Autor 22172 vizualizări


Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (37-68) a devenit împărat al Romei în anul 54 după moartea tatălui său adoptiv, împăratul Claudius. Este considerat de istorici drept ultimul împărat din dinastia iulio-claudiana. Este faimos pentru mitul că ar fi incendiat Roma , pentru atrocităţi ca persecutarea creştinilor şi pentru crimele sale din familie. Şi totuşi, Nero s-a bucurat de un nivel crescut de popularitate. Avea o pasiune pentru muzică şi artă şi se considera "egal cu zeii". Multe detalii despre viaţa sa ar putea fi legende sau zvonuri care şi acum ne uimesc, transmise din generaţie în generaţie ca printr-un joc de telefon fără fir. Dar a comis oare Nero cu adevărat acele atrocităţi? Sau denigrarea a fost făcută de adversarii săi din interese politice ? Ori a fost portretizat ca monstru de către autorii antici în numele senzaţionalului? Cine a fost cu adevărat Nero? Un monstru sau un împărat cu intenţii bune, dar obsedat de popularitate personală ? L-a judecat istoria greşit, mai ales romanul Quo Vadis scris de Henryk Sienkiewicz ?  

I. Tinereţea  

Cel care avea să fie recunoscut ca Nero s-a născut la Antium, în Italia, pe 15 decembrie, anul 37, ca fiu al consolului roman, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, şi al Agrippinei cea Tânără. Numele de naştere pe care l-a primit era de Lucius Domitius Ahenobarbus. Tatăl său a murit când Lucius avea numai 3 ani. Mama sa a fost exilată de fratele ei, împăratul Caligula. Nero a fost astfel crescut de mătuşa sa.

În anul 41, Caligula a fost asasinat într-un complot, iar la tron a fost înscăunat Claudius. Agrippina a fost rechemată din exil şi s-a putut reuni cu fiul ei. Fiind ambiţioasă şi având planuri pentru a dobândi influenţă şi putere, s-a căsătorit cu Claudius (unchiul ei), acesta fiind deprimat după ce a fost înşelat de fosta sa nevastă, Messalina. Claudius l-a adoptat pe Lucius ca fiu, iar Agrippina l-a redenumit "Nero". Pentru a-i asigura o instrucţie de calitate ca să acceadă la tronul imperial, Agrippina l-a chemat pe Seneca să-i fie tutore lui Nero.  

Nero s-a căsătorit mai târziu cu sora sa vitregă, Octavia (fiica împăratului Claudius). Însuşi Claudius l-a numit pe Nero ca succesor la tron în defavoarea fiului său biologic, Britannicus.


În anul 54, la o cină festivă, Claudius a murit, otrăvit de ciuperci (uciderea ar fi fost pusă la cale de Agrippina). Nero, cu suportul Gărzii Pretoriene, a devenit noul împărat al Romei la vârsta de 17 ani. Dar puterea reală o deţinea mama sa, Agrippina, după cum ne demonstrează monedele din acele timpuri care îl ilustrează pe Nero şi pe mama lui cârmuind imperiul împreună. Erau zvonuri că cei doi purtau o relaţie incestuoasă.

La aceea vreme, Imperiul Roman avea o suprafaţă teritorială de 3-4 milioane de km2 şi o populaţie de 50 milioane de locuitori. Pentru prima dată în istoria umanităţii, o femeie cârmuia de facto un imperiu (sprijinită de Garda Pretoriană), căci după cum scrie Cassius Dio, primea ambasadori şi trimitea scrisori către comunităţi, guvernatori şi regi.  

II. Uciderea Agrippinei  

Relaţia dintre mama şi fiu s-a răcit. Din anul 55, chipul Agrippinei înceta să mai apară pe monede. Stăpânirea de facto al unui imens imperiu de către o femeie a fost de scurtă durata. Agrippina îşi pierduse puterea în favoarea consilierilor lui Nero, Seneca şi Burrus-comandantul Gărzii Pretoriene.

În anul 59, Nero află că mama lui plănuia să-l ucidă. Agrippina îl folosise pe Nero ca pe o marionetă şi voia să scape de el.

Astfel, la sfaturile lui Seneca şi Burrus, Nero a decis să lovească el primul. Ştia însă că decizia îl va bântui pentru tot restul vieţii. În societatea romană, mama era o emblemă iconică a familiei romane, iar maternicidul era considerat o desacralizare a virtuţilor romane. Dar Nero trebuia să supravieţuiască şi să-şi asigure tronul. Dorea însă să mascheze crima cu un accident. A încercat prin a ordona crearea unei capcane, în care un mobilier fusese atârnat într-o cameră deasupra Agrippinei. Dar a scăpat.

A ordonat unor corăbii să scufunde barca în care se afla Agrippina. A eşuat şi această tentativă, căci ea a reuşit să scape înotând până pe ţărm. Până la urmă, conform lui Tacitus, Nero le-a ordonat trupelor pretoriene să o ucidă direct. Agrippina şi-a desfăcut veşmintele şi şi-a arătat pântecul care i-a dat naştere lui Nero. Un soldat pretorian a scos sabia şi a înjunghiat-o.

