Autor 10805 vizualizări


În gara principală din Washington, ceasul arată că este aproape miezul zilei de 4 martie 1946. Doi bărbați se urcă într-un tren special cu destinația Jefferson City, Missouri. Călătoria avea să dureze 24 ore. Pe la ora 2:30 a.m., în mjlocul unui joc de poker, după câteva pahare de whisky, unul dintre cei doi domni pune cărțile jos și spune:  
- Dacă m-aș naște din nou, există o singură țară al cărei cetățean aș dori să fiu. Există o singură țară unde orice este posibil pentru viitorul unui om. 
- Puteți numi această țară?, întreabă partenerul de joc. 
- Statele Unite ale Americii, deși deplâng unele din obiceiurile voastre. 
- Care obiceiuri?  
- Nu beți în timpul meselor. 
Dimineața, după ce vaporii băuturii obținute prin distilarea cerealelor în condiții speciale se spulberaseră, bărbatul care iniţiase discuţia de mai sus își completa și finisa discursul pe care urma să îl susțină la destinaţie.  
- Este admirabil!, i-a spus companionul său după ce l-a citit. Deși o să provoace vâlvă, nu o să facă decât bine, a mai adăugat acesta. 
Râul Missouri era martorul acestei scene. Cei doi călători, protagoniștii acestei scene, Winston Churchill și președintele american Harry Truman, aproape ajunseseră la destinație. Urma discursul istoric al lui Churchill, susținut la Universitatea Westminster din Fulton, Missouri. 

Încă din luna noiembrie a anului 1945, președintele Truman îl invitase pe Winston Churchill pentru a susține o prelegere la Universitatea Westminster din Fulton, Missouri, și pentru a îi înmâna acestuia o distincție academică de onoare. Deși suferise o înfrângere recentă și dramatică în alegerile din Marea Britanie, părăsind Downing Street nr. 10 și devenind lider al opoziției, Churchill se bucura încă de o popularitate colosală la nivel internațional, ca urmare a modalității în care condusese ţara – și nu numai – în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În cadrul unui turneu de conferințe în Europa fusese ascultat și aclamat de mulțimi impresionante de oameni, iar în Statele Unite se bucura de o prețuire comparabilă cu cea a președintelui. 

Drept urmare, o nouă vizită pe continentul american – a zecea din viața sa – nu avea decât să îl bucure pe fostul premier britanic care, pe 14 ianuarie 1946, a debarcat la New York, împreună cu soția sa Clementine, de la bordul navei Regina Elisabeta.

Apoi, cei doi au călătorit cu trenul spre Miami, unde au rămas două săptămâni. Șevaletul și oceanul i-au fost cei mai buni camarazi domnului Churchill, care, când nu înota – și câteva zile chiar nu a putut din cauza unei răceli destul de severe –, apela la modalitatea lui favorită de relaxare: pictura. Imaginația și mișcările talentate de pensulă ale liderului care a condus neînfricat Marea Britanie (singură) în al doilea conflict mondial au imortalizat în tablouri, ce pot fi admirate și astăzi, imagini precum valurile la mal și vederea de pe plajă.

După Miami a urmat Havana, unde Winston Churchill a ajuns pe 1 februarie 1946, împreună cu soția sa și cu fiica acestora Sarah, care li se alăturase între timp. În țara pe care nu o mai vizitase din 1895 a urmat aceeași rețetă: înot, pictură, plimbări; după o săptămână a revenit în capitala americană.  

Deja, printre valuri, pensule și culori, mintea politicianului zugrăvea și discursul pe care urma să îl susțină peste mai puțin de o lună.

De la World Peace la The Sinews of Peace. După ce, pe 12 februarie, Churchill l-a avut invitat pe Dwight D. Eisenhower la prânz, la Ambasada Regatului Unit din Washington, politicianul englez plecat din nou la Miami pentru a se întâlni cu bancherul Bernard Baruch, căruia a ținut să îi evidențieze, mai puțin subtil, dar foarte abil, că împrumutul pe care SUA avea să îl acorde Marii Britanii ar trebui să fie fără dobândă. Acesta era un lucru esențial pentru refacerea economiei britanice după război. Business as usual. 

