienus, iar Constantin îi învinge în câteva rânduri pe thervingii/vizigoţii sub comanda regelui Rausimodus.

În timpul guvernãrii colegiale a lui Valentinian şi Valens îi gãsim pe goţi sprijinind forţele militare aflate în trecere prin Constantinopol care îl proclamã august pe intelectualul pagân Procopius. Între 367-69 Valens luptã împotriva vizigoţilor, care, sub conducerea lui Fritigern şi Alaviv, vor cere ulterior azil in imperiu sub presiunea hunã şi se vor stabili în Tracia în calitate de foederati, incipitul marilor migraţii vestice si sudice.

Ca urmare a abuzurilor autoritãţilor imperiale din Balcani, goţii se rãscoalã în 376 devastând peninsula, ceea ce provoacã reacţia lui Valens la Adrianopol, pe 9 august 378, cu rezultatul catastrofal al morţii împãratului în încleştarea dominatã de cavaleria gotã. În urma acordului cu Theodosius din 382, goţilor li se permite instalarea intre Dunare şi Balcani, beneficiind de autonomie şi imunitate fiscalã, precum şi de subvenţii sub formã de produse agricole, goţii promiţând la rândul lor furnizare de soldaţi şi apãrarea Romei.

Defectiunile din sistemul de alianţã conceput de Theodosius devin vizibile în momentul uzurpãrii lui Magnus Maximus în Occident (383), când într-adevãr thervingii participã ca aliaţi ai împãratului, dar mulţi dezerteazã şi se refugiazã în Macedonia. Fapte de acest gen fac aluzie şi la ceea ce Peter Heather numeşte “iraţionalitatea barbarã”[1], parte a perceptiei romane asupra celuilalt, barbarul care reacţioneazã spontan şi se lasã în voia sorţii, spre deosebire de romanul care calculeazã probabilitãţi, formuleazã planuri responsabile pe care le respectã.

Barbarul este astfel imaginea alteritãţii prin excelenţã, societatea inferioarã ale cãrei imperfecţiuni legitimau dominaţia romanã, care avea ca suport şi o organizare ce o mima pe cea divinã. Implicaţiile acestei antiteze, susţine Heather, sunt perpetuarea unei stãri conflictuale (în ciuda tratatelor care oricum funcţioneazã limitat) considerate normale şi ideea cã Roma trebuia sã fie victorioasã mereu[2], deşi în practicã nu de puţine ori conflicutl este parte a unui joc diplomatic care urmãreşte maximizarea avantajelor pentru ambele pãrţi. Mai ales cã la sfârşitul secolului al IV-lea goţii se integreazã în lumea romanã.

alaric 0 jpg jpeg

Alaric si Stilicho, barbarii de la Roma

În 391 apare în scenã Alaric, în contextul unui raid de pradã care ajunge pânã în Grecia. Probabil fiul lui Alaviv, pe care îl regãsim în evenimentele de la 376, Alaric face parte din cel de-al doilea clan al goţilor, cel al Balthi-lor. Sursele care se ocupã de personalitatea sa sunt de cele mai multe ori pãrtinitoare, acesta fiind privit drept întruchiparea pedepsei divine pentru pãcatele Romei, dar în fapt a fost un bun conducãtor, capabil sã îmbine acţiunea militarã cu tactul diplomatic pentru a extrage avantaje chiar din pozitie inferioarã.

De la Iordanes aflãm cã atunci când devine rege al goţilor, sfãtuindu-se cu ai sãi, Alaric formuleazã scopul “de a stabili un regat prin forţe proprii care sã nu fie subordonat niciunei alte autoritãţi”[3], deci dorea un teritoriu propriu, o alianţã cu romanii şi recunoaşterea autoritãţii asupra propriilor oameni fãrã ingerinţe strãine. Abilitatea politicã apare uneori în surse drept perfidie barbarã, toposrecurent. Alt toposrecurrent este acela al imaginii de instrument divin, fie cã este vorba de surse pãgâne sau creştine, pentru a justifica într-un fel neputinţa romanã din anii 401-410.

Sã revenim acum la cumpãna secolelor IV-V, când în 392 Alaric este învins de Stilicho pe râul Hebrus, apoi în 395 în Larissa Thessaliei şi în 397 pe platoul Phloe din Elis. Supravieţuirea lui Alaric şi a oamenilor sãi face parte dintr-un plan al generalului Stilicho, care conduce de factoImperiul Roman de Apus în timpul lui Arcadius, de a recupera prefectura Illyricum de cãtre Occident.

