1917: Războiul lui Rommel în România (I)

Autor 14269 vizualizări


Câştigă doar acela care trage primul

„În dimineaţa zilei de 7 ianuarie 1917, am trimis foarte devreme echipe de cercetaşi în valea Putna, pe ambele laturi ale satului Găgeşti.

Dintr-o dată au izbucnit împuşcături. Hügel a raportat contactul cu o patrulă de cercetare a românilor, pe drumul de ţară. Primele focuri ale echipei sale au curmat vieţile românilor din primul rând, după care cei rămaşi s-au predat. Hügel şi-a continuat înaintarea şi, în câteva minute, a raportat apropierea unei linii inamice de hărţuire. I-am ordonat plutonului din faţă să deschidă focul. Răspunsul primit de noi a fost un foc atât de violent, încât am fost nevoiţi să ne azvârlim la pământ. Pe ceaţa încă groasă, inamicul a dezangajat lupta.

Să continui să tragi în ceaţă ar fi fost o pierdere zadarnică a muniţie. Am putut vedea un număr mare de români deplasându-se într-o grămadă dezordonată, fără vreun şef care să-i conducă. Am alergat spre ei fluturându-ne batistele şi imediat am avut 20 de prizonieri fără a trage un singur glonţ. Românii se săturaseră de un război care mersese cu certitudine foarte prost pentru ei. Câţiva dintre prizonieri ne-au ajutat să strângem laolaltă şi alţi camarazi ai lor. (1). Caporalul Brückner a surprins 5 români în clădirea vinăriei şi i-a dezarmat imediat.

Zeci de români se predau fără ripostă

Noi speram să găsim o fermă. Temperatura era de minus 15 grade, iar noi începuserăm să suferim de foame şi de frig. Eram incapabili să localizăm o fermă în vecinătate, însă am găsit o poziţie mai bună, în mijlocul unei vii înconjurate de un gard de sârmă ghimpată. Mai era o oră şi jumătate până la lăsarea întunericului. [...] Preferam să ocupăm câteva căsuţe dintr-un sat pentru a campa pe timp de noapte decât să ne întoarcem, abătuţi şi descurajaţi, la Schitul Tarniţa. Pe lângă adăposturi, mai aveam nevoie la fel de imperios de hrană.

Viroaga adâncă ducea spre Găgeşti. Ceaţa încă se învolbura. Auzeam sunetul unor voci deasupra povârnişului. Dr. Lenz şi cu mine ne-am strecurat în direcţia aceea şi am descoperit o formaţie largă de trupe române, odihnindu-se în câmp deschis, în spatele unei livezi. Sute de oameni, cai şi vehicule erau adunate în această mică suprafaţă. În timp ce ceaţa ne-a permis să ne apropiem fără a fi văzuţi, am hotărât să nu atacăm. (...)

Am descoperit un mare număr de români aflaţi pe marginea nordică a făgaşului, lângă o căsuţă. Am înaintat spre poziţia inamicului, trăgând şi în acelaşi timp fluturând batiste şi i-am ordonat să se predea. Românii nici nu s-au mişcat, nici nu au deschis focul.

Eram în sinea mea îngrijorat asupra finalului acţiunii. Românii stăteau unii lângă alţii, aşezaţi în ordine, disciplinaţi, cu arma la picior, vorbeau şi gesticulau între ei, însă se abţineau să tragă, dar şi să arate intenţii prietenoase. Ne-am apropiat de ei şi i-am dezarmat. Le-am spus apoi povestea despre sfârşitul războiului după care ne-am întors la echipa lui Pfeiffer cu cei 30 de prizonieri.(...)

Am continuat deplasarea către vale. După un timp, am văzut primele rânduri ale unei companii desfăşurate ivindu-se din ceaţă. Am avansat, fluturând batistele şi strigând. Compania inamică a fost luată prin surprindere. Ofiţerii au început să strige, cu furie:„Foc!“, şi în acelaşi timp să-i lovească pe militarii care, aparent, au preferat să lase armele jos. Ne aflam în cea mai precară poziţie. Compania a îndreptat armele spre noi. Ne-am aruncat la pământ imediat. Ceaţa ne-a ascuns în scurtă vreme de focurile inamicului. O parte din soldaţii inamici ne-a urmărit, în timp ce restul a continuat să tragă, la întâmplare, în ceaţă. Presaţi puternic de inamic am ajuns la echipa lui Pfeiffer şi i-am găsit pe cei 30 de prizonieri stând liniştiţi în picioare, sprijiniţi în armele lor. [...] Românii erau slabi ţintaşi, iar noi am ajuns la dispozitivul nostru cu toţi prizonierii şi fără nici o pierdere.

