Ziaristi și oameni de stat, făuritori ai Marii Uniri în patrimoniul toponimic al Bucureștilor

Autor 1988 vizualizări


Au trecut 100 de ani de la incheierea uneia dintre cele mai mari conflagratii mondiale care au marcat secolul al XX-lea, secol care a debutat cu ample miscari de revolta in incercarea de reasezare a vietii sociale si economice mondiale. Primul conflict mondial incheiat dupa 4 ani de lupte crancene si disparitia a milioane de oameni a dus la dezmembrarea unor mari imperii ce gestionau viata politica si sociala a Europei si nu numai. Sfarsitul luptelor a generat un vid de putere care a permis popoarelor sa poata sa se manifeste fara ingerinta autoritatilor imperiale.

Dezmembrarea marilor imperii a avut ca rezultat principal aparitia de state national e, nazuinta de veacuri a populatiilor vorbitoare ale aceleiasi limbi. De aceste conjuncturi favorabile a beneficiat si populatia Romana care si-a impus dorinta de veacuri de a aduna intr-un singur stat toate teritoriile locuite de populatia vorbitoare de limba Romana, stat in care sa poata locui cu aceleasi drepturi si populatii de alta national itate. In o suta de ani de stat national Roman este o perioada in care populatia a trecut prin perioade bune, dar si perioade mai putin bune sau chiar rele.

Dar, indiferent de perioada in care s-a aflat Romania, indiferent de oranduirea sociala, personalitatile care si-au adus contributia, sub diverse forme, la crearea statului unitar dar si evenimentele si locurile marilor confruntari care au creat posibilitatea realizarii acestui deziderat au fost evidentiate, comemorate si remarcate sub diverse forme. Una din modalitatile de comemorare si, in acelasi timp, de pastrare in constiinta populattei a marilor evenimente istorice este atribuirea de denumiri de artere de circulatie. Aceasta fiind o forma de recunoastere a contributiei pentru generatiile care au trait evenimentele in cauza , dar si o forma de educatie a generatiilor care nu au participat la aceste evenimente. Marea unire finalizata la 1 Decembrie 1918 este astfel marcata in Bucuresti prin atribuirea ca denumiri de artere de circulatie a numelor militarilor participanti la luptele purtate de armata Romana in cei doi ani de razboi, a diverselor locuri in care s-au desfasurat batalii crancene, castigate sau pierdute, dar si a personalitatilor politice care s-au implicat in crearea conditiilor propice de recunoastere pe plan mondial a acestui mare deziderat al poporului Roman. 

Printre personalitatile care au realizat idealul unirii s-au fost numarat importanti publicisti. 

Administratia publica locala, ca exponent al comunitatii pe care o reprezinta, are printre multe alte competente/atributii si pe aceea sa „atribuie sau sa schimbe, in conditiile legii, denumiri de strazi, de piete si de obiective de interes public local” (Legea nr. 215/2001-republicata, art. 38, pct. u.). Pe langa atributul tehnic de identificare/gestionare/orientare, atribuirea de denumiri pentru arterele de circulatie are si un important atribut in pastrarea traditiei locale prin atribuirea de „denumiri a unor nume de personalitati ori evenimente istorice, politice, culturale sau de orice alta natura” (OUG nr. 63/2002, art. 3, alin.1). 

