Autor 4243 vizualizări


Womanhouse a fost o instalaţie de artă feministă şi un spaţiu de expoziţie unde în perioada 30 ianuarie şi 28 februarie 1972, s-au desfăşurat, o serie de prezentări şi scenete cu temă feministă. Coordonatoarele acestui proces artistic au fost Judy Chicago şi Miriam Schapiro, cofondatoare ale Institutului Californian de Artă (CalArts), acestea implicând în proiect studentele care urmau cursurile Programului Artistic Feminist.

Proiectul Womanhouse a fost considerat un omagiu adus camerei proprii, înţeleasă ca expresie a individualităţii. În anul 1928, Virginia Woolf îşi exprima admiraţia şi surpriza în legătură cu faptul că Jane Austen a putut scrie întreaga operă fără a avea propria cameră.

Fenomenul Womanhouse se plasează din punct de vedere cronologic în perioada feminismului celui de-al doilea val. Spre deosebire de mişcarea sufragetelor şi de feminismul liberal, care puseseră sub semnul întrebării practicile politice discriminatorii specifice instituţiilor publice şi guvernelor, feminismul radical al anilor ’70 aduce ideea că opresiunea afectează nu doar domeniul public, ci şi pe cel privat. Această constatare a permis explorarea şi valorificarea acelor spaţii feminine în care femeile au dezvoltat experienţe specifice.

Ideea de a găsi un spaţiu propriu dedicat comunităţii artistice feminine i-a parţinut Paulei Harper, profesoară de istoria artei în cadrul programului de artă feministă CalArts. Primăria oraşului Los Angeles le-a pus acestora la dispoziţie o casă ce urma a fi demolată, aflată pe Bulevardul Fluturelui, la numărul 553. Clădirea avea 17 camere, însă se afla într-o stare avansată de deteriorare. Astfel că, cele 21 de studente au început prin a amenaja spaţiul expoziţiei, în timpul acestui proces optând pentru anumite camere, în funcţie de propriile necesităţi artistice.

În interiorul clădirii a fost amenajată o replică a părţilor conveţionale ale unui cămin tipic, incluzând bucătăria, sufrageria, baia, spaţiul conjugal, cu scopul de a reflecta într-un mod direct mecanismele şi consecinţele sistemului patriarhal. Critica valorilor sistemului tradiţional s-a realizat expunând în mod direct ceea ce trebuia să rămână ascuns, aplicându-se sloganul “ceea ce e personal, e şi politic”.

O primă piesă expusă a fost Bridal Staircase, aparţinându-i lui Kathy Huberland. Aceasta propune examinarea momentului nunţii, considerat în cadrul societăţii patriarhale împlinirea femeii. Tânăra mireasă este reprezentată de un manechin care poartă rochie de mireasă, pozând într-o atitudine extatică. Atrage atenţia faptul că niciun alt personaj nu îi este alături în acest moment, sugerându-se idea că doar femeia are nevoie de contractul matrimonial pentru a dobândi demnitatea adultului. Imobilismul manechinului face aluzie la viitoarea stare de supunere a acesteia faţă soţ, aceptând rolul de casnică, în vreme ce bărbatul va avea o viaţă autonomă în afara casei. Totodată, trena rochiei de mireasă indică direcţia în care soţia urmează să îşi petreacă viaţa, pentru că în loc să urce spre camera nupţială, coboară către cămară. Acolo se găsesc platouri ce conţin micul dejun, prânzul şi cina, dispoziţia linială a trenei reflectând sarcinile care niciodată nu se încheie ale femeii casnice.

Bridal Staircase, Kathy Huberland

O altă lucrare expusă a fost cea la care au colaborat Vicki Hodgetts, Robin Weltsch şi Susan Frazier, numită Nurturant Kitchen. Spaţiul pe care cele trei l-au ales a fost vopsit în alb, pentru a accentua ideea de curăţenie, pereţii şi mobilierul fiind simboluri ale unei lumi imaculate. Bucătăria a fost prezentată ca spaţiul care se sustrage mizeriei, reprezentând totodată şi spaţiul în care personalitatea femeii se poate exprima în lipsa tuturor constrângerilor. La momentul începerii lucrărilor pentru această piesă, Miriam Schapiro le-a sugerat celor trei studente să relaţioneze spaţiul bucătăriei cu amintirile din copilărie. Astfel că pe pereţii camerei sunt reprezentaţi sâni, care evocă atributele nutritive ale mamei şi copilăria.

 

 

Nurturant Kitchen, Vicki Hodgetts, Robin Weltsch şi Susan Frazier

Faptul că pe măsură ce se apropie şi urcă pe tavan, sânii se transformă în ouă, sugerează dezacordul dintre mamă şi fiică, aceasta refuzând să împărtăşească destinul domestic al mamei, care pare o repetiţie continuă care nu se încheie niciodată. Consecinţa conştientizării acestui lucru va fi respingerea fiicei a stilului de viaţă al mamei, aceasta căutând modele culturale şi sociale diferite.