Când moare Theodosius, Stilicho pretinde tutela asupra ambilor fii. Neobţinând-o, apeleazã la presiunea militarã asupra lui Rufinus în Balcani. Ca urmare a unei expediţii navale în Grecia care îl forţeazã pe liderul got sã se retragã în Epir dar nu îl aduce la supunere, eunucul Eutropius, care o vede ca pe o subminare a autoritãţii sale, îl convinge pe Arcadius sã-l declare pe Stilicho hostis publicus.

Relaţiile lui Alaric se rãcesc şi în contextul revoltelor lui Gainas şi Trigibild, goţii devenind extrem de nepopulari la Constantinopol. Ce face Alaric în schimb este sã ia calea Italiei, şi din cauzã cã devastãrile masive din Balcani nu mai puteau permite supravieţuirea oamenilor sãi, ori problema stringentã în condiţiile suprimãrii subsidiilor de la guvernul oriental era asigurarea hranei. În vara lui 401 începe marşul spre Italia. Obligat de vandali şi alani sã-şi concentreze trupele în Raetia si Noricum, Stilicho nu-l poate împiedica pe Alaric sã pãtrundã în Italia la 18 noiembrie, înaintând pânã la Aquileia, pe care nu o pot cuceri din cauza lipsei de experienţã cu asediile.

În schimb devasteazã câmpia Veneţiei, captureazã mai multe orase şi ameninţã şi capitala de atunci, Milano, care este transferatã la Ravenna. Recrutând în grabã unitãţi de cavalerie alanã şi trupe de federaţi vandali, Stilicho îl ajunge pe Alaric la Pollentia. Bãtãlia are loc pe 6 aprilie 402 şi se terminã cu un success modest al lui Stilicho, care însã îi acapareazã toatã prada şi îi acordã un armistiţiu pe care gotul nu-l respectã. Drept urmare are loc în iulie sau august 402 bãtãlia de la Verona, tot cu final neconcludent.


alaric jpg jpeg

Retras în Dalmaţia şi Pannonia, Alaric întrepinde raiduri în estul prefecturii Illyricum, ceea ce înseamnã cã este foarte probabil ca cei doi sã fi ajuns la o inţelegere in condiţiile tensiunii crescânde între orient şi Occident. Pentru a ne da seama de ce era atât de importantã legãtura dintre lupta pentru Illyricum şi Alaric, trebuie sã ţinem cont şi de agenda goţilor. Alaric aratã din 395 cã este dispus la o alianţã cu statul roman, dar beneficiile trebuie sã fie generoase, pe scurt recunoaştere şi legitimitate într-un teritoriu.

Stilicho se confrunta cu o dilemã putea sã-i mute din zonele Daciei şi Macedoniei în estul prefecturii Illyricum, controlat de el;dar asta ar implica frãmântãri atât pentru goţi cât şi pentru proprietarii de pãmânt. Alternativ, putea legitima controlul teritoriiilor deja stãpânite de ei, ceea ce ar presupune decizia constantinopolitanã de a-i transfera estul Illyricum-ului generalului vandal spre protecţie. Stilicho alege a doua opţiune, metoda cea mai simplã de altfel de a-i atrage pe goţi de partea sa. Astfel cã, în 405 Alaric primeşte titlul de magister militumde data asta de la Imperiul Roman de Apus, element folosit de propaganda esticã pentru a-l acuza pe Stilicho de tendinţe invazioniste, dar acesta nu face altceva decât sã-şi întãreascã o hegemonie deja existentã prin prezenţa lui Alaric acolo.

Oricum, în tot contextul politic destul de complicat are loc invazia bandelor lui Radagaisus din central Europei spre Raetia şi Italia. Conglomeratul de barbari provoacã distrugeri în oraşele Flavia Solva şi Aguntum, oprit fiind abia la Faesule şi executat la 23 august 406. Problemele nu se opresc aici. În 405/406 vandali, alani şi suevi trec Rinul lângã Mainz şi devasteazã Gallia, provocând uzurpãri în Britannia din cauza incapacitaţii autoritãţilor de a gestiona criza. Astfel Marcus, Gratian şi Constantin al III-lea sunt proclamaţi augusti. Alaric nu mai pare însã dispus sã rãmânã un pion în politica lui Stilicho de recuperare acum atât a Illyricum-ului, cât şi a Galliei şi ia pozitie în Noricum, de unde pretinde 4000 de solidi, pe care Stilicho îl sfãtuieşte pe Honorius sã-i ofere în condiţiile eşecului din Gallia.

