Autor 12107 vizualizări


Feldmareşalul August von Mackensen dorea să rămână în istorie printr-o uriaşă bătălie de nimicire, gloria nepieritoare urmând să-i fie asigurată de munţii de morţi şi de râurile de sânge. Zona Vrancea anului 1917 părea perfectă pentru un astfel de scenariu şi un dublu atac masiv ar fi dus la distrugerea forţelor ruse şi române ce barau drumul spre Iaşi şi sudul Ucrainei. Măcelul de la Mărăşeşti a fost declanşat fără să conteze consumul de muniţii şi cel de vieţi omeneşti. Diviziile ruseşti au fost silite să bată în retragere, dar cele româneşti intrau în luptă cu încăpăţânare şi îndiguiau valurile cenuşii de asalt.  

 Ziua de 8 august urma să fie una în care Divizia 89 infanterie germană să spargă apărarea inamică, dar a fost un dezastru pentru atacatori. Militarii trimişi în misiune au fost loviţi din flanc de artilerie şi mitraliere. Grav era că valuri după valuri de români şi ruşi contraatacau la baionetă şi cu grenade. Bilanţul zilei era unul catastrofal. Divizia avea rândurile rărite cu 534 de luptători şi alţi 206 erau dispăruţi. Era prea mult pentru un interval de timp atât de scurt, ceea ce demonstrează amploarea şi violenţa încleştărilor din sudul Moldovei. Se adăugau 1.685 de răniţi şi opt prizonieri. Un batalion avea 182 de oameni, un efectiv normal înainte de război fiind de cel puţin 1.000 de militari. Este interesant că unii istorici din fosta Antantă vor astăzi cu orice preţ să demonstreze că intrarea României în conflict n-a fost suficient de importantă pentru a diminua din energia ofensivă germană, dar fostul inamic recunoaşte că apărătorii şi-au făcut datoria cu o încăpăţânare demnă de unităţile de elită.

 Nu este de mirare că această mare unitate germană a fost lăsată drept forţă de ocupaţie în România după încheierea păcii de la Bucureşti. Grav era că ploaia de proiectile din 8 august 1917 a provocat pierderi grele în rândurile ofiţerilor cu experienţă. Regimentul 333 infanterie a rămas fără comandant şi aceeaşi era situaţia la nivelul celor trei batalioane. Şapte companii au rămas fără conducători pricepuţi. Grav era că subalternii erau şi ei cu rândurile rărite. Nu mai avea rost să refaci ceva complet mutilat. Trebuie precizat că autorii voluminosului tratat de istorie militară din anul 1988 nu acordă luptelor din ziua de opt august decât mai puţin de o jumătate de pagină şi n-au subliniat importanţa uzurii provocate de către apărătorii români şi ruşi Diviziei 89 infanterie germană.

 Căpitanul Wolff, comandant al Batalionului III din Regimentul 333 infanterie a avut o situaţie mai interesantă. Chiar dacă erau temperaturi de nu puteai ţine mâna pe casca de oţel, ofiţerul era grav bolnav de gripă, Leon Hetzer având o formulare din care rezultă că nu era un caz izolat. A pornit totuşi la atac împreună cu unitatea şi a căzut la datorie în neagra zi de 8 august 1917. Este interesant de observat că era o situaţie cam ciudată pe frontul din Vrancea. Un virus gripal bântuia pe arşiţă cumplită printre militarii germani şi nu exista un leac pentru ostoirea suferinţelor. Se poate pune întrebarea ce agent invizibil se infiltrase în trupurile luptătorilor şi prefera chiar să lovească în cei mai puternici.

Era vorba de gripă sau se ascundea altceva în spatele termenului prea general? Această informaţie amintită în grabă de către ofiţerul Leon Hetzer, interesat de cauzele dezastrului german de la Mărăşeşti, indică în mod clar faptul că boala cunoscută drept gripa spaniolă n-a sosit din SUA în 1918, ci era deja prezentă printre militarii germani în august 1917. Preferinţa pentru oameni în putere, soldaţi în special, indică adevăratul asasin din pandemia ce se amorsa zi de zi: Mycoplasma pneumoniae. Adoră concentrările de militari şi loveşte cotidian în întreaga lume. Zisa gripă spaniolă n-a dispărut brusc prin 1920.

 Eşecul a fost provocat de un raport eronat despre situaţia forţelor inamice, mitralierele româneşti putând să realizeze un eficient foc din flanc. În plus, Divizia 76 infanterie de rezervă n-a pornit la asalt şi astfel a fost permisă acţiunea unităţilor inamice împotriva trupelor prea avansate. Nici artileria din zonă nu era suficientă, de calibrul şi tipul cerut pentru a neutraliza forţele adăpostite în tranşee. Cele 403 tunuri de câmp nu erau suficient de puternice pentru neutralizarea fortificaţiilor de campanie şi nici nu puteau să lovească ţinte aflate în teren ce prezenta denivelări. Industria germană avea limitele ei, mai ales că era lipsită de resursele strategice necesare producţiei de mare serie.

Bibliografie minimală

Ministerul Apărării Naţionale, România în Războiul Mondial 1916 – 1919, vol. I, Documente – Anexe, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1934.

Garoescu, Gheorghe, Jurnal de front, vise de iubire, Editura Militară, Bucureşti, 2017.

Avram, Valeriu, Aeronautica românească în Războiul de Întregire Naţională (1916 – 1919), Editura Militară, Bucureşti, 2012.

Hetzer, Leon, Din campania împotriva României 1916 – 1918, în România militară, nr. 5, 7-8/1939.

România în anii Primului Război Mondial, vol. 2, Editura Militară, Bucureşti, 1988.