În căutarea unui adăpost

În orele care au trecut, vremea s-a limpezit considerabil, dar frigul s-a intensificat. Focul carabinelor şi mitralierelor a constituit ultimul meu schimb de saluturi cu inamicul. Am înaintat în linişte pe strâmta şi abrupta cărare muntoasă.

Militarul din ariergardă a raportat că un puternic detaşament de români ne urmărea. M-am oprit într-un şir întunecat de tufişuri şi am ordonat instalarea în poziţie de tragere a unei mitraliere grele. Liderul ariergardei, acţionând din propria sa iniţiativă, a organizat ambuscada inamicului pe un teren propice, după care l-a capturat fără nicio împuşcătură. Erau 25 de români! Nefiindu-mi de niciun folos, i-am trimis, sub pază, la Schitul Tarniţa. (...)

În timp ce luna se înălţa la dreapta noastră, strălucirea unui foc a devenit vizibilă pe partea stângă a văii, care se aşternea în faţa noastră. Am localizat, în curând, câteva duzini de români, stând în picioare în jurul unui foc de tabără. Dincolo de aceştia, un alt detaşament inamic mărşăluia probabil spre Găgeşti. Satul era ascuns de un deal mare, despădurit. Trupele montane s-au strecurat spre ţintă. Trebuia oare să atac inamicul pe partea stângă, în vale, sau mai degrabă să îl ocolesc şi să lovesc direct satul Găgeşti?

Ultima soluţie mi s-a părut a fi cea bună. Stând aproape unul de altul şi agăţându-se de şirurile de tufişuri negre, cele trei coloane s-au furişat cu prudenţă. Erau aproximativ 50 de români.

Ocuparea bisericii şi primirea proviziilor

Am atins, în final, partea cea mai joasă a dealului, care nu putea fi observată şi examinată de mai sus. Urmăream să iau dealul prin surprindere, şi, în măsura posibilului, fără să fie tras un singur foc de armă. Trupele s-au năpustit asupra sentinelelor române, ca şi cum ar fi ţâşnit direct din pământ, înconjurându-le pe loc. Totul s-a petrecut atât de rapid că acestea din urmă nici măcar nu au avut vreme să tragă un foc de avertisment.

Ele au dispărut în grabă în josul dealului. Creasta dealului era a noastră. În faţă era satul Găgeşti. Au început să bată clopote de alarmă. Soldaţii ieşeau în grabă pe stradă şi se adunau în pâlcuri. În fiecare moment, mă aşteptam ca ei să năvălească şi să recucerească înălţimea pierdută. Dar în sat lucrurile erau liniştite. Atâta vreme cât noi nu ne arătam pe deal şi nu trăgeam, trupele de intervenţie s-au întors la adăposturile lor. Eram de-a dreptul uimit! Nici măcar sentinelele române nu au încercat să se întoarcă la locurile lor de pază. Aparent şi ele se aflau jos în sat, printre ferme.

Eram zgribuliţi, înfometaţi şi aveam în faţa ochilor perspectiva caselor călduroase din sat. Am luat decizia să capturăm cele mai apropiate ferme ca să rămânem în ele până la ivirea zorilor. Grupul de asalt s-a apropiat, dar s-a tras în el. Plutonul s-a năpustit asupra satului înainte ca românii să poată ieşi afară din case. Mitralierele nu au mai putut trage multă vreme, fără a pune în pericol propriile noastre trupe din fermele de la marginea de nord a satului.

În mod surprinzător, lucrurile s-au liniştit. S-au mai auzit doar câteva împuşcături izolate. Românii s-au predat. M-am grăbit în direcţia aceea, în fruntea unui pluton. Prizonierii români fuseseră deja strânşi laolaltă. Erau mai mult de 100. De vreme ce toate lucrurile mergeau bine, ne-am deplasat din fermă în fermă. Am capturat întreaga garnizoană a românilor, care şi-a acceptat, astfel, soarta. Având securitatea asigurată, cu prizonierii şi plutonul care îi păzea în centru, ne-am pus în mişcare pe drumul principal al satului. Aveam 200 de prizonieri! Trupele montane intrau pe uşile caselor şi aduceau din interiorul acestora noi inamici. Ne-am apropiat de biserică, unde am constatat că numărul celor capturaţi era de trei ori mai mare ca al nostru (2):360! Biserica era clădită pe o mică ridicătură. Un semicerc de locuinţe o înconjura. Mi s-a părut a fi locul ideal pentru a ne instala cartierul general. Prizonierii au fost băgaţi în biserică, iar compania a fost încartiruită în casele de dimprejur.

