Autor 13784 vizualizări


Gândită de la bun început să fie expusă în Sala Mare de concerte a Ateneului Român, dar executată jumătate de secol mai târziu, Fresca istoriei poporului român și-a câștigat faima încă de la inaugurarea sa, în 1938. Dar nu toate au fost bune și frumoase pentru această pictură uriașă. Modificări, acoperiri, distrugeri au afectat-o de-a lungul existenței sale. Totuși, astăzi o putem vedea în toată frumusețea ei. Cum a fost ea creată? Ce etape ale istoriei recente şi-au pus amprenta asupra ei? Și cum de ajuns astăzi intactă, așa cum și-a dorit-o autorul ei, pictorul Costin Petrescu? 

Încă din 1888, anul deschiderii Ateneului Român, se pusese problema unei picturi monumentale, realizate pe peretele circular al Sălii Mari, care urma să cuprindă scene importante din istoria poporului român. De fapt, încă de la faza de proiectare a Ateneului, Constantin Esarcu, membru fondator al Societății Ateneul Român, și arhitectul Albert Galéron avuseseră ideea de a înfățișa o suită de tablouri sau imagini plastice desprinse din istoria românilor. Alexandru Odobescu reitera această idee în conferința sa ținută la Ateneu, pe 14/26 februarie 1888:„N-ar fi o adevărată minune a artei picturale feeria de scene din istoria naţională cu care dorim a vedea acoperită friza ce înconjoară sala circulară a viitorului nostru ateneu?”

Prin urmare, în seara zilei de 19 martie 1889, spectatorii invitați la inaugurarea Sălii Mari a Ateneului au putut vedea pe friza circulară a sălii inscripționate cuvintele:„Loc rezervat marei fresce ce va reprezenta fazele principale ale istoriei românilor”.

Mai multe proiecte – dar niciunul pe placul iniţiatorilor

Lucrările pentru Frescă nu au demarat însă imediat. Și aceasta, deoarece detaliile proiectului de execuție nu fuseseră încă hotărâte. O primă ofertă îi sosise lui Constantin Esarcu de la Paris, intermediată de Albert Galéron, de la pictorul Puvis de Chavannes, căsătorit cu Maria Cantacuzino. Acesta dorea să realizeze în ulei pe pânză panourile scenelor istorice, urmând ca acestea să fie fixate apoi pe pereţi, asemănător cu ceea ce se putea vedea la Pantheonul din Paris. Această ofertă contravenea însă dorinţei iniţiale:ca pictura să fie făcută „al fresco” (de unde și cuvântul în limba română, frescă). Mai mult, membrii Societății Ateneul Român preferau mai degrabă contribuția unui meșter autohton decât a unui artist importat. Iată, deci, cele două mari probleme cu care se confrunta proiectul:tehnica de execuție și artistul care să o realizeze.

La 23 ianuarie 1902, președintele de la acea vreme al Ateneului, Petre S. Aurelian, a invitat o serie de personalități „pentru ca, împreună cu membrii biroului Societăţii noastre, care v-a invitat deosebit, să chibzuiţi asupra modului cel mai nimerit cu care s-ar putea proceda, spre a se dobândi un rezultat satisfăcător pentru executarea frescei din sala cea mare a Palatului Ateneului”. Pe lângă dirijorul și directorul Societății Filarmonice, Eduard Wachmann, și violoncelistul și dirijorul Dimitrie Dinicu, pe lista celor invitați se mai aflau pictorii Nicolae Grigorescu și Vladimir C. Hegel, arhitectul Ion Mincu, precum şi istoricii Grigore Tocilescu, George Ionescu Gion, Trandafir Djuvara şi dr. Alecu Urechia. Cel mai semnficativ proiect pe care îl aveau pe masă la momentul respectiv era cel propus cu un an înainte de pictorul Ștefan Popescu. Acesta relua ideea franceză a panourilor pictate pe pânză (300 mp de material) și apoi lipite pe zid, ceea ce presupunea un timp îndelungat de execuție, o serie de călătorii de studiu în țară și străinătate și un cost de 80.000 lei. În condițiile sumei considerate exagerat de mare (la acea vreme, cursul liber pe principalele piețe era de 25, 58 lei pentru 1 liră sterlină, deci un cost total de 3.128 lire) și a timpului prea lung de execuție, proiectul a fost respins.