Marsul gotilor

Ca urmare a intrigilor de la curte care îl acuzau pe general de trãdare, Stilicho este demis şi executat la 22 august 408. Alaric acţioneazã în consecinţã, invadând Italia pe traseul Via Postumia pânã la Aquileia, apoi spre Verona şi Cremona, de unde trec pe Via Aemilia şi se îndreaptã spre Rimini. De aici pe Via Salaria şi ruta Ascoli-Reate ajung la Roma, întreaga campanile însumând o lunã. Asediul Romei are un impact deosebit asupra cetaţenilor, ameninţaţi cu foametea şi în cãutare de ţapi ispãşitori, unul gãsit în persoana soţiei lui Stilicho. cel datoritã cãruia Alaric se menţinuse pe scena politicã atâta vreme[4].

Sursele mai vorbesc şi despre faptul cã un demon i-ar fi ordonat sã atace Roma[5]. În ciuda impactului care a provocat şi un val de reactii prin care se solicita întoarcerea la pãgânism, Alaric intrã în negocieri cu statul roman, la Rimini, prin prefectul pretoriului Iovius, în cursul cãrora solicitã 30000 de livre de argint, 5000 de aur, dar şi titlul deţinut anterior de Stilicho, magisterium utriusque militiae. Împãratul îi refuzã doar poziţia în ierarhia imperialã[6].

Prin urmare, Alaric îşi proclamã propriul împãrat, pe Priscus Attalus, conştient de importanţa unei uzurpãri care poate l-ar convinge pe Honorius sã-şi revizuiascã atitudinea. Priscus Atallus fusese prefect al oraşului şi unul dintre ambasadorii care au pregãtit negocierile de la Rimini. Membru al cercului retorului Symmachus, este botezat în rit arian de episcopul goţilor Sigesar şi încoronat ca augustus. Îl numeşte pe Alaric magister utriusque militiaeşi pe cumnatul sãu Athaulf comes domesticorum equitum[7].

Dar Priscus Atallus are pretenţii imperiale proprii. Ceea ce nu a realizat Priscus a fost dependenţa sa de Alaric, pe care l-a ignorant neacţionând suficient de repede pentru a securiza Africa şi refuzând oferta de colegialitate propusã de Honorius, dovadã a slãbiciunii pregnante a statului roman.

Fie cã a fost vorba de aroganţã, veleitãţi imperiale sau neîncrederea totalã în curtea de la Ravenna, Attalus se dovedeşte o opţiune proastã pentru Alaric, care îl demite la Rimini[8], recunoscându-i doar lui Honorius capacitatea de a îndeplini cererile goţilor. O înţelegere este pe cale sã se fructifice, dar Sarus, dezertorul aflat acum în solda romanilor, atacã armata goticã prin surprindere, poate ca expresie a temerilor sale legate de propria-i poziţie[9].


Sack of Rome by the Visigoths on 24 August 410 by JN Sylvestre 1890 jpg jpeg

Acţionând sau nu conform instrucţiunilor de la Ravenna, cert este cã a provocat ultimul asediu al Romei, soldat de data aceasta cu intrarea în cetate prin Poarta Salaria, posibil datoritã unei trãdãri. Jaful începe pe 24 august 410 şi dureazã 3 zile. Şi autorii creştini, şi cei pãgâni, oferã o imagine sumbrã a distrugerilor şi masacrelor, care sunt totuşi limitate de pildã de permisiunea refugiului în Africa sau de respectarea sanctuarelor, iar comparativ cu jaful gallilor senoni cu 800 de ani înainte, lucrurile par sã fi fost ceva mai civlizate, dupã cum tot insistã şi Orosius, ce-i drept la modul idealizant când vorbeşte despre imnurile cântate împreunã de romani şi goţi pentru gloria lui Dumnezeu[10].

În orice caz, impactul psihlogic este unul covârşitor, redresarea imperiului ridicând mari semne de întrebare. Mai mult a contat şocul moral decât distrugerile propriu-zise, care au fost fãcute oarecum sistematic şi organizat, dar emoţiile au produs valuri milenariste şi cãutãri disperate de rãspunsuri în creştinism sau pãgânism. Pânã la urmã, era de neconceput pentru un roman ca un leagãn de civilizaţie sã ajungã pe mâna barbarilor. Dar nici pentru goţi nu a fost o situaţie fericitã.

“Pentru Alaric, jaful Romei a fost o recunoaştere a înfrângerii, un eşec catastrofal. Tot ce sperase şi pentru care luptase un deceniu şi jumãtate a ars odatã cu oraşul. O funcţie imperialã, un loc legitim în interiorul imperiului, acestea erau departe acum”[11] (deşi Athaulf va reuşi pânã la urmã sã concretizeze dezideratele lui Alaric, la momentul respectiv situaţia nu era strãlucitã nici pentru barbari). Jaful Romei nu a rezolvat nimic concret pentru goţi, a fost mai mult o satisfacţie personalã. Alaric încercase sã forteze statul roman sã reconfigureze relaţiile cu goţii, Roma fiind un factor de presiune cu valoare simbolicã pentru cã autoritatea imperialã se stabilizase la Ravenna.