Întors la Washington, Winston Churchill a început să redacteze prelegerea sa pentru conferința de la Universitatea Westminster de pe 5 martie. A intitulat-o The Sinews of Peace – nu înainte de a tăia titlul initial, World Peace.

Între timp, președintele Truman tocmai aflase că guvernul sovietic nu își va retrage toate trupele din nordul Iranului, așa cum asigurase anterior. Detaliul este important, veți vedea.

Oaspete prezentat de preşedinte – Churchill remarcă detaliul. Pe 5 martie, în jurul prânzului, Churchill și Truman au coborât din tren în Jefferson City, iar apoi au mers cu mașina spre Fulton, unde îi aştepta decanul Universitații Westminster. Sălile din clădirea facultății nu erau suficient de încăpătoare pentru publicul care voia să îl asculte pe fostul premier britanic, astfel încât pentru conferință a fost amenajată sala de sport, unde s-a instalat o scenă cu un pupitru. Winston Churchill, îmbrăcat într-o robă academică, cu un pahar de apă în dreapta sa, și-a început discursul. Afară, într-o răcoare ascuțită de un martie timpuriu, mulțimea asculta cuvintele englezului care răsunau din boxele special instalate și care erau transmise în întreaga Americă:  

„Mă bucur să mă aflu la Universitatea Westminster în această după-amiază și mă simt onorat că voi primi o distincție din partea dumneavoastră. Numele «Westminster» îmi este cumva familiar. Este, de asemenea, o onoare, probabil aproape unică, pentru un oaspete privat să fie prezentat audienței academice de Președintele Statelor Unite”. 

Acestea au fost printre primele cuvinte ale lui Churchill, completate de remarca, importantă de altfel, că intervenția sa nu implică nicio poziție oficială a statului englez: „Permiteți-mi să subliniez faptul că nu am nicio misiune oficială și nici vreun statut de acest tip și că voi vorbi doar în nume propriu. Nu se află nimic în spatele a ceea ce vedeți”. 

Britanicul a continuat, identificând un concept strategic general, la care lumea ar trebui să subscrie și care se referă la „siguranța, bunăstarea, libertatea și progresul tuturor căminelor și familiilor ale tuturor bărbaților și femeilor din toate regiunile”.

Siguranța și bunăstarea pot fi asigurate doar dacă doi mari prădători sunt îndepărtați: războiul și tirania: „Pentru a oferi siguranță tuturor căminelor, trebuie ca ele să fie ferite de doi mari prădători, războiul și tirania”. Ulterior, vorbitorul adaugă și un al treilea pericol: sărăcia. „Am menționat cele două mari pericole care amenință căminele oamenilor: Războiul și Tirania. Nu am vorbit încă despre sărăcie și privațiune, care, în cele mai multe cazuri, reprezintă principal sursă a neliniștii”.

Începe apoi să se contureze, prin cuvintele lui Winston Churchill, ideea de colaborare între Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord și Statele Unite ale Americii:

„Oportunitatea este aici și acum, clară și strălucitoare pentru ambele noastre țări. Dacă o respingem, o ignorăm sau o irosim, ulterior, vom regreta. Este nevoie ca statornicia judecății, persistența scopului și simplitatea deciziei să ne ghideze și să guverneze comportamentul popoarelor vorbitoare de limba engleză în timp de pace, așa cum au făcut-o și în timp de război”.  

În discurs își face loc și Organizația Națiunilor Unite, despre care fostul lider de la Londra spune că: „Trebuie să ne asigurăm că activitatea acesteia este rodnică, că este autentică, nu superficială, că se bazează pe fapte nu pe cuvinte, că este un adevărat templu al păcii în care scuturile multor națiuni pot fi agățate într-o zi, și nu doar o arenă într-un Turn Babel”. Iar apoi merge și mai departe sugerând că „Organizația Națiunilor Unite trebuie să înceapă rapid să se doteze cu o forță armată internațională”. 

Relaţia specială. Avertizându-și audiența că urmează să asculte esența discursului, Churchill introduce și definește un termen referitor la Marea Britanie și SUA, care, din acel moment, va intra în vocabularul relațiilor internaționale și în istoria lumii și care și în prezent este subiect de dezbatere pe agenda globală: relație specială.  