Sala de concerte a Ateneului,  atunci când pe peretele circular trona următoarea inscripţie: „Loc rezervat pentru marea frescă a istoriei românilor”

Sala de concerte a Ateneului, atunci când pe peretele circular trona următoarea inscripţie:„Loc rezervat pentru marea frescă a istoriei românilor”

Costin Petrescu şi bătălia pentru atragerea fondurilor

Tot în această perioadă, atrage atenția Comitetului pentru soluționarea problemei Frescei pictorul Costin Petrescu, profesor la Şcoala de BelleArte din Bucureşti. Acesta își făcuse studiile superioare la Bucureşti, Viena, Munchen şi Paris, și venea dintr-o familie de pictori „de subţire”. Se remarcase deja cu o expoziție de lucrări istorice la Ateneul Român, cu ocazia evenimentelor culturale care marcaseră 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare.

În anii ’30 ai secolului trecut, pictorul înaintează un proiect ce presupunea prezentarea a 25 de momente importante din istoria românilor, realizate „al fresco”, după dorința inițială a arhitectului, cu ajutorul studenților săi de la Scoala de Belle Arte. Având în vedere timpul relativ scurt de execuție și cheltuielile de 2.298.644 lei (curs valutar 1 liră sterlină=816 lei, deci un cost de 2.817 lire), proiectul lui Costin Petrescu a fost acceptat. Gheorghe Adamescu, vicepreședintele Ateneului, declara în sprijinul pictorului:„S-a mai întâmplat că acest pictor era fiul unui vestit meșter din generația celor cari mai păstrau încă taina vechilor zugrăveli pe verde, adică pe tencuială proaspătă, cu care sunt împodobite atâtea biserici și mânăstiri în țara noastră, învingând prin trăinicia lor vitregia veacurilor”.

Astfel, pe 11 septembrie 1933, la aproape 50 de ani de la inaugurarea Sălii Mari a Ateneului, încep lucrările de realizare a Frescei care „reprezenta fazele principale ale istoriei românilor”. Un moment istoric oportun, în condițiile făurii României Mari și a unei relative stabilități economico-politice din țară.

Executarea lucrării va dura patru ani – şi una dintre preocupările majore, în acest timp, a fost atragerea de fonduri pentru finalizare. În acest sens s-a organizat, în binecunoscutul stil al construirii Ateneului, „Dați un leu pentru Ateneu!”, o nouă subscripție publică, sub forma unor viniete, care aveau tipărite secvențe din pictura murală și se vindeau prin școli și licee la un preț de doi lei bucata.

Istoria românilor, în 25 de scene

Tot în acest timp, pictorul Costin Petrescu, care făcuse și mozaicurile exterioare de pe porticul Ateneului, întreprinde o serie de călătorii de studiu în Italia, Franța, Germania și Statele Unite ale Americii. Îl consultă pe istoricul Nicolae Iorga cu privire la componența celor 25 de scene. Studiază diferite surse istorice și documente de arhivă pentru a reda cât mai exact detaliile istorice. În plus, își îmbunătățește tehnica execuției moștenită din familie, pentru o rezistență mai bună a pereților, dar mai ales pentru o excelentă calitate a acestora de absorbi sunetele. Dan Lăcătuș, diriginte de șantier în perioada refacerii Ateneului din anii ’90 ai secolului trecut, declara:„Ceea ce ajută totuși este calitatea materialului de frescă. Fresca – al fresco – se face pe tencuială proaspătă. Dar tencuiala aceasta este făcută în tehnica străveche a frescei, respectându-se rețeta. În rețetă există tocătură de câlți, tocătură textilă, care se amestecă cu var foarte, foarte bine stins și se crează un mortar roman. Datorită acestei structuri textile, aceste tocături de cânepă din structură, peretele are totuși calități absorbante”.

Fresca este terminată pe data de 22 aprilie 1937. Se întindea pe o lungime de 75 metri cu o lățime de trei metri. La acel moment, era cea mai mare operă de artă efectuată în țara noastră. O adevărată istorie pictată a poporului român, având în prim-plan figuri memorabile, precum Traian, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, iar în plan secund, clădiri cu o la fel de mare importanță, precum Biserica Trei Ierarhi, Mănăstirea Cozia, Mănăstirea de la Curtea de Argeș, Catedrala de la Alba Iulia, monumentul de la Adamclisi, cetățile de la Suceava și de la Târgovişte. De asemenea, de reliefat sunt și detaliile vestimentare ale personajelor întruchipate, uneltele populare și bisericești, armele domnitorilor, ale soldaților, toate redate cu o precizie academică. Nu lipsesc figurile feminine deosebite, precum Doamna Despina, soţia lui Neagoe Basarab, Elena Cuza, reginele Elisabeta şi Maria.