Numele lui Iancu Cavaler de Flondor a fost atribuit in 1930 unei strazi din Bucuresti in cinstea marelui om politic din Bucovina care a activat pentru unirea acesteia cu Regatul Romaniei. A participat la organizarea unei mari adunari politice a Romanilor in Cernauti, la 7 martie 1892, care a decis coagularea tuturor fortelor politice Romanesti intr-un partid national unit, reprezentat prin societatea politica «Concordia». Aceasta data este considerata de catre istoriografi drept moment al crearii Partidului National Roman din Bucovina. Structura respectiva urma sa se intemeieze pe programul publicat cu un an mai devreme in paginile "Gazetei Bucovinei". In anul 1897, gruparea "tinerilor", nemultumiti de politica promovata de elita traditionala, de absenta unor actiuni ferme si de accentuarea disensiunilor intre membrii conducerii societatii "Concordia" si unii deputati ai Dietei si Parlamentului imperial, in frunte cu Iancu Flondor si juristul Gheorghe Popovici (poetul Teodor Robeanu), s-a constituit intr-un comitet cu scopul de a contribui la structurarea unui partid national puternic. Noua formatiune politica (denumita ulterior Partidul Poporal National Roman sau Partidul National Radical Roman) a incercat sa preia conducerea Partidului National Roman din Bucovina. Ziarul „Patria” (1897-1900), editat de transilvaneanul Valeriu Braniste, a devenit organul de presa al partidului. La aceste gazete, Iancu de Flondor a colaborat intens, scrisul lui rezonand in constiinta contemporanilor. Tanara generatie sustinea un radicalism in viata politica si in atitudinea fata de administratia Bucovinei, dorind, spre deosebire de conservatori, sa emancipeze masele Romanesti (tarani, meseriasi, intelectuali din lumea satelor si din orase), constientizand necesitatea formarii unui suport social pentru derularea luptei contra tendintelor ce aduceau prejudicii intregii natiuni.Cu prilejul inaugurarii sesiunii Dietei Bucovinei la 28 decembrie 1898, Iancu Flondor a afirmat ca va lupta pentru promovarea dreptului autohtonilor la utilizarea limbii materne: Voi lucra totdeauna intr-acolo ca limba noastra sa domineze nu numai in camera, ci sa fie intrebuintata si in actele oficiului". 

Un alt luptator unionist omagiat de urbanisti prin atribuirea numelui sau in 1935 unei artere de circulatie a fost preotul Vasile Lucaciu, una dintre cele mai importante personalitati politice, culturale si istorice ale Romanilor ardeleni din perioada dualismului Austro-Ungar, militant pentru drepturile Romanilor din Transilvania. Cu studii teologice facute la Roma, unde a luat si doctoratul, a activat ca scriitor politic, printre altele in „Gazeta de Transilvania” si „Observatorul”, initiator si semnatar al Memorandumului, si lider al Partidului National Roman, a avut de suferit in repetate randuri represiunea autoritatilor de la Budapesta. In perioadele in care a fost detinut politic, Romanii ardeleni i-au dedicat in semn de pretuire si solidaritate un cantec: Doina lui Lucaciu. A editat Revista Catolica, primul periodic aparut in limba Romana la Baia Mare. 

In 1990, urbanistii atribuie aleii Macaralei numele lui Onisifor Ghibu, profesor Roman de pedagogie, membru al Academiei Romane si politician, luptator pentru drepturile si unitatea poporului Roman, unul dintre participantii importanti la realizarea Marii Uniri de la 1918. Dupa ocuparea Bucurestiului in toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiaza la Iasi cu sotia si cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917 la Chisinau, unde devine motorul actiunii revolutionare basarabene din 1917-1918. Impreuna cu cativa fruntasi basarabeni, intemeiaza si organizeaza Partidul National Moldovenesc. Conduce efectiv vasta actiune de organizare a invatamantului in limba Romana, inexistent in 1917 si reuseste deschiderea de scoli Romanesti in toata Basarabia, incepand cu toamna anului 1917. Tipareste apoi ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din intreg Imperiul Rus, transformat mai apoi in cotidianul ”Romania Noua” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de lupta pentru unirea politica a tuturor Romanilor”. In primul numar publica marea”Declaratie” – intocmita si cu prima semnatura a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu Romania a tuturor Romanilor aflatori in teritorii ocupate vremelnic de puteri straine”. Onisifor Ghibu se afla in fruntea luptei care duce la unirea Basarabiei in 1918. Opera lui Onisifor Ghibu numara peste 100 de lucrari, printre care: „Limba noualor carti bisericesti” (1905), „O calatorie prin Alsacia si Lorena, Tara si scolile ei” (1909), „Cercetari privitoare la situatia invatamantului primar si la educatia poporala”, „Despre educatie” (1911), „Scoala Romaneasca din Ungaria” (1912), „Din istoria literaturii didactice Romanesti”, „Universitatea din Cluj si institutele ei de educatie” (1922), „Universitatea Romaneasca a Daciei superioare” (1924), „Portrete pedagogice” (1927), „Contributiuni la istoria poeziei noastre populare si culte” (1934), „Picu Patrut din Saliste”, „Prolegomena la o educatie Romaneasca” (1941) s.a. (Laurentiu Furdui, sursa „Vacante la Saliste” - Dumitru Titu Moga) Opera antuma foarte vasta a lui Onisifor Ghibu are ca subiecte principale: pedagogia si educatia, problemele scolare, unirea celor doua biserici Romanesti, politica religioasa si minoritara a statului Roman fata de politica dusmanoasa si revizionista a unor organizatii laice si calugaresti, problemele basarabene. 