„Am ajuns la esența a ceea ce vreau să vă transmit. Nici prevenirea războiului, nici evoluția continuă a organizației mondiale nu pot fi obținute fără ceea ce eu numesc asocierea frățească a popoarelor vorbitoare de limba engleză. Aceasta înseamnă o relație specială între Imperiul și Commonwealth-ul Britanic și Statele Unite. Nu este timpul pentru generalități și mă voi aventura să fiu precis. 

Asocierea frățească presupune nu numai prietenia crescândă și înțelegerea reciprocă între sistemele noastre vaste, dar înrudite, de societate, ci presupune și o relație apropiată între consilierii noștri militari, care să studieze în comun potențialele pericole, metodele de folosire ale armelor și să facă posibil schimbul de ofițeriți și cadeți în cadrul colegiilor militare. Această asociere ar trebui să implice continuitatea facilităților prezente pentru securitate reciprocă prin folosirea comună a bazelor navale și aeriene pe care cele două țări le posedă în întreaga lume”.

Cu îndrăzneala și imaginația specifice, Churchill nu a ezitat chiar să menționeze și posibilitatea unei cetățenii comune anglo-americane: „În cele din urmă, ar putea lua naștere – simt că în cele din urmă va lua naștere – principiul cetățeniei comune, dar vom lăsă bucuroși acest lucru în mâna destinului”.  

Iar cu prudența, experiența și talentul de om politic, fin cunoscător al politicii externe, nu uită să specifice că relația dintre cele două state, englez și american, nu ar fi deloc incompatibilă cu scopurile Organizației Națiunilor Unite, ci dimpotrivă, ar contribui semnificativ la atingerea acestora.

„Ar fi incompatibilă cu loialitatea față de organizația modială o relație specială între Statele Unite și Commonwealth-ul Britanic? Dimpotrivă, este probabil singurul mijloc prin care această organizație își va atinge pe deplin valoarea și puterea.

Asocierile speciale între membri ai Organizației Națiunilor Unite, neîndreptate spre nicio altă țară și care nu sunt incompatibile cu Carta ONU, nu numai că nu sunt dăunătoare, dar sunt benefice și chiar indispensabile”.

De altfel, însuși oratorul nostru întruchipa un produs sută la sută anglo-american. Tatăl său, Randolph Churchill, era urmaș al lui John Churchill, primul duce de Marlborough, care a învins trupele lui Ludovic al IV-lea la Blenheim, Malplaquet, Ramillies, Oudenarde şi, în general, cam peste tot pe unde le-a întâlnit, iar mama sa, Jennie Jerome, era fiica mijlocie a Clarei şi a lui Leonard Jerome, descendent al unei familii hughenote care a emigrat în America la începutul secolului al VIII-lea, un self-made man tipic, finanţist, magnat al presei, agent de bursă, impresar, proprietar de hipodrom și fondator al unui jockey club. Soţia sa, Clara, avea printre strămoşii săi o indiancă şi un locotenent al lui George Washington. Influențele aristocrației britanice, cele ale descendenței americane și mai cu seamă îmbinarea dintre acestea își vor arăta, fără șovăire, prezența de-a lungul vieții și activității lui Winston Churchill.

Alarmism? Nu prea. Revenim la discurs. Capacitatea lui Winston Churchill de a intui viitorul internațional și viziunea sa politică ieșită din comun au fost în prim-plan pe 5 martie 1946, la mica Universitate din Fulton. Invitatul lui Truman nu a ezitat să tragă un semnal de alarmă foarte sonor pentru a preveni asupra evoluției viitorului: 

„Fiți atenți! Timpul poate fi scurt. Să nu permitem evenimentelor să evolueze când deja va fi prea târziu. 

Prevenția este mai bună decât leacul”.