Linen Closet de Sandy Orgel şi Shoe Closet de Beth Bachenheimer sunt două dintre lucrările semnificative prezentate în cadrul proiectului Womanhouse. Prima piesă prezintă un manechin al cărui corp este segmentat de etajerele unui dulap, fiind închisă în interiorul acestuia alături de cearşafuri şi prosoape curate şi perfect călcate. Această reprezentare face trimitere la cartea lui Betty Freidan, Feminin Mystique, în care se afirmă faptul că femeile se identifică în cadrul căminului cu rolul care le este desemnat. Faptul că manechinul avansează, încercând să se elibereze, este o trimitere la programul politic feminist, care oferă femeilor posibilitatea renunţării la statutul de supunere.

Cea de-a doua lucrare prezintă o cameră cu pantofi de damă de diferite modele, gândită ca o metaforă pentru posibilele identităţi pe care femeia le poate adopta. Pantofii fac însă trimitere la faptul că şi în afara caminului, bărbatul continuă să îşi impună voinţa, femeia fiind lipsită de dreptul de a alege.

Lucrarea lui Faith Wilding, Crocheted Environment reprezintă cuibul ţesut de către mamă, fiind totodată o metaforă pentru uter, perceput ca prim cămin în care indivizii se dezvoltă şi se hrănesc. În acelaşi timp, însă, grota şi refugiul construit de mamă nu doar protejază, ci şi imobilizează asemeni unei pânze de păianjen, sub influenţa pasivităţii transmise de îmbrăţişarea feminină.

Pentru realizarea acestei piese, Faith Wilding a folosit materiale care în mod tradiţional au fost asociate cu lucrările de artizanat feminine precum croşetatul. Se încerca astfel aducerea unui omagiu acelor tehnici feminine precum şi criticarea istoriei artei care a acordat atenţie anumitor materiale în detrimental altora, pe care le-a considerat artizanale.

O altă lucrare prezentă în cadrul Womanhouse a fost Leah’s Room. Cele două autoare, Karen Lecoq şi Nancy Youdelman au gândit un spaţiu fantastic, un dormitor în care în intervalul în care casa a fost deschisă publicului, o femeie se aşeza în faţa oglinzii pentru a se machia. Cele două artiste s-au inspirit din Cherié, romanul autorei franceze Colette, care prezintă povestea de iubire dintre un tânăr egoist şi o femeie matură. Cele două artiste subliniază faptul că în cadrul societăţii patriarhale există o obligaţie a femeiii de a-şi menţine în mod constant frumuseţea, bătrâneţea generând sentimente de disperare şi abandon. Cele două observă că procesul de îmbătrânire în cazul femeii se dovedeşte a fi problematic datorită unor constrângeri de natură culturală. În vreme ce bărbaţii maturi sunt percepuţi ca fiind înţelepţi şi puternici, menţinându-şi capacitatea de seducţie, femeile sunt percepute ca devenind inutile, aflându-se într-o continuă competiţie cu cele mai tinere decât ele.

Una dintre lucrările cele mai impactante prezentate în cadrul acestui proiect feminist a fost cea a lui Faith Wilding, Waiting. Piesa în sine este compusă dintr-un monolog;o femeie se leagănă într-un scaun în vreme ce şopteşte următoarea letanie:

“Aşteptând ca pieptul meu să crească./ Aşteptând să mă căsătoresc./ Aşteptând să îmi ţin copilul în braţe./ Aşteptând să îmi apară primele fire de păr alb./ Aşteptând să mi se deterioreze trupul, să devin urîtă./ Aşteptând să mi se ofilească pieptul./ Aşteptând o vizită a copiilor mei, o scrisoare./ Aşteptând să mă îmbolnăvesc./ Aşteptând somnul./”

Ceea ce artista încearcă să sublinieze este faptul că viaţa femeii se defineşte prin aşteparea deciziilor şi acţiunilor celorlalţi. Exact ca în povestea Penelopei şi a lui Ullyse, nu există istorie în lipsa bărbatului. Ceea ce Wilding accentuează este faptul că pasivitatea nu este voluntară, ci îi este impusă femeii. Independenţa nu este un atribut al femeii casnice, aceasta fiind în permanenţă la dispoziţia celorlalţi, neglijându-şi propriile nevoi.

Proiectul Womanhouse a fost vizitat de 10 000 de persoane. Cu toate acestea publicul fenomenului feminist a fost mult mai numerosdatorită faptului că Johanna Demetrakas a realizat un documentar despre camerele, piesele, exponatele şi reacţiile publicului în urma vizitării complexului artistic. Deasemenea, revista Time i-a dedicate un reportaj.