Pentru acest gest, Nero a fost felicitat de către senatori. Tronul lui imperial era securizat.

III. Uciderea nevestelor  

Mariajul cu Octavia n-a fost unul fericit. Nu i-a dăruit niciun fiu. În anul 62, Nero a divorţat de ea, acuzând-o de adulter şi a alungat-o. Apoi, a ordonat uciderea acesteia pentru a-şi securiza poziţia sa ca împărat.

Nero s-a casatort cu Poppaea Sabina în acelaşi an şi i-a dat naştere unei fiice în anul 63, prin ianuarie, dar care a trăit doar trei luni. În anul 65, Poppaea a rămas din nou gravidă, dar a murit. Scriitorii antici scriu că Nero a ucis-o în bătaie când a avut o criză de furie. În realitate, s-a găsit recent un mulaj egiptean cu un poem în care scria că Poppaea voia să stea alături de Nero în viaţa de apoi. Până una alta, în antichitate, multe femei mureau la naştere.

S-a căsătorit apoi cu Statilla Messalina în anul 66. În anul 67, Nero s-a căsătorit cu Sporus, pe care l-a castrat şi l-a îmbrăcat în haine feminine.

IV. Marele Incendiu al Romei şi persecutarea creştinilor  

În noaptea zilei de 18 iulie, anul 64, un incediu a izbucnit la Circus Maximus. Curând, incendiul a scăpat de sub control. Nero se afla în acel timp la Antium, dar s-a reîntors la Roma imediat pentru a contribui la stingerea incendiului. Apoi, a trebuit să investească fonduri pentru a reconstrui oraşul, inclusiv pentru construirea unui nou palat, Domus Aurea, şi al unei statui colosale ce îl reprezenta.

Multe cărţi şi filme ne ilustrează o imagine falsă despre Nero, un ego-maniac artist că ar fi declanşat incendiul el însuşi şi ar fi cântat la harpă "Arderea Troiei" în acel timp. Toţi scriitorii antici îl blamează pentru declanşarea incendiului . Nero i-ar fi învinuit pe creştini, o sectă mică, pentru incendiu, spre a găsi un ţap ispăşitor în faţa poporului roman ce îşi manifestă nemulţumirile şi furia, după cum ne scrie Tacitus. Mulţi creştini au fost capturaţi şi supuşi la cele mai oribile torturi şi crime. Mulţi au fost îmbrăcaţi în piei de animale şi puşi să fugă de câini, iar alţii au fost băgaţi în arenă pentru a fi sfâşiaţi de lei sub privirile mulţimii ori crucificaţi şi arşi pentru a ilumina grădinile palatului imperial. În urma persecuţiilor, chiar apostolii Petru şi Pavel au căzut victime.  

După cum se ştie, Nero şi-a început domnia prin a interzice pedeapsa capitală. Nu se folosea de tactici de intimidare şi nu practică procese secrete şi execuţii.  

Mulţi istorici combat ideea că ar fi existat persecuţii în masă în timpul domniei lui Nero şi că acestea ar fi doar poveşti romantizate care să le sporească credibilitatea prin autovictimizare. De altfel, persecuţiile creştinilor sunt vag şi obscur menţionate de scriitorii antici. Analele lui Tacitus au fost scrise la 50 de ani după domnia lui Nero.

Până una altă, autorii antici scriu că Nero a ajutat sinistraţii, a transformat unele edificii publice şi palate în adăposturi şi a oferit grâne ieftine populaţiei. .A oferit bani pentru reconstrucţie şi a impus măsuri stricte pentru reducerea riscului de repetare a incendiilor. A sprijinit legile în favoarea liberţilor. A transferat rolul de colectare a taxelor de la vameşii ce aveau o politică fiscală draconică la colectori mici. A scăzut taxele pentru avocaţi. A ordonat arestarea oficialilor acuzaţi de corupţie şi şantaj. A redus taxele pentru săraci de la 4, 5 la 2, 5%. A construit săli de sport şi teatre şi a organizat spectacole cu gladiatori. A stabilit că la odată 5 ani să aibă loc festivaluri de poezie, jocuri şi teatru în întreg imperiul. A sprijinit o expediţie către Africa Ecuatorială pentru descoperirea izvoarelor Nilului. Şi totuşi, în ciuda realizărilor sale, moneda romană s-a depreciat. 


V. Administrarea Imperiului  

Sunt multe zvonuri care susţin că Nero, rămas fără fonduri pentru reconstruirea Romei, ar fi recurs la uciderea aristocraţilor din imperiu şi confiscarea averilor.

Dar este clar că domnia lui Nero a fost una sângeroasă în anumite colţuri ale imperiului. În anul 60, Nero a ordonat legiunilor romane să reprime sângeros revolta icenilor conduşi de regina Boudica din Britania.

În acelaşi timp, Roma pierduse un război cu Parthia, renunţând să mai anexeze Armenia.