Acest avertisment i-a adus o serie de critici destul de dure în presă și la nivelul opiniei publice după susținerea discursului, când a primit acuze răspicate de alarmism. Pe nedrept, după cum istoria urma să arate ulterior… 

În ultima parte a prelegerii sale, Winston Churchill, de la pupitrul din sala de sport a Universității Westminster, a introdus sintagma care avea să bântuie omenirea aproape jumătate de secol (în cazul în care nu o mai face și în prezent, din când în când...) și care avea să cadă asupra lumii mai repede decât ar fi putut intuit oricine la acel moment: cortina de fier. Acesta a devenit și titlul sub care discursul a rămas în istorie

Cuvintele lui Churchill dezvăluie tot spectacolul:

„De la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat peste continent. În spatele acestei linii se află toate capitalele vechilor state din Europa Centrală şi Răsăriteană. Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste oraşe faimoase şi populaţiile din jurul lor se află în ceea ce eu trebuie să numesc sfera sovietică; şi toate se află, într-o formă sau alta, nu numai sub influenţă sovietică, ci şi sub un control foarte strict de la Moscova şi, în multe cazuri, în creştere. Atena singură – Grecia, cu splendorile sale nemuritoare – este liberă să-şi decidă viitorul în cadrul unor alegeri aflate sub observaţie britanică, americană şi franceză. Guvernul polonez, dominat de ruşi, a fost încurajat să comită abuzuri enorme şi greşite asupra Germaniei, iar acum are loc expulzarea în masă a milioane de germani, la o scară dureroasă şi de neimaginat. Partidele comuniste, care erau extrem de modeste în toate aceste state răsăritene ale Europei, au fost aduse la putere în ciuda numărului redus al membrilor lor şi încearcă, prin orice mijloace, să obţină un control totalitar. Guvernele poliţieneşti prevalează în aproape toate cazurile şi, până în prezent, cu excepţia Cehoslovaciei, nu există democraţie reală”. 

Pe lângă greutatea cortinei de fier, și alte probleme apasă asupra Europei:  

„Alături de Cortina de Fier care se află peste Europa, există şi alte cauze de nelinişte. În Italia, Partidul Comunist este serios deranjat de obligaţia de a acorda sprijin pretenţiilor mareşalului Tito asupra fostului teritoriu italian de la capătul Adriaticii. Cu toate acestea, viitorul Italiei se află pe muchie de cuţit”. 

Iar Franța primește o mențiune specială în discursul fostului premier: 

„De asemenea, noi nu ne putem imagina o Europă regenerată fără o Franţă puternică. Toată viaţa mea publică am acţionat pentru o Franţă puternică şi niciodată nu mi-am pierdut credinţa în destinul ei, chiar şi în cele mai grele momente. Nu îmi voi pierde această credinţă acum”. 

Rusia – şi fructele războiului. Churchill merge și mai departe în creionarea scenariului viitoarei piese care avea să se joace pe scena lumii, și prezintă viziunea sa despre Rusia: 

„Eu nu cred că Rusia sovietică doreşte război. Ceea ce ei doresc sunt fructele războiului şi extinderea puterii şi a influenţei doctrinei lor. 

Din ceea ce am văzut la prietenii noştri ruşi, foştii aliaţi din timpul războiului, sunt convins că ei nu admiră nimic mai mult decât puterea şi că nu există ceva faţă de care să aibă mai puţin respect decât slăbiciunea, în special slăbiciunea militară”.

După ce, câteva minute mai devreme, subliniase că: 

„Am o mare admirație și o mare apreciere pentru curajosul popor rus și pentru tovarășul meu din război, Mareșalul Stalin. 

Rusia este binevenită să își ocupe locul cuvenit printre națiunile care conduc lumea”.

Cu toate acestea, tovarășul Stalin avea să îi răspundă curând, în scris, într-un interviu acordat ziarului „Pravda”, apărut pe 14 martie 1946. Și răspunsul său nu a părut deloc prietenos: 

„În fapt, domnul Churchill este în poziția unui instigator la război. Și nu este singurul. Are prieteni nu numai în Anglia, dar și în Statele Unite ale Americii. (…) Domnul Churchill amintește uneori în prelegerile sale de oamenii de rând din căminele modeste, bătându-i parcă ușor pe umăr și pretinzând că este prietenul lor. Dar acești oameni nu sunt atât de simpli în gândire cum poate părea. Oamenii de rând au și eu opiniile lor și politicile lor. Și știu cum să și le apere. Ei, milioanele de oameni de rând, sunt cei care au votat împotriva domnului Churchill și a partidului său, în favoarea Partidului Laburist”.  