L-am primit, apoi, pe primarul local, care, după cum aflasem de la un evreu vorbitor de limbă germană, dorea să îmi predea cheile primăriei. Anticipând sosirea trupelor germane, comunitatea a copt 300 de pâini, a tăiat cîteva capete de vaci şi a plasat un număr de vedre de vin la dispoziţia trupelor (3). Am adus la biserică suficiente provizii pentru necesităţile noastre.

Puţin înainte de ivirea zorilor am mutat întreaga formaţie pe înălţimi, la est de biserica din Găgeşti. Când s-au ivit zorii, am văzut trupe inamice intrând în tranşee pe malul de est al Putnei.

Focul de hărţuire şi liniştea

Am privit cu atenţie şi am fost surprins să văd o echipă de recunoaştere a românilor, de circa 15 oameni, cu baionetele fixate la puşti. Era deja prea târziu să mă întorc, deoarece un astfel de gest mi-ar fi adus câteva cartuşe în spate. Am continuat galopul spre cercetaşii români fără a schimba direcţia, i-am salutat într-o manieră prietenoasă şi le-am dat de înţeles că trebuie să predea armele, că erau prizonieri şi că trebuiau să mărşăluiască către biserica din Găgeşti, unde erau adunaţi 400 de camarazi de-ai lor. M-am îndoit că vreunul dintre români a înţeles vorbele mele. Dar conduita şi calmul meu, alături de tonul prietenos al vocii, au avut un efect convingător. Cei 15 oameni şi-au aşezat armele pe drum şi s-au deplasat pe câmp, în direcţia indicată. (...)

Echipele noastre de cercetare şi recunoaştere ne-au adus mai mulţi prizonieri. Către orele 9.00 ale dimineţii, „războiul a reînceput“. Artileria românească şi probabil cea rusească au supus satul Găgeşti unui foc de hărţuire. În timpul după-amiezii, focul ostil a crescut în intensitate, atingând chiar o atât de mare violenţă că ne-a adus aminte de Frontul de Vest. Artileria inamică a continuat să tragă cu o violenţă acerbă, nediminuată, până când s-a întunecat. Câteva împuşcături au decis repede soarta bătăliei din pădure şi din lăstăriş dintre avangarda noastră şi echipa de cercetaşi a românilor. În astfel de situaţii este important să mergi înaintea vrăjmaşului cu armele gata să tragă. Câştigă doar acela care trage primul şi trage fără încetare, menţinând un foc cât mai stabil şi devastator.

Plutonul a continuat să sprijine înaintarea noastră de-a lungul satului, prin focul indirect tras asupra acoperişurilor caselor, al cărui efect psihologic asupra inamicului a fost atât de mare încât acesta ne-a permis să intrăm peste el şi să-l capturăm fără a ne opune o prea mare rezistenţă. În lupta de la Găgeşti, nu a existat nicio pierdere din partea noastră.“

Mai citeşte:Cum a ajuns Rommel la Găgeşti-Putna (II)

 

NOTELE TRADUCĂTORULUI:

1. Exagerarea autorului este în mod clar evidentă. Acest gest nu poate fi posibil în nicio armată, oricât de demoralizată ar fi ea. Mai mult, ar dezonora orice armată.

2. Cu tot respectul şi cu toată consideraţia pentru calităţile militare incontestabile ale mareşalului Erwin Rommel, consider şi acest episod narat de el în lucrarea sa memorialistică la fel de exagerat. Prea mulţi prizonieri români făcuţi rapid şi fără luptă, prea multe cazuri de militari români care se predau imediat, fără opoziţie!

3. Chiar atât de iubiţi, doriţi şi mult-aşteptaţi erau militarii germani de către locuitorii Vrancei, în iarna anului 1917, încât să fie întâmpinaţi cu pâine, carne şi vin?

""