În anul 66, Nero, fiind pasionat şi iubitor de cultură greacă, a călărit în Grecia, luând parte la multe festivaluri şi prezentări artistice. Nero însuşi ar fi participat la Jocurile Olimpice, la o cursa de alergat. Concurenţii l-au lăsat să câştige. Acesta ar mai fi participat şi la o cursa de care trase de cai, unde Nero s-ar fi prăbuşit, însă juriul helenic i-a acordat marea victorie. Nero i-ar fi mituit cu un milion de sesterţi. La plecare, a oferit Greciei o scutire de taxe.

Autorii antici scriu că Nero umbla pe străzile Romei deghizat în cetăţean normal, benchetuind cu anturajul prin cârciumi sau bordeluri, siluind femeile, participând la jocuri de noroc şi la bătăi.

VI. Sfârşitul lui Nero  

În anul 68, Nero înfruntă dificultăţi financiare. Reconstruirea Romei , inclusiv a colosului şi a palatului auriu, a falimentat imperiul, ceea ce l-a determinat să crească taxele şi să confişte obiectele religioase de valoare, precum statui din templele din Grecia şi Asia.

Suportul popular pentru Nero era în scădere. În aprilie 64, un guvernator roman al Galiei, Gaius Iulius Vindex, s-a sinucis după ce forţele sale au fost învinse de legiunile germane.

În cadrul spectacolelor de teatru, spectatorii au avut interdicţia de a-şi părăsi locurile cât timp Nero se afla pe scenă şi ţinea recitaluri ore întregi. S-a întâmplat ca femeile să nască în incinta teatrului, alţii s-au prefăcuţi morţi că să fie scoşi afară, iar viitorul împărat, Vespasian, a adormit în timpul interpretării, fiind exclus din anturajul împăratului.  

Marele incendiu l-a împovărat financiar pe Nero tocmai când veniturile erau deja insuficiente. 


Un grup format din senatori, printre care şi ofiţeri din garda imperială, condus de Gaius Calpurnius Piso, a plănuit să-l asasineze în timpul Jocurilor de la Circus Maximus din aprilie 65. Complotul a fost descoperit, astfel, 19 oameni fiind ucişi şi 13 exilaţi. Chiar şi Seneca a fost acuzat de complicitate la conspiraţia pisoniana şi a fost obligat să se sinucidă. A mai fost dată în vileag o altă conspiraţie pe când Nero se află în drum spre Grecia, fiind implicaţi senatori de vază, ca Gnaeus Domitius Corbulo. A reluat procesele pentru trădare şi s-a ajuns la exiluri, execuţii şi sinucideri, iar frica şi indignarea s-au răspândit printre senatori şi curteni.  

Ulterior, Garda Pretoriană înceta să-l mai sprijine pe împărat. Pe 8 iunie, anul 68, Senatul l-a declarat drept "inamic al Romei" .  

În martie 68, a izbucnit revoltă lui Iulius Vindex, guvernatorul Galiei Lugdunensins, câştigând adeziunea lui Galba, guvernatorul Hispaniei Tarraconensis.  

Armatele de la Rin l-au învins pe Vindex la Besancon, în mai 68. L-au proclamat, însă, împărat pe Verginius Rufus, care a refuzat. Galba a devenit soluţia alternativă. Galba aştepta în Spania, în timp ce agenţii lui au retras toată susţinerea de care se mai bucură Nero. La 8 iunie, Nero a fugit, fiind abandonat de comandantul pretorian, Nymfidius Sabinus.

A sperat că se va îmbarca la Ostia să caute adăpost în provinciile orientale. Dar pretorienii au refuzat să-l ajute. L-au părăsit şi servitorii. A ieşit în stradă din palat alături de Sporus şi s-a întâlnit cu Faon, unul dintre libertii săi, care l-a pus să se deghizeze şi l-a condus la vila sa, nu departe de oraş. Nero se ascundea într-o cameră din spatele casei când soldaţii au venit să-l aresteze. A ales să se sinucidă. L-a chemat pe Epafroditus, secretarul sau personal, să-l ajute să se înjunghie în gât, exclamând, în acelaşi timp: „Ah, ce artist piere odată cu mine!”.

Astfel, Nero a murit la 9 iunie, anul 68 , la numai 30 de ani. Trupul său a fost depus în mormântul Domitiilor de pe Colină Pinciana. A fost aşezat într-un sarcofag de porfir şi i s-a construit un altar de marmură montat pe o balustradă de piatră.  

Totuşi, Nero continuă să aibă suport şi după moarte. Otto, cel care a venit la tronul Romei pentru scurt timp, şi-a pus numele de Nero Otto în onoarea sa.  

A rămas popular în rândul plebeilor mormântul său fiind decorat cu flori încă mulţi ani după moarte.  

Tradus & adaptat :

http://www.livescience.com/40277-emperor-nero-facts.html

http://listverse.com/2013/04/29/9-reasons-caligula-and-nero-were-saner-than-you-think/