In 1990, arterei de circulatie cuprinse intre aleea Barajul Sadului si aleea Blocurilor i se atribuie numele lui Vasile Goldis, pedagog, om politic, membru de onoare (1919) al Academiei Romane.Intre anii 1906-1910, in calitate de deputat in parlamentul maghiar pentru circumscriptia Radna, a intervenit de numeroase ori impotriva diverselor legi asupritoare de national itati. Este membru al Partidului National Roman in numele caruia redacteaza un memoriu pe care acesta din urma il inainteaza guvernului maghiar la 13 septembrie 1910 din partea Partidului National Roman, ca raspuns la propunerile de tratative ale acestuia. Diferentele de opinii fata de tratativele cu guvernul maghiar creeaza in jurul anilor 1910-1911 grave disensiuni in cadrul Partidului National Roman avand ca rezultat conturarea a doua orientari diferite in problema formelor pe care este necesar sa le imbrace lupta de emancipare national a: orientarea radicala sustinuta in general de membrii tineri ai partidului grupati in jurul ziarului Tribuna, in frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Onisifor Ghibu, Sever Bocu s.a. si cea moderata reprezentata de membrii mai varstnici ai partidului. Vasile Goldis face parte, mai intai, din grupul intransigentilor, apoi realizand ca un conflict ar putea avea consecinte ireparabile asupra activitatii partidului, adopta o atitudine de compromis intre cele doua orientari incercand alaturi de Aurel Lazar, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu si Stefan Cicio-Pop sa mentina unitatea de actiune a Romanilor ardeleni.In aceste conditii primeste sa conduca ziarul Romanul fondat la Arad de la 1 ianuarie 1911, care dupa incetarea aparitiei in martie 1912 a ziarului Tribuna a devenit cartierul general al luptei politice Romanesti, pregatind Unirea cea mare, anuntand pe orice cale prabusirea iminenta a Imperiului Austro-Ungar.Fiind director al ziarului, refuza semnarea declaratiei de fidelitate fata de guvernul contelui Tisza in conditiile intrarii Romaniei in razboi impotriva Austro-Ungariei. Acest act a fost calificat de catre autoritatile maghiare drept atitudine duplicitara si lipsita de patriotism si a determinat suspendarea, in martie 1916, a ziarului Romanul care va reaparea abia in preajma actului unirii de la Alba Iulia. 

Tot in 1990, fostei strazi Ioana Alexandru, anterior str. Ghita Serban, fosta Aleea Buciumului I se atribuie numele lui Iosif Hodos, absolvent al Universitatii din Padova, alaturi de Simion Barnutiu si de Alexandru Papiu Ilarian.  

Intre 1869 – 1878 pe perioada a trei mandate, Iosif Hodos a fost deputat in Parlamentul de la Budapesta. Se numara printre membrii fondatori ai Societatii literare Romane, societate care se va transforma ulterior in Academia Romana. Este secretar general al Academiei Romane pana la moarte. Ca membru al Academiei Romane, Iosif Hodos a prezentat „Literatura si bellearte”, in 1868. A colaborat la „Revista Carpatilor” editata de Gheorghe Sion in 1861 si la „Foaie pentru minte, inima si literatura”. 

