Autor 14832 vizualizări


Cazul Mariei Antoaneta se înscrie în umbra tenebroasă lăsată de Caterina de Medici și de Ana de Austria, „amica lui Satan”. În epistolarele Doamnei du Deffand, prietena lui Voltaire, la întrebarea: „Credeți în fantome?”, ea răspunde „Nu, dar mă tem de ele”... Nu se mai ard vrăjitoarele în secolul al XVIII-lea, dar Satan este mereu la treabă, mai ales în saloanele unde, sub acoperirea experimentelor științifice, Cagliostro, Mesmer, contele de Saint-Germain și alți ghicitori, hipnotizatori și șarlatani de elită își fac rețetele. Superstițiile de orice natură împânzesc încă satele și orașele, iar procesele contra otrăvitoarelor fac să reapară, din când în când, în memorie afacerea otrăvurilor. Până atunci, progresul rațiunii și al ateismului par să fi pus capăt ecuației medievale care asemuia fiicele Evei cu niște creaturi alese de diavol pentru a tulbura ordinea naturală stabilită de Dumnezeu.

„Par”, pentru că, la cel mai înalt nivel de Stat, una din ele încarnează încă flagelul: Maria Antoaneta. Totul a fost spus despre soția lui Louis al XVI-lea, dar acest aspect malefic merită subliniat, pentru că o înscrie pe blonda și radioasa arhiducesă în umbra tenebroasă a Caterinei de Medici, italiancă, dezmățată, infanticidă, otrăvitoare, masacratoare și magiciană! Ana de Austria primise de asemenea, în mazarinade, o față de înger căzut. Anagrama numelui ei nu indică oare că ar fi „amica lui Satan”? Dar în „Exorcistul reginei” (1652), demonul ia trăsăturile unui alt străin – Mazarin... Aceasta e slăbiciunea femeilor, în particular a spaniolelor, despre care se spune că face pasiunea amoroasă să se exacerbeze într-o furie asasină. La fel ca regina Austrasiei, Brunehaut, și ea de origine spaniolă, Ana de Austria ilustrează „insațiabila ambiție feminină” a cărei imbecilitate naturală oferă un teren ideal proiectelor diavolului de a face regatul Franței să cadă și să aneantizeze „vigoarea legii salice”.

Îi revine Mariei Antoaneta să completeze această fantasmă demonică. Scandalul unei prințese care aspiră la putere este dublat aici, ca și în cazul Isabelei de Baviere - soția regelui nebun Charles al VI-lea, de exploatarea presupusei slăbiciuni a soțului său. Marchizul de Bombelles rezumă astfel situația: Maria Antoaneta nu ar fi fost detestată dacă „mulțumindu-se cu rolul său de regină a Franței, nu ar fi aspirat să devină regele ei”. Mașinăria infernală era în momentul când, în contextul anilor prerevoluționari, a trasat portretul unei suverane cumulând toate metehnele predecesoarelor sale și adăugându-i confuzia sexelor.

Fiică a Evei, ea încarnează păcatul originar. Ea este în plus fiica unui monstru politic, împărăteasa Maria Tereza, a cărei putere vrăjitorească a fost mărturisită de diplomații francezi. De origine austriacă, ea a moștenit sălbăticiunea strămoșilor săi germanici și, fiind fiica Cezarului, i se adaugă lascivitatea Mesalinei, isteria Harpiilor și nebunia criminală a Medeei. E greu astăzi de imaginat violența unei reprezentări fantasmatice a puterii feminine în care se amestecă vulgata biblică, legea salică, misoginia, xenofobia, pornografia și demonologia. Dacă „modernitatea” Mariei Antoaneta trebuie neapărat demonstrată, nu în turmentul unui teenager al Luminilor trebuie căutată, ci în această aspirație de a exista într-o sferă publică unde a fost atât de des acuzată de abatere. Nu este oare nimic demonic în acest paradox tragic?

Sursă: Historia, nr 775, Iulie 2011