Fresca este dezvelită pe 26 mai 1938. Cu această ocazie are loc un concert simfonic sub bagheta dirijorului George Georgescu. Se interpretează, printre altele, și piesa „Poema neamului” (compozitor Sabin V. Drăgoi), în deplină concordanță cu atmosfera evenimentului.

Controversata scenă a XXV-a

Dintre cele 25 de scene, una anume – ultima – are o istorie cu totul aparte;mai cu seamă că astăzi ea nici nu mai există în forma iniţială. La momentul inaugurării frescei, pictorul Costin Petrescu descria astfel scena:„Epopeea naţională se încheie cu un tablou final, care înfăţişează în mod simbolic îndatoririle generaţiunii noastre de azi. Pe un fond de oraş modern cu atributele muncii obşteşti şi ale puterii armate, Carol II, Regele Culturii, însoţit de Augustul său fiu Marele Voevod Mihai, coboară treptele unui edificiu în mijlocul poporului chemat de astă dată să întărească Marea Moștenire prin puternică pregătire culturală”. 

În perioada tulbure ce avea să urmeze – preluarea puterii de către Mișcarea legionară și apoi regimul mareșalului Antonescu (Carol al II-lea fusese silit să abdice și să se exileze) – imaginea acestuia și a principelui moștenitor sunt șterse din scena a XXV-a. Ele sunt înlocuite cu o secvență a poporului, sărbătorind, cu steaguri în mâini, făurirea României Mari. 

Un alt moment de cumpănă din istoria zbuciumată a frescei este cel imediat după preluarea puterii de către comuniști. Pentru a ascunde adevărul unor momente din istorie și mai ales rolul Monarhiei în destinul țării, fresca a fost acoperită în februarie 1948 cu o cortină de catifea roșie – şi a rămas aşa timp de aproximativ 20 de ani. În 1966 fost dezvelită deodată, pur și simplu, fără prea multe explicații, așa cum s-a procedat și cu alte reabilitări de la vremea respectivă. Interesant e însă faptul că acoperirea cu o cortină roșie, în 1948, a protejat fresca de modificări în stil proletcultist sau de a fi înlăturată de pe peretele Sălii Mari a Ateneului. Dacă ne gândim că și în alte cazuri (Mormântul lui Averescu din Mausoleul de la Mărăști) s-a evitat distrugerea prin acoperire sau prin interzicerea accesului, putem observa că în chiar anii stalinismului românesc oameni de cultură apropiați de PCR au intervenit pentru a evita vandalismele culturale din alte părți. 

Nicolae Licareț, director general adjunct al Filarmonicii, rememorează istoria Ateneului şi a frescei în anii comunismului:„În perioada respectivă publicul a fost alături de noi tot timpul, sala era arhiplină, oamenii erau îmbrăcaţi cu căciuli, cu paltoane, cu mănuşi, dar nu se clinteau de pe scaune... Violoniştii purtau mănuşi cu degetele tăiate ca să poată să cânta la patru grade, temperatura din sală... Şi câte şi mai câte nu s-au întâmplat în acea perioadă în Ateneu! Marea frescă a scăpat nedistrusă pentru că a fost acoperită cu un pluş roşu, ca şi scaunele. Din fericire, nu a fost ştearsă, deşi se vehicula ideea că se va picta altceva peste ea din Epoca de Aur”.

O explicație a dezvelirii frescei în 1966 poate sta în pierderea interesului autorităților comuniste față de Ateneul Român, o dată cu construirea Sălii Palatului în anii ’60. De altfel, primele două Congrese ale Partidului Comunist s-au ținut în Sala Mare a Ateneului, ulterior Congresele mutându-se în noua Sală a Palatului. Lasând Ateneul exclusiv concertelor de muzică clasică, comuniștii și-au pierdut interesul pentru ceea ce se petrecea în această sală, inclusiv pentru ceea ce reprezenta fresca. În plus, sala fiind destinată doar publicului meloman, fresca nu mai era un pericol pentru privirea revoluționară a membrilor de partid.

Fresca, după decembrie 1989

Această pierdere a interesului avea să fie, din nefericire, un minus atât pentru frescă, cât și pentru întreaga clădire. Cutremurul din 1977 a lăsat urme vizibile pe frescă:fisuri adânci, desprinderi ale tencuielii;s-a încercat repararea acestora imediat după aceea. Dar următoarele cutremure – din 1986 și 1990 – au agravat situația. La toate acestea s-au adăugat proasta întreținere a sălii și lipsa modernizărilor la sistemele de ventilație și încălzire, pentru că fondurile alocate erau insuficiente. Cristian Mandeal, director al Filarmonicii „George Enescu” în perioada 1991-2010, își amintește de starea clădirii în momentul în care a preluat direcțiunea:„Pereții Ateneului intrau în vibrație la trecerea oricărui vehicul greu;apa se infiltra peste tot, fresca era crăpată și în pericol de dezagregare”. 