In 1994, urbanistii au dat numele marelui , ziarist, diplomat si om politic Grigore Gafencu, arterei de circulatie cuprinse intre Soseaua Nordului si Daniel Danielopolu. Doctor in stiinte juridice la Paris, se inroleaza in cadrul armatei Romane in timpul celui de-al Doilea Razboi Balcanic si in timpul Primului Razboi Mondial fiind decorat pentru fapte de eroism cu Coroana Romaniei, Ordinul Mihai Viteazul si Crucea de Razboi Britanica. 

Trei au fost ctitorii de tara: Iuliu Maniu, infaptuitorul Romaniei Mari prin Unirea Transilvaniei de la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918, Ion Mihalache, participant in linia I la luptele pentru intregirea neamului, iesind din transee infasurat in pelerina Mihai Viteazu si Grigore Gafencu, doctor in drept la Sorbona, inrolat in armata franceza, venit ca locotenent de aviatie cu o escadrila, a luptat pe frontul Romanesc si pentru acte de vitejie i s-a conferit Ordinul Mihai Viteazu si Legiunea de onoare a Frantei.  

Toti trei s-au regasit in 1928 in guvernarea national taranista, in care Grigore Gafencu, dupa ce fusese ales deputat la 32 de ani, a ocupat postul de adjunct al Ministerului de Externe si alte functii ministeriale. Din decembrie 1938 pana in iunie 1940 a detinut functia de ministru de Externe demisionand cand rusii au navalit si rapit Basarabia si Bucovina de Nord. 

Ca ministru de Externe pentru colaborarea tarilor din Mica Antanta cu Occidentul a reusit ca Romania sa primeasca garantii din partea Frantei si Angliei. 

In 1923 preia conducerea ziarului „Argus”, „foaie de bursa si de informatii comerciale”, pe care o transforma intr-o tribuna a vietii sociale si economice Romanesti. Fondator al Agentiei Romane de Presa (RADOR). Membru PNT si deputat; subsecretar de Stat (1923-1933) la mai multe ministere. Conduce destinele politicii externe Romanesti intr-o situatie complexa pe plan intern si international (ministru al Afacerilor Straine, 23 decembrie 1938-3 iulie 1940), militand pentru o mai stransa colaborare a tarilor din Mica Antanta cu democratiile occidentale, in special cu Franta; ministru plenipotentiar al Romaniei la Moscova (august 1940-iunie 1941). Intelege rapid ce se intampla in Romania si in lume in contextul celui de-al Doilea Razboi Mondial, de aceea decide (1941) sa ramana in strainatate. Exilul sau cuprinde trei etape: Geneva (1941-1949), New York (1949-1952) si Paris (1953-1957). Obtine azil politic in Elvetia, dar i se interzice orice activitate politica. Esenta activitatii sale in exil consta intr-o pledoarie pentru unificarea Europei, solutia sa fiind o federalizare a continentului inspirata de modelul elvetian. I-a cunoscut pe multi dintre fondatorii Uniunii Europene, fiind prezent la mai multe intalniri care vizau reconstructia postbelica a Europei. Participa la Congresul Uniunii Federale Europene de la Montreux (august 1947) si la Congresul Uniunii Europene a Federalistilor de la Haga (mai 1949). Ca o recunoastere a eforturilor depuse, in aprilie 1956 a fost ales presedinte al acesteia. 

In 2002, o strada bucuresteana a fost numita in cinstea marelui publicist si om politic basarabean Pan Halippa. Pantelimon Halippa, nascut la 1 august 1883 la Cubolta, in judetul Soroca a parasit aceasta lume nonagenar, la 30 aprilie 1979, la Bucuresti. Mare publicist si om politic basarabean, a militat pentru afirmarea culturii Romane in Barasabia si pentru unirea ei cu Romania. Ca presedinte al Sfatului Tarii a votat unirea cu Romania in 1918. A ocupat functii de ministru in diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist si inchis la Sighet. A fost ales membru corespondent al Academiei Romane. 

S-a refugiat la Iasi si s-a inscris la facultatea de litere si filosofie. In aceasta perioada a colaborat la revista„Viata Romaneasca”, in care a publicat “Scrisorile din Basarabia”. In anul1908 a tiparit la Chisinau, „Pilde si novele”, prima carte literara din Basarabia, iar in anul 1912 lucrarea „Basarabia, schita geografica”. Revenit la Chisinau in anul 1913, publica impreuna cu Nicolae Alexandri si cu ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvant moldovenesc”, al carui director a fost. In scrierile sale, Halippa nu a contenit sa militeze pentru unirea Basarabiei cu Romania.Activitatea sa politica s-a intensificat, iar in 1917 a infiintat Partidul National Moldovenesc. Pantelimon Halippa a fost intemeietorul Universitatii Populare din Chisinau (1917), al Conservatorului Moldovenesc, al Societatii Scriitorilor si Publicistilor Basarabeni, al Societatii de Editura si Librarie “Luceafarul” din Chisinau (1940). In 1932 a editat si a condus revista “Viata Basarabiei” si ziarul cotidian omonim. Anul 1918 l-a gasit pe Halippa in fruntea curentului pro-unire, drept pentru care a fost ales vicepresedinte, apoi presedinte al Sfatului Tarii, adunarea care la 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu Romania. A participat si la adunarile de la Cernauti si de la Alba-Iulia care au proclamat Unirea Bucovinei si, respectiv, a Transilvaniei cu Romania.Dupa 1918 a detinut mai multe functii: ministru, secretar de stat pentru Basarabia (1919-1920), ministru al Lucrarilor Publice (1927), ministru al Lucrarilor Publice si Comunicatiilor (1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sanatatii si Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator si deputat in Parlament (1918-1934), urmarind constant propasirea culturala a Basarabiei. In anul 1923 devine membru emerit al Suveranului Sanctuar al Romaniei si, in acelasi an, la 29 decembrie, reprezenta Loja Libertatea, din Chisinau, la Conventul anual al Marii Loji National e din Romania (MLNR). In 1925 a facut parte din Comisia de relatii externe a MLNR. A mai indeplinit si functia de garant de amicitie in tara noastra al Supremului Consiliu de grad 33 din Santo Domingo. Pantelimon Halippa a fost intemeietorul Universitatii Populare din Chisinau (1917), al Conservatorului Moldovenesc, al Societatii Scriitorilor si Publicistilor Basarabeni, al Societatii de Editura si Librarie „Luceafarul” din Chisinau (1940). In 1932 a editat si a condus revista „Viata Basarabiei” si ziarul cotidian omonim. 

Pentru ca pentru Romania este foarte importanta pastrarea si promovarea mostenirii culturale a diferitelor regiuni ale sale cu caracteristicile specifice si traditionale, autoritatile publice locale sunt primele care se pot ss trebuie sa se implice in conservarea culturala, care printr-o planificare coerenta, sa permita restaurarea si protejarea zonelor traditionale ale localitatilor rurale sau urbane, a monumentelor de arhitectura, a siturilor istorice, muzeelor, teatrelor si lucrarilor istorice de arta.  

Aceste initiative de conservare culturala implica si protejarea patrimoniului toponimic care este reprezentat in principal de denumirile de strazi, zone sau localitati. 

In conservarea acestui patrimoniu legislativul a pus la dispozitia autoritatilor publice locale un act normativ important, reprezentat de Ordonanta nr. 63 din 29 august 2002 privind atribuirea sau schimbarea de denumiri, aprobata prin Legea nr. 48 din 21 ianuarie 2003. 

Existenta acestor urbanonime in patrimoniul toponimic al Bucurestilor reflecta preocuparea autoritatilor Romane pentru pastrarea in memoria colectiva a unor semnificatii identitare de importanta nationala.

Sursă: http://www.animafori.ro/


""