Izvoarele păcii – şi reacţiile stârnite de discurs. În încheiere, Churchill a concluzionat prezentând soluția pentru ca lumea să nu mai aibă parte de conflicte devastatoare precum cel care tocmai se încheiase:  

„Niciodată în istorie un război nu a fost mai ușor de prevenit prin acțiunile potrivite decât cel care tocmai a devastat părți atât de mari de pe glob. În opinia mea, ar fi putut fi prevenit fără ca un singur glonț să fie tras, iar Germania ar fi putut fi puternică, prosperă și cinstită astăzi; dar nimeni nu a ascultat și cu toții, unul câte unul, am fost prinși în vârtejul îngrozitor. 

Cu siguranță nu trebuie să mai permitem ca acest lucru să se repete. Acest lucru este posibil, acum, în 1946, prin căderea la o bună înțelegere cu Rusia asupra tuturor subiectelor, sub autoritatea generală a Organizației Națiunilor Unite și prin păstrarea acelei bune înțelegeri de-a lungul multor ani pașnici.

Aceasta este soluția pe care, cu respect, v-o ofer în această cuvântare, căreia i-am dat titlul Izvoarele păcii”.

Surprinzător astăzi, dar discursul lui Winston Churchill din Fulton a avut parte de critici severe în America. „Chicago Sun” scria că scopul acestuia este „dominația globală a Statelor Unite și a Imperiului Britanic prin intermediul armelor”, în timp ce „Wall Street Journal” sublinia că „Statele Unite nu vor nicio alianță sau altceva de acest gen cu nicio altă națiune”. Publicația „The Nation” plusa susținând că Churchill „a adăugat o cantitate semnificativă de otravă relației deja în curs de deteriorare dintre Rusia și puterile din Vest”.  

Dacă Churchill a ignorat replica lui Stalin care îi descria discursul ca fiind „menit să semene semințele discordiei între Guvernele Aliate și să facă dificilă colaborarea”, criticilor venite din partea americanilor le-a răspuns pe 15 martie, la New York, în ultima sa cuvântare din cadrul acestei vizite: „Nu am cerut niciodată o alianță militară anglo-americană sau un tratat. Am cerut ceva cu totul diferit și, într-un fel, am cerut mai mult. Am cerut o asociere frățească, liberă și voluntară. Știu la fel de sigur că se va realiza, așa cum știu că soarele va răsări mâine”.

Oricum, reacțiile critice au fost infirmate, în scurt timp, de evenimente. De altfel, chiar cu o săptămână înainte de discursul Cortinei de fier, ironia – un vechi obicei al istoriei – făcuse ca la Washington să ajungă celebra telegramă Kennan trimisă de la Moscova de diplomatul American George F. Kennan, care avertiza asupra pericolului ambițiilor sovietice și a necesității ca acestea să fie înfrânate prin coeziunea și fermitatea lumii occidentale.

Pe 20 martie, Winston Churchill a plecat din New York la bordul navei Regina Maria, iar peste doar două zile Uniunea Sovietică a anunțat că își va retrage toate trupele din Iran, așa cum a promis inițial. Fiul lui Churchill, Randolph, i-a trimis tatălui său din New York o telegramă în care i-a scris: „New York Times atribuie schimbarea de tactică a rușilor discursurilor tale”.

Și business-ul a funcționat as usual, iar Marea Britanie a primit linia de credit dorită de la Statele Unite, cu facilitățile solicitate, care protejau economia engleză de presiunea returnării banilor, returnare care s-a încheiat pe 31 decembrie... 2015.

Sarah, fiica lui Churchill, care l-a însoțit în mare parte din călătoria în SUA, i-a scris şi ea tatălui său: „Știu că pentru tine a fost departe de a fi perfect, dar, pe lângă tot ce ai făcut pentru Bătrâna Anglia, ai contribuit la cauza lumii”.

Asupra căreia cădea cortina. De fier.


""