Dupã jaf, Alaric, preocupat de asigurarea hranei poporului sãu, se îndreaptã spre sud dorind trecerea în Sicilia şi Africa de Nord, dar lipsa experienţei maritime cauzeazã eşecul. Reîntorcându-se spre centrul Italiei, Alaric moare la Bruttum, urmându-i la tron Athaulf. Iordanes are o poveste elaboratã despre înmormântarea sa:“Cursul râului Busentus a fost deviat, iar captivii romani au fost îndemnaţi cãtre albie unde au sãpat un mormânt. Apoi, dupã ce Alaric a fost depus în el împreunã cu multele comori adunate de la jaful Romei, râul a fost redirecţionat pe cursul normal şi groparii au fost omorâţi ca sã nu poatã dezvãlui locul de veci al lui Alaric[12].

Personaj interesant, are abilitate politicã, ştie sã-şi urmãreascã scopul în ciuda inferioritãţii culturale cu care este creditat. Şi totuşi, este în inferioritate militarã şi administrativã, supravieţuind în bunã mãsurã datoritã intrigilor de la curte. Oricum, povestea sa este simptomaticã pentru realitãţile antichitãţii târzii:implicarea barbarilor în afacerile statului roman, migraţiile dese, încercãrile de stabilizare în interiorul provinciilor, distanţarea între estul şi vestul imperiului, jocul politic din ce în ce mai complicat, interferenţele culturale dintre lumile romanã şi non-romanã.

Surse primare:

Ammianus Marcellinus, Res Gestae , trad. David Popescu, Bucureşti, 1982;
Aurelius Victor, Caesares , trad. H. W. Bird, Liverpool, 1994;
Claudian, De Bello Gothico , ediţie online: http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Claudian/De_Bello_Gothico* (accesat 13.11.2011);
Iordanes, Getica , ediţie online: http://www.gutenberg.org/cache/epub/14809/pg14809 (accesat 13.11.2011);
Orosius, Historia Adversum Paganos , ediţie online: http://sites.google.com/site/demontortoise2000/orosius_book7 (accesat 13.11.2011);
Socrates Scholasticus, Historia Ecclesiastica , ed. R. Hussey, Oxford, 1853;
Sozomenos, Historia Ecclesiastica , trad. I. Gheorghiu, Bucureşti, 1897;
Zosimos, Historia Nova , ed. F. Paschoud, Paris, 1971.

Lucrãri generale şi speciale:

Bury, J.B., The Invasion of Europe by the Barbarians. A Series of Lectures , University of London, 1927;
Cameron, Averil, Garnsey, Peter (ed.), Cambridge Ancient History, Cambridge University Press, 2008;
Cizek, Eugen, Istoria Romei , Bucureşti, Paideia, 2002;
Giese, Wolfgang, Die Goten , Stuttgart, 2004;
Heather, Peter, The Fall of the Roman Empire. A New History , London, Macmillan, 2005;
Kulikowski, Michael, Rome’s Gothic Wars , New York, Cambridge University Press, 2007;
Rohrbacher, David, Historians of Late Antiquity , London&New York, Routledge, 2002
Wolfram, Helwig, Die Germanen , München, Beck-Wissen, 1997.

Note: 

[1] Peter Heather, The Fall of the Roman Empire. A New History , London, Macmillan, 2005.
[2] Ibid.
[3] Iordanes, Getica , XXIX, ediţie online:
http://www.gutenberg.org/cache/epub/14809/pg14809.
[4] Sozomenos, Historia Ecclesiastica , trad. I. Gheorghiu, Bucureşti, 1897, IX, 4.
[5] Socrates Scholasticus, Historia Ecclesiastica , ed. R. Hussey, Oxford, 1853, VII, 10;Sozomenos, op. cit., IX, 6.
[6] Sozomenos, op. cit ., IX, 7.
[7] Sozomenos, op. cit ., IX, 8;Orosius, op. cit., VII, 42.
[8] Zosimos, Historia Nova , ed. F. Paschoud, Paris, 1971, VI, 9-12;Sozomenos, op. cit., IX, 8.
[9] Sozomenos, op.cit ., IX, 9.
[10] Orosius, op. cit ., VII, 30.
[11] Michael Kulikowski, op. cit ., pag. 177 (trad. aut.)
[12] Iordanes, op. cit ., XXX.