La puţină vreme după aceea, Ateneul a reintrat în atenția noilor autorități şi s-au aprobat fondurile pentru refacerea clădirii. Fresca a fost ultima restaurată, la un an după terminarea celorlalte lucrări. Dan Lăcătuș povestește cum a avut loc procesul de restaurare:„A însemnat mai întâi o consolidare a tencuielii prin injecțiile necesare, mai ales în zonele care a fost puternic afectată. În câteva zone se văd până în ziua de astăzi avariile produse de cutremurele anterioare și de bombardamentul de la sfârșitul războiului. Există, de altfel, o poză faimoasă a Ateneului, cu soldaţi germani care-şi duc valizele şi cu cupola Ateneului bombardată. Restaurarea s-a făcut temeinic, cu o echipă condusă tot de un Petrescu, care are legătură de sânge cu cel care a făcut fresca inițial, Costin Petrescu, și s-a făcut cu o deosebită știință și atenție, cu o echipă de monumentaliști şi restauratori de frescă foarte buni. S-a procedat întâi la o spălare, apoi la o identificare a zonelor pictate în aceeași zi, pentru că, la tehnica frescei, tencuiala se face pentru ceea ce va picta în zona respectivă, deci forma zonei lucrate într-o anume zi de compoziție. De altfel, se ştie că la această frescă, Costin Petrescu n-a lucrat singur, ci cu studenţi – sub îndrumarea lui, fireşte. Există mai multe mâini, deci mai multe tipuri de tușe, și atunci fiecare zonă de frescă a trebuit investigată, cartografiată și tratată diferit. S-a procedat în mod special la gomaje și spălări atente ale frescei inițiale, completările au fost extrem, extrem de subtile și ceea ce s-a reușit este, după părerea mea, un câștig uriaș, fresca arată un tablou valoros care și-a păstrat patina și, în același timp, a căpătat prospețimea culorii refăcute”.

Astăzi, cine intră în Sala Mare a Ateneului Român, fie pentru a asculta un concert simfonic, fie doar pentru a vizita, are ocazia de a vedea fresca readusă la starea ei inițială, așa cum putea să o vadă și spectatorul sau vizitatorul din anii ’40 ai secolului trecut. 

Costin Petrescu:

„Un singur gând m-a chinuit tot timpul. Era mai mult decât o ambiţie, era ţinta supremă a vieţii mele. De treizeci de ani port în mine planul acestei lucrări, pe care am schiţat-o şi am studiat-o aproape fără întrerupere. Se punea, însă, o problemă foarte dificilă. Pe un spaţiu lung de 75 de metri şi lat de 3 metri trebuia să concentrez istoria zbuciumată a ţării mele. Cum aş fi putut să o fac dacă aş fi reprezentat mersul ascensiv al fiecărei epoci? Nu mi-ar fi ajuns pentru asta nici Calea Victoriei întreagă. Am hotărât, deci, să aleg culmile acestei istorii şi să dau frescei aspectul unei curgeri neîntrerupte care, pornind de la împăratul Traian, să simbolizeze, ca un poem, povestea glorioasă a neamului meu. Dificultatea era imensă, căci e mult mai simplu să povesteşti, deci să participi dinamic la ritmul unei istorii, decât să o reprezinţi plastic, adică să surprinzi momente şi să le simbolizezi în culoare. E aici toată măreţia şi toată drama picturii care trebuie să transforme dinamismul vieţii în momente statice. Îmi amintesc clipa în care am dat cu ciocanul în prima literă care începe pe perete dictonul fatidic:«Loc rezervat pentru...» Am trăit atunci cea mai puternică emoţie din viaţa mea şi aş fi vrut să se deschidă pământul, atât de mult mă înspăimânta spaţiul gol pe care trebuia să-l umplu cu viaţă”.

Bibliografie:

Cercel, Elena, Marea frescă de la Ateneul Român – creația pictorului Costin Petrescu, Revista Noema, Volumul XI, 2012

Cosma, Viorel, Ateneul Român în oglinda istoriei, Editura Magic Print, Onești, 2015

Ionescu, Aristide, Costin Petrescu şi marea frescă din Ateneul Român, Revista Argeș